DESPRE AUTORITATE ŞI RECUNOAŞTERE

11.10.11 by

 

 

Ştiu (chiar dacă nu suntem dispuşi poate să recunoaştem public) că una dintre temele care intersează teribil scriitorii este aceea a recunoaşterii critice, a autorităţii valorii în genere.

Pentru autor nu este  o chestiune care doar interesează, ci o problemă de supravieţuire pur şi simplu. Dacă în piesele de teatru actorul nu moare cu adevărat, iar suferinţa este virtuală, ritualitatea aceasta a spectacolului păstrând tot timpul convenţia confortabilă că ce se petrece acolo „nu doare”, în cazul literaturii lucrurile stau cu adevărat diferit.

Autorul este mai substanţial în ceea ce scrie decât în orice altceva şi dimpotrivă, biografia lui este inconsistentă şi accidentală. Scriitura lui este nu doar o soluţie (vorba lui Călinescu) plastică, o formulă estetică ce ţine seama de o serie de experienţe (din care nu lipseşte şi aceea culturală, căci se face un soi de cercetare în limbă). Expresia reprezintă şi o soluţie individuală,  prin care autorul pune în acord o mulţime de tensiuni şi conflicte, găsind până la urmă un soi de remediu  disperării (senzaţia acestei „inteligenţe estetice” a conflictelor am resimţit-o acut la Cioran, de pildă, dar în genere la toţi marii autori).

Prezenţa  publică  scriitorului este ţine de un soi de sociologie a comunicării; nu a m văzut vreodată în asta ceva important, ba chiar felul în care imaginea sa publică este însoţită de o fotografie m-a contrrariat, căci am crezul că autorul nu trebuie să aibă chip (decât atunci când e în librărie).

Cu toate acestea, nu bagatelizez componenta aceasta a promovării imaginii publice a autorului: ea este, cum am spus, un subiect nelipsit de discuţii, publice sau la cafenea. Dimpotrivă, ceea ce devine tot mai evident este că ochiul criticii face mai mult, că ea exploatează (uneori pare că o face cu cinism) această poziţie hermeneutică favorizată pe care o are în raort cu textul. Nu spun că nu este legitimă, dipotrivă, este chiar alimentată de numeroase resurse metafizice, căci critica acţionează şi ea ca şi literatura: pe un teren al imaginarului care nu are consistenţă decât prin ceea ce ele hotărăsc. Dar chiar acea poziţie privilegiată, care îmbracă toate formele de manifestare a puterii, o fac vulnerabilă şi trebuie să o pregătească pentru vremuri mai grele (căci ea însăşi urmează să fie contestată), adică să îşi structureze instrumentele, harnaşamentul, să-şi inventarieze şi să propună mai credibil propriul aparat.

Aşadar vorbim de legitimitate, ceea ce nu este deloc un subiect uşor nici pentru judecăţile comune, unde ea este dată de opinia majorităţii – trebuie să recunoaştem că deşi numărul de exemplare vândute ale unei cărţi rămâne un crieteriu zdrobitor, critica are curajul să impună o opinie a minorităţii, generând ewa însăşi concesinţe pritr-un efect inversat.

Iar în ceea ce priveşte legitimitatea, iată mai jos un episod din care cred că ea s-ar putea înfrupta copios şi cu folos: este vorba de întâlnirea dintre autorităţile religioase , despre recunoaşterea şi ierahizarea olor din care se poate strage un posibil model.

 

„Eu am venit să iau, nu să dau“, spunea Cel ce va fi devenit peste două milenii o incontestabila autoritate: este vorba de acel iniţial controversat profet al creştinilor ce va fi clădit în timp un „imperiu“ de-o structură neaşteptată.

Astfel, un exemplu interesant de întâlnire a două autorităţi religioase este  relatarea călătoriei in altă lume  a întemeietorului islamismului, Mahomed, întors dintr-unul din excursurile lui extatice – acele înălţări la cer(mi`raj) similare „apocalipsei chemării“ a creştinilor (I.P.Culianu , „Călătorii în lumea de dincolo“, ed.Nemira, Buc.,1994)

Episodul este cu atât mai interesant cu cât, deşi are loc o recunoaştere fără probleme pe plan religios (mai bine spus în planul eficacităţii acţiunii escatologice a profeţilor), instituţiile „ideologice“ moştenitoare sunt o mărturie cât se poate de elocventă a ceea ce înseamnă mal entendu-ul istoric : cine mai poate preciza astăzi numărul victimelor şi imensa cantitate de suferinţă ce împovărează ideologiile religioase ca un adevărat deşeu   ?

Este suficient să ne uităm astăzi cu atenţie la harta lumii contemporane pentru a cădea în acord cu sintagma politologilor potrivit cărora „graniţele islamului sunt astăzi nişte contururi geografice însângerate“.

Potrivit tradiţiei, Mahomed era „adormit“, când un om îl conduce de mână „în vârful unui munte pentru a-i arăta chinurile infernului şi bucuriile paradisului“.

In acel locus, privilegiat, profetul îi vede nici mai mult nici mai puţin decât  pe „Avraam, Moise si Isus (subl.n.)“.Călăuze care se dovedesc a fi arhanghelii Mihail şi Gavril (Jibril si Mikail) îi arată vizionarului tărâmurile celor două lumi. Mikail „aduce cu el apa din izvorul sacru“, „îi deschide pieptul şi abdomenul lui Mahomed, îi scoate inima o spală de trei ori în apă şi o umple cu bunătate, înţelepciune, credinţă, certitudine şi islam (supunere faţă de Dumnezeu), după care îl înseamnă pe Mahomed între umeri cu pecetea profeţiei…“ş.a.m.d.(I.P. Culianu, op. Cit.)

Jibril îl conduce pe profet prin ceruri, unde îi întâlneşte, pe rând, pe Isus, Ioan evanghelistul, Moise, ş.a., până la reşedinţa lui Dumnezeu…

Această cât se poate de interesantă întâlnire iniţiatică  e aproape egalată în paradox prin traiectul „întâmplărilor“ şi coincidenţelor istorice ce-au menţionat-o şi conservat-o: legenda islamică pătrunsă în Spania  creştină, rezumată în latină de un „arhiepiscop de Toledo“, Rodrigo Ximenez , preluată de arabi şi tradusă „în 1264 din arabă în castiliană de un evreu convertit …“ (ibid.), urmată de o retraducere în franceză, ş.a.m.d.

Este unul dintre exemplele  arhetipale ale valorii în sine a persoanei( a se observa ca ea devine unidimensională, fiind măsurată pe o scală dată de eficacitatea  escatologică) şi recunoaşterea autorităţii (am putea să-i spunem matematic biunivoce) corespondente absolutei valori.

In lumea lăsată moştenire profaneităţii, avem de-a face se pare cu relativităţi, conflicte de putere, false ierarhizări şi confuzii căci valoarea e măsurată într-un limbaj formalizat..

 

*

 

Autoritatea devine efectivă când încetează a mai fi persoana cu manifestare imperativă şi voinţă proprie, devenind un loc unde se scurg , ca într-o piaţă publică sau prea-vizitat templu, actele si voinţa proprie a oamenilor…

Ce ne poate însă lua, în definitiv , Profetul, cu atâta eficacitate, încât să devină ce este acum, o autoritate nu doar acceptată, ci necesară, de-a dreptul vitală?

Ce-ar putea avea omul de dat, ce ar putea cohortele de sărmani , păcătoşi , bolnavi şi disperaţi ce au însoţit scurta trecere a lui Hristos prin lume ca o suită regală neobişnuită, să îi ofere Profetului?

Întrebat, cerşetorul de la colţul bisericii va spune cu siguranţă că el nu are nimic

de dat, ci de luat (adică, absolut paradoxal, va repeta chiar cuvintele lui Cristos).

Înainte de a răspunde acestei întrebări ce pare că soluţionează misterul intensităţii cu care Isus s-a instalat în istoria omenirii drept cea mai puternică autoritate, să observăm că înţelegerea ei greşită , de către instanţele laice, drept  voinţă proprie , aflată la originea dramaticei confuzii, ţine de incapacitatea subsumării acţiunilor omului unei

vocaţii sacrificiale.

Răspunsul la întrebarea, ce a înţeles Isus să ia oamenilor (astfel încât prin acest act al transferului să soluţioneze conflicte existenţiale ce aduseseră specia în prag de dezastru), este: faptele, actele noastre.

Înţelegând prin aceasta tot ce poate fi mai fundamentat legat de conceptul sacrificialităţii, vedem că autoritatea  se exercită în numele unei ideologii ori mai terestrei instituiţii.

(Înţeleg pe deplin disperarea „vidului de putere“ resimţită probabil de orice dictator care-şi vede „autoritateaeşuând în deriziune şi perisabil.)

Dacă ne gândim bine, mutaţiile „psihismului colectiv“ ale conceptului au început chiar atunci, cu încercarea poporului evreu de a-L încorona ca rege pe Hristos , continuând şi acum prin separarea puterii politice de cea religioasă (acel „daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezezeu“ a inaugurat, cred, un armistiţiu istoric impus de Isus pentru a lăsa răgaz ideilor sale în lume) .

*

 

Adevărata cauză însă a ambiguităţii conceptului (incertitudine terminologică ce dă de fapt ineficacitatea acţiunii în lume a autorităţii suferinde) este însă inadecvarea faptelor individuale la ritual.

Să ne gândim: Profetul „ia „ toate actele şi faptele şi prin aceasta devine puternic. Noi trebuie sa putem renunţa la orgoliul de a acţiona „în nume propriu“, să renunţăm la putere, adică (lupta ce ne transfigurează înfăţişarea, personalitatea)  si să –I recunoaştem Profetului calitatea de instanţă superioară.

Odată cu renunţarea are loc şi recunoaşterea– un transfer de voinţă dinspre individualitate spre generalitate.

Se îndeplineşte astfel dezideratul mai vechi  al filosofiei vedice: acţiunea în afara dorinţei( ,,care izbăveşte omul de blestemul reîncarnărilor  şi al ciclurilor Karmice, s.a.m.d.).

La rândul lui, Hristos acţionează „în numele“ Tatălui, El nu are voinţă proprie, ceea ce ne cere şi nouă, o delegare succesiva de identităţi ale fiinţei individuale.

Astfel, abia după ce îţi dai voinţa o ai ;  tot ce poate obţine omul, în afara iluziei, este ceea ce a  rămas după ce a renunţat si deci nu mai are, adică nimicul locuit însă de vechile dorinţe.

Autoritatea este deci cu atât mai puternică, cu cât este mai transferată –  puterile sunt delegate în creştinism unor persoane având voinţa proprie într-un grad atât de înaintat de dizolvare încât aproape că ele nu mai contează ca fiinţe particulare, fiind doar simpli mesageri ai unei puteri sau unui mesaj (ceea ce e acelaşi lucru).

Autoritatea ultimă este Cea care acţionează într-un mod de neînţeles, prin vacuitate (şi despre al cărei singur atribut ştim doar : „Eu sunt cel ce sunt“).

Răspunsul la criteriile care dau valoare în acest sistem este simplu: capacitatea subiectului de ritualitate.

 

*

 

Interesant că în povestea lăsată moştenire de Mahomed (care mărturisea că, în extazul religios Cristos era un Loc privilegiat de-a dreapta Tatălui)  autorităţile se recunosc şi se semnalează de parcă ar exista o tacită  ierarhie. Este de altfel şi firesc, devreme ce am văzut că printr-un fel de principiu al dominoului, autoritatea relativă e instituţionalizată de capacitatea de a acţiona ritual în numele unei Instanţe aflate în potenţialitate şi care e Una; în raporturile lor cu Instanţa, profeţii se află în situaţia subordonată de „a da“.

Valoarea autorităţii (religioase ) e măsurată de locul avut pe traiectul  ce duce spre divinitate – anularea autorităţii personale şi capacitatea pe care o poate insufla inşilor aflaţi în specie să procedeze la fel („lasă-l pe tatăl tău şi mama ta“, omul „să se lăpede de sine“, renunţând la toate posesiunile materiale ba chiar şi „intelectuale“,s.a.m.d.).

Când Hristos s-a dus la sfântul Ioan Botezătorul care a căzut la pământ îmbrăţişându-I picioarele (asistăm la întâlnirea a două autorităţi din acelaşi gen), Isus i-a spus: lasă să se împlinească ceea ce trebuie, actul ritual, adică.(Avem în aceasta cel mai elocvent exemplu din istorie al  ritualităţii, cu întregul său bagaj de necesar)

Însăşi naşterea autorităţii a fost scoasa de către dogmatica creştină din sfera „dorinţelor şi poftelor omeneşti“(D.Stăniloaie), fiind obiectivată metafizic şi religios.

Înainte de a vedea însă cum stau lucrurile în spaţiul aparent fără reguli al culturii, să observăm că, aşa cum face orice autoritate care ontologic se respectă, Isus nu cere altceva „decât“ credinţa necondiţionată (nici măcar de logică, ceea ce e de altminteri piatra de poticnire sau handicap)- recunoaşterea  Sa ca autoritate  exclusivă (după standardele noastre, geloasă şi orgolioasă, în fapt, lipsită de atribute, subsumată doar principiului obiectivat al unicităţii, de care am vorbit).

 

 

 

 

 

            

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*