Despre armată, chesti-socoteli și paradoxul Măriei lui Loază

25.04.17 by

Despre armată, chesti-socoteli și paradoxul Măriei lui Loază

Dragii mei,
A doua zi de armată, m-am trezit când încă nu se luminase de ziuă, în momentul în care a urlat locotenetul Comănescu „deșteptarea!”. M-am speriat. În încăperea în care dormeau aproximativ 75-80 de soldați, mirosea a de toate, în primul rând a picioare nespălate. Am tușit și am strâmbat din nas fără să mă dau jos din pat.
-Ce aștepți, soldat? Famfara? Echiparea! – a ordonat, ca un besmetic, același locotenent ipocrit. Aici nu ești la mă-ta acasă! Până se termină chibritul ăsta de ars, trebuie să fii îmbrăcat, încălțat… Înțeles?
-…
– Să trăiți, am înțeles! Se răspunde soldat…
Nimeni nu a scos o vorbă. Totuși, fiecare încerca să se supună normei. Eu, asemenea celorlalți, însă până să trag niște izmene scorțoase pe mine, parte din ținuta obligatorie, pănă să mă leg la ele, până să îmbrac maieul și cămașa, să-mi trag nădragii și să încalț bocancii lăbărțați, trecuse deja timpul aprobat.
-Astăzi vă iert – a țipat el – dar, de mâine, cel ce nu se încadrează, va face conducere cu valiza pe sub pat.
-A dracului om! – a bolborosit, ca pentru el, Kiss. Să conduce așe, fără carnet! Mei, mei, mei!… Asta e nebun!
– Gura, soldat! Aici nimeni nu vorbește neîntrebat. Când ai ceva de spus, bați pas de defilare, unu,… doi,… trei,… iei poziția de drepți și: tovarășe… gradul… permiteți să raportez! …Și spui ce ai de spus!
– Baszd meg! (Du-te dracu!) És ha eszem szamár, mint mondják? (Și dacă mă mănâncă în fund, cum spun?) – a scrâșnit Kiss, printre dinți!
– Mișcă, mișcă, soldat!
Câteva clipe mai târziu, eram adunați pe platoul din mijlocul regimentului. Ne-am dezbrăcat până la brâu. Cămășile le-am așezat în praful de lângă picioarele noastre și am început înviorarea. Am dat din mâini, ne-am aplecat, am dat cu burta de pământ, am alergat, până ce gata, gata, să-mi iasă sufletul. Când am fost prăfuiți până în albul ochilor, am luat cămășile și ne-am dus la spălător. În ziua respectivă, nu curgea apa. Mai marii regimentului, precauți din fire, strânseseră apă în niște butoaie de tablă, din care toți trebuia să luăm cu niște căni slinite, să dăm jos praful și să ne spălăm pe dinți. Pe moment, mi-a venit să vomit.
-Periuța de dinți se plimbă de la stânga la dreapta, de sus, în jos și invers… Mișcă soldat, mișcă! Te speli sub braț! …De la stânga, la dreapta! Și printre craci… Mișcă, soldat, mișcă! – A dat indicații, ca la ședințele de partid, locotenentul.
– Mei, mei, mei!… – a reluat discursul, cu el însuși, Kiss.
– „Mei” și mai cum? – am întrebat eu curios. Nu mi-a răspuns.
– Gata! Atenție la mine, soldat! Din acest moment, cum menajerele lipsesc, vreo două, trei zile, trecem noi pe sectoare la curățenie… Tu, ăsta, cu „mei” și încă unul, astăzi curățați wc-urile! Ceilalți, pe hol, și-n dormitor. La sfarșit, mozaicul se dă cu ceară, se lustruiește. Bec să-l văd!
– Mei, tovarășul… gradul… păi, cu ce, că nu văd găleată și șomoiag?!
– I-auzi, „mei”?! Soldat, culcat! Drepți! Culcat! Tovarășul…gradul!… Ai uitat?! Nicio grijă, las` bagi tu la cap! Astăzi, cu periuța de dinți frecăm wc-ul – a ordonat ofițerul, colegului Kișș.
– Mei,… Baszd meg az! (La dracu!)– Frecat, frecat cu periuța, mei?!… Köcsög! (Nenorocitule!)
– Aha, gata! Păi, da! Baszd meg!– m-am forțat eu să țin minte expresia.
– Mei… A fasz!
– Am înțeles, ești cu gândul la fazani! Frate, aci ne dau ăștia păsat! Ne-am dat dracu!
– Și tu, ăsta, care tot cârtești, tot la closet!
– Cine, Doamne iartă-mă, m-o fi pus să înțeleg ce zice ungurul, nu știu?!- mi-am reproșat, zile la rând. Până la masa de dimineață, am tot frecat când cu o cârpă, când cu periuța de dinți, wc-ul. Trei zile după aceea, n-am mai mâncat, iar când mă apropiam de el, de closet, mi se întorceau mațele pe dos. În a patra sau a cincea seară din armată, am scris prima scrisoare spre lumea de dincolo de cazarmă.

Draga mea,
Află despre mine că sunt sănătos, ceea ce îți doresc și ție. Adică, dacă sunt sincer și cu tine, și cu mine, nu prea, câtă vreme aici, un simplu locotenent e Dumnezeu sau mai ceva decât tartorele în iad. Nu vreau să te necăjesc, însă îmi dau seama că directorul tău, chiar dacă ți-a făcut obsevație că ai fundul obraznic, mult prea rotund și irită un întreg sistem comunist și de care o mai fi, e un fel de Făt- Frumos din Dud și un sfânt, pe lângă toți împelițații ăștia, din regiment. Dacă vrei să mă prindă Anul Nou, în viață, și să ne mutăm la București, găsește tu o soluție și scoate-mă de-aici. Ești o frumoasă, o deșteaptă și știu că și poți! Te aștept cu vestea bună!
Cu drag!

O săptămână mai târziu, într-o duminică, înainte de masa de prânz, m-am trezit că sunt chemat la poarta regimentului. A sfârâit inima în mine. Acolo, Elena. Îi mituise cumva pe subofițerul de serviciu, pentru că de cum am pus piciorul în cabina de pază, ne-a băgat într-o cameră alăturată. Acolo, ne-am îmbrățișat la fel ca și prima dată, în prima noapte petrecută împreună în Poiana Brașov.
– Hai, spune-mi, ai reușit!
– Nu! Nu mai este posibil. Dacă am fi gândit mai demult chestiunea asta, poate, poate… Acum, doar dacă ai fi foarte grav bolnav și, probabil, nici atunci. Ar trebui să stai prin spitale să… Mai bine, fii tu sănătos, peste ceva timp ai să depui jurământul militar, am să vin la tine… Promit!
– Of, și cât speram!…
– Nu fi trist! Ca mâine vine Crăciunul, apoi Paștele și gata, eliberarea. Apoi plecăm. Ne ducem în lumea largă.
– Dacă zici tu! O să ne ducem unde a nins și nu s-a prins!
– Acolo ziceam și eu.
O idee mai târziu, după ce aplecat Elena, m-am întors cu un pachețel sub braț, în pavilionul în care dormea. Programul de la momentul respectiv, unul de voie. Mi-am pus cele aduse de ea în valiză, am încuiat-o și m-am întins pe pat. Încet, încet, am adormit. M-am trezit după amiază, spre seară, cu un fel de strângere de inimă, însă am încercat să sting în mine și timp, și spațiu. În seara aceea, pentru prima dată le-am scris câteva rânduri alor mei. Printre altele, spre sfârșitul scrisorii, le-am spus adresa și le-am precizat că două, trei săptămâni mai târziu, voi depune jurământul militar. Vestea a ajuns și la Ghița. Prima care mi-a răspuns la scrisoare a fost ea. După ce m-a certat cât a putut și mi-a reproșat că așa și pe dincolo, că am uitat-o, ca de obicei, dintr-un fel de indiferență, mi-a zis că o să mai aibă cât de cât răbdare cu mine, însă nu până la sfârșitul lumii. Apoi mi-a spus că va veni la depunerea jurământului militar, pentru că vrea să vadă cam cum mă manifest eu, ca soldat, subordonat unui gradat.
…„- Mă, ori o să mor de râs, ori am să-ți plâng de milă luni întregi, până ai să termini cătănia. Uite, de exemplu, nu mi te închipui cum execuți tu ordine?! Tu, care vrei să învârți, mai tot timpul, lumea pe degete?! Tu, care ești, prin definiție, un independent?! Află că mor de curiozitate și mai află că tata a întrebat de tine. Afurisit cum e, să știi că a observat că ne-am tăvălit sub părul lui Cioacă, știi tu, atunci, când caprele mele au făcut praf porumbii lui Ghioace. Știi cum? A văzut canadiana aia, pe care am stat, cu tot felul de urme de tăvăleli de pe iarba înghesuită sub noi. În rest, nu am idee ce- o fi în capul lui.
Până am să te văd, ca să te trag de urechi, cât să nu mă mai uiți, să știi că te iubesc mult. …Până la cer și un pic mai mult!
P.S. Să știi că am să ajung la tine, chiar dacă o să vină și ai tăi. Ce vrei să îți aduc? …E, o să văd eu! Apropo, să știi că maică-ta s-a certat cu Ghioace pentru porumbii ăia. Of, nenorocitul ăsta m-a făcut putoare. O să plătească pentru asta! O să-i rup oasele. Sper să mă ajuți și tu…”
Cu drag,
Ghița.

În toată perioada, până la depunerea jurământului militar, m-am tot frământat și gândit cum să fac, încât să nu se întâlnească Ghița, Elena și maică-mea, fiecare cu posesivitatea sa, iar, la mijloc, eu, încât după depunerea jurământului, fie să repar toate încurcăturile, dacă am să mai pot, fie să rămân singur cuc. După ce am pus totul în cumpănă, mi-am dat seama că singura ce putea fi oprită din drum, în acea zi, ar fi putut fi Elena.
„Una peste alta, nu cred i-ar cădea nici ei bine, să se întâlnească, față în față, cu maică-mea! La școală, mai treacă, meargă, eu elev, ea dirigintă, dar acum?! Ce explicație ar putea avea? Viespiuță, însă, cum e, mai știi?! Apoi, Ghița?! Și asta e smucită?! A apucat-o, așa, tam-nesam, iubirea?! Păi să aștepte că am să o mai iubesc eu, de o să-i meargă fulgii, în vara viitoare!… Mă rog, pe ea, măcar o știu ai mei! Dar dacă o fi aflat de tăvăleala mea cu ea, de-acolo, de sub părul lui Cioacă? Iar acum, mama vine să mă tragă de limbă, să vadă ce și cum?! …Sau, mai grav, să-mi ceară socoteală?! Cum are principii de-astea, din topor, din care nu ai cum să scapi, până la Crăciun ăștia mă și însoară! Ferească Sfântul să fi rămas Ghița gravidă! A, nu, nu se poate, dar ăștia numai să aibă idee și se învârtesc, se tocmesc, stabilesc ziua nunții și uite, așa, bea, Grigore, aghiasmă! Adică eu! Și aghiasmă, slavă Domnului, când trebuie să fie, se găsește și într-o băltoacă! Sigur că îmi este dragă Ghița, dar, domnule, lasă-mă s-o vreau eu! Apoi, și Elena își are un loc aparte în sufletul meu… Cum să o pierd? Nici gând! Doamne, ferește și apără cu târșul!- vorba Măriei lui Loază. Era aia beteagă la cap din facere, dar când și când, întreagă! Judeca la rece, dincolo de lumea chioară. Și, să știi că vedea limpede cam cum ar trebui să fie în lume!” – mi-am zis, ca pentru mine, fără a avea o perspectivă asupra felului în care trebuia să procedez pentru a ieși din încurcătură.

23.04.2017

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*