Despre anii de liceu și cerșetorul din iadul de la poarta raiului

19.03.17 by

Despre 		anii de liceu și  				cerșetorul din iadul de la poarta raiului

Dragii mei,
Data trecută, după ce am răstălmăcit mai bine de o sută de ani, am ajuns la concluzia că, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, după ce s-a confiscat mica industrie și pământul, altfel spus, după ce românul a fost scos din matca sa, din firescul omenirii, în România s-a instalat un regim comunist. Spun asta acum, târziu, după o viață de om, când am putut vedea că în lume se poate și altcumva. La vremea aceea, aproape tot ce se întâmpla, evident, anormal, ținea de normalitate.Nu departe suntem și în ziua de astăzi, dar asta e altă poveste. Mi se părea firesc ca la ora cinci și jumătate, un țâcnit, exmatriculat de pe la nu știu ce facultate, angajat pe post de pedagog, să-mi dea deșteptarea, să mă scoată în chiloți, pe hol, în fața dormitorului, și să înceapă cu mine și cu ceilalți copii, un fel de căprărie, numită de el, gimnastică de înviorare. După câteva înjurături, uneori și câteva palme, intram val-vârtej în cameră, îmi pregăteam periuța de dinți, prosopul și săpunul, pentru igiena corporală. Totul în doar câteva secunde. Intram în baie, la fluierul pedagogului, la wc-u la fel, ieșeam de acolo la același țiuit. După mine, colegii mei, grupuri, grupuri, până în jurul orei șapte, când ne încolonam doi câte doi, în fața căminului, pentru a merge la masă. Cantina, la doar câțiva pași. Până acolo, totuși, băteam câțiva pași de defilare și fredonam două, trei, versuri dintr-un cântec patriotic, specific timpului, apoi intram în sala de mese. Când se întâmpla să fie alții înaintea noastră, rămâneam așa, înțepeniți, în cele două rânduri, fără să schițăm un zâmbet și fără să scoatem o șoaptă. Cui i-ar fi ars de altceva? Însă, din câți eram încolonați, aproape zilnic se întâmpla, careva, deranjat la stomac, balonat, care să scape, cumva, vreun pârț nevinovat. După ce era depistat, respectivul era scos din rând și primea, cu fast și alte înjurături, de la pedagog, unul, două, picioare în cur. Mă rog, cu sau fără acest imbold măreț, după cum ne spunea el, pedagogul, de înaintare în comunism, pe cele mai înalte culmi, ne așezam la masă, ungeam feliile de pâine neagră cu margarină și marmeladă și mâncam tot, pe nerăsuflate. La fel beam și ceaiul cu rom, pe deasupra căruia plutea bromura ce trebuia să ne blocheze instinctele, chiar dacă aproape toți eram niște sfrijiți, numai osul și pielea. După micul dejun, tot încolonați, intram la ore. Aici, un alt tip de ordine și o altă formă de a fi educați. Totul depindea de firea și de cât era de îndoctrinat cel ce se afla la catedră. Nu am idee cum o fi fost la alte școli, dar la mine, de exemplu, Ilici, profesorul de matematici, nu suporta să vadă că noi, băieții, aveam părul mai mare de șase, șapte milimetri, spre frunte și nici măcar doi, trei pe ceafă și pe lângă urechi. Când se întâmpla să mai treacă oarecum peste norma impusă de el, te scotea la tablă. Îți dicta un exercițiu de complexitatea celor ce se dădeau pe la admiterea de la facultate și, bineînțeles, că nu știai să-l rezolvi.
Te tunzi zero sau astăzi ai nota trei?
În primul an, aproape nimeni nu i-a ieșit din vorbă. Cu toate astea, în clasa a zecea am trecut cu șapte elevi mai puțin. Ceilalți au pierdut căruța. Exigența individului era una ce dispera. De altfel, liceul meu era cunoscut la nivelul orașului, ca fiind locul în care, Jega, Constantinescu și Ilici, toți profesori de matematici, desfințau clase. În anul doi de liceu, cam tot aceeași atitudine. Eu, cât și ceilalți colegi, în permanență cu capul în pământ, mai rău decât la biserică, pentru a putea lua o notă de cinci, șase… Șapte dădea tovarășul doar în cine știe ce împrejurări și, la teză, când se întâmpla ca din rezolvare să nu lipsească nici măcar o virgulă. Pacostea mare ne pândea în orice împrejurare, cât timp, la vremurile acelea, mediile se calculau fără a se rotunji. Din acest motiv se putea ca în momentul în care îți ieșea media 4,98, să fii corigent sau chiar repetent, dacă aveai vreun ghinion, la încă două materii. Iar ghinioanele curgeau gârlă. Ba te lua somnul, te cipcea proful că nu erai atent și trei era nota unui indulgent, ba citisei, cu o zi înainte, lecția doar o dată sau de două ori și nu-ți intraseră în cap toate cele, informație, punctuație și cine mai știe ce, ba i se părea celui ce te asculta că liceul ar fi o instituție de învățământ mult prea onorantă pentru cât te ducea pe tine mintea și ți se reproșa zilnic faptul că nu ți-ai încercat norocul pe la vreo școală profesională sau pe la CFR, la bătut cu ciocanul în roțile trenurilor de pe calea ferată. Ba priveai în gol cu gândul la vreo fată, cum mi s-a întâmplat mie când tam-nesam mi se făcuse dor de Ghița. Pentru fete, expresiile se reduceau la a le trimite la cratiță sau, în cel mai fericit caz, la confecții. Cu Ghița, că tot am amintit de ea, mă întâlneam, săptămânal, la autogară, când ne duceam acasă, la țară. Urcam în rată, un autobuz ce scârția din toate încheieturile și scheuna din toate tablele și, cu moș viteză la volan, hodoronca-tronca, de-a lungul drumului, prin toate pietroaiele, până ce ajungeam în sat. Toți, prăfuiți până în albul ochilor… Uneori, când strângeam ceva bani, ne întâlneam în oraș. Mergeam la o cofetărie, mâncam câte o prăjitură și beam câte un cico. La despărțire, Ghița mă strângea de mână în semn de mulțumire. De pupat, rar, doar prin vreun dos, pe undeva, unde nu puteam fi văzuți, că dacă se întâmpla, era prăpăd!
În primii doi ani de liceu am fost mai cuminte decât o fată mare ce își păstra virginitatea nu din convingere, ci din spaimă. Dacă se afla cumva că ea ar fi călcat oarecum strâmb, era jale. Consiliul profesoral al școlii propunea, pentru „păcătoasa” răzvrătită, în cel mai fericit caz, o mutare disciplinară, la o altă școală, iar taică-său îi rupea oasele și îi înroșea bucile cu joarda, sub pretextul că l-a făcut, în lume, de ocară. Pentru băieți, în privința fecioriei, tații, știindu-se cu musca pe căciulă, erau mai indulgenți, însă când era vorba de vreo ciufuleală, găseau, cât ai fi bătut din palme, un nod în papură. Ce mai zic?! Toate ar fi bune și la locul lor dacă, după ce ai ani în cârcă nu ai uita că, undeva, demult, în copilărie sau adolescență, și tu ai fost la fel.
Cum am trecut în clasa a unsprezecea, aproape toți ne-am schimbat atitudinea. Crescusem, de! Mai ales după ce, în primele două săptămâni de școală, Ilici pusese în catalog, fiecăruia dintre noi, câte doi de trei. În concluzie, toți refuzasem să ne tundem. Când a fost vorba de a treia notă de trei, niciunul n-a mai putut rezista. Am mers la frizerie, încolonați, cântând pe stradă ritmuri de fanfară. Acolo nu ne-am tuns potrivit regulamentului de ordine școlară, ci, în semn de protest, toți ne-am ras în cap. Excepție a făcut doar unul, Burada, care s-a aranjat precum Vasile Alecsandri, cu chelie în față și doi trei floci răzvrătiți pe restul capului. După ce am fost făcuți boboc, ne-am întors spre liceu, încolonați, cu același cântec, arătând însă nu ca elevi, ci ca niște pușcăriași, în uniforme școlare, cu numere de înmatriculare, cusute pe mâneca hainei din partea stângă. Pe stradă, felul nostru de a ne comporta atrăgea atenția oricui. Se opreau oamenii în loc, își făceau cruce, încetineau autobuzele… După ce am intrat pe poarta liceului, am dat ocol clădirii în care ceilalți copii făceau ore. Instantaneu, de la fiecare clasă, au scos capul pe fereastră profesorii. O oră mai târziu era deja întrunit consiliul, apoi întreaga școală în careul în care noi am fost dați ca rău exemplu și am fost muștruluiți de toată lumea, inclusiv de cei ce erau șefi cu UTC-ul. Noi, ce abia ne mai recunoșteam, ne-a umflat râsul. Discret, cumva a zâmbit și diriginta noastră, însă, în acel moment, când s-a decis să fie chemați urgent la școală părinții și să fim exmatriculați, i-a pierit și ei cheful. Vuia orașul, urla partidul că s-au răsculat elevii. În cele din urmă, ni s-a scăzut nota la purtare, cei ce stăteam la cămin am fost dați afară, directorul a fost schimbat, iar în locul lui Ilici, matematica ne-a fost predată de o frumoasă profesoară. Tot o scumpă și diriginta mea, o puștoaică ce terminase facultatea când eu abia am început liceul. Ne-a scăpat pe toți din multe, însă pe mine dintr-o belea cu haz și lacrimi fără nume. În anul trei de liceu, când încă nu se desprimăvărase, la una din orele de germană, o profesoară la fel de fragedă, într-o fustă scurtă și strâmtă, doar era moda mini, și-a rezemat fundul, ușor bombat, de pupitrul băncii pe care și eu și colegul ne puneam coatele. Prin stofa ce-i acoperea trupul, dunga chiloțeilor îi creiona, senzual, coapsele. Cu toată bromura înghițită zi de zi, celui de lângă mine i s-au aprins călcâiele. A întins mâna și a atins cu vârful degetelor dunga chiloțeilor. Voia să mi-i arate. Parcă eu aveam orbul găinilor! Profesoara a simțit.
-Ieși, ieși, nesimțitule! – mi-a zis ea, roșie până în vârful nasului, în timp ce s-a întors spre mine și m-a plesnit.
M-am ridicat, am vrut să explic, însă atunci nici ea, nici cerul și nici pământul n-au vrut să mă asculte. O clipă mai târziu, l-a dat afară și pe el. L-am înjurat de câteva ori, ne-am îmbrâncit, însă cu ce folos?! Faptul fusese deja consumat. M-am dus la cancelarie. Așteptam, în fața ușii, să mă destăinui și, fie să fiu iertat, fie să mi se ia capul. Cam în același moment cu diriginta, a ajuns și profesoara de germană. În văzul tuturor „nemțoaica” m-a plesnit din nou.
– Nesimțitule! – a țipat ea și, instantaneu, pentru prima dată în viață, mi-au dat lacrimile.
– Of, Doamne, ce s-a întâmplat? – m-a întrebat, uimită, diriginta, în timp ce m-a îmbrățișat tandru.
Mă rog, i-am spus. Nu am idee dacă m-a crezut, însă, subtil, am simțit-o cum s-a amuzat, de năzbâtie, ca un copil. În zilele următoare, după nu știu ce discuție între ele, totul a fost trecut sub tăcere. Parcă nu se întâmplase nimic, însă la fiecare oră de germană eram ascultat și, indiferent dacă visam lecțiile, primeam nota doi. Am răsuflat ușurat tocmai în trimestrul trei, când germana, pentru că era un obiect obțional, s-a scos din programa școlară. „Las` că așa-ți trebuie! Dumnezeu nu doarme!” Ca să vezi că n-am fost vinovat!– am vrut să-i zic, într-o zi, când a plecat cu coada între picioare, la o altă școală.
– Nu te bucura! – mi-a luat-o ea înainte, când m-a zărit – Încă n-ai scăpat. Merg la inspectorat să revin în anul al patrulea! Și atunci să vezi ce n-ai văzut, belea!
– Ei, și dumneavoastră?! Gata, a zburat puiul cu ața…
– Măgarule!
– Fleoșc, Marițo! Măgar, cu ce ocazie?
– Nesimțitule! Am să-ți fac iar referat!
– N-aveți decât! Poate vă mută partidul în altă țară… Că tot se vorbește acolo o limbă ce se potrivește cu germana mai ceva ca nuca în gard!
– Îndrăznești? Mucosul dracului!
– Da ce-am făcut, doamnă? Ăla a vrut să-mi spună că aveți niște chiloței a întâia. Ce mare scofală?! Că doar nu v-a mușcat de…?!– am devenit eu obraznic și am rupt-o la fugă.
– Derbedeule! Fir-ați ai dracu de nesimțiți! I-auzi, să mă muște?! Asta îmi mai trebuia! – am auzit-o scrîșnind în urma mea.
În ultimul an de liceu, pedagogii ne-au mai slăbit cu milităria. La școală mergeam fără a ne mai încolona, la intrarea în sala de mese nu mai stăteam la rând. Făceam duș fără a mai aștepta țignalul lui sau al elevului de serviciu. Doar la sala de lectură și la bibliotecă programul era obligatoriu. În primul trimestru din acel an, diriginta a organizat, împreună cu alți profesori din școală, o excursie pe traseul Rucăr-Bran, masă inclusă și două nopți cazare, în Poiana Brașov. Cum, necum, cu milogeli prin familie, într-o parte și în alta, am făcut rost de bani și m-am înscris. Așteptam ziua plecării cum nu mai așteptasem altceva până atunci. Între timp, am strâns ceva bănet și de buzunar. La un moment dat, m-am gândit că aș putea să o iau în excursie și pe Ghița, însă era prea târziu. Locurile se ocupaseră.
În sfârșit, în ziua stabilită, la ceasul potrivit, am pornit la drum. Cum am urcat printre ultimii și locurile se ocupaseră, diriginta m-a tras de mână și am stat lângă ea. Inițial m-am rușinat și m-am roșit mai ceva decât o puștoaică la primul sărutat.
-Stai! – M-a încurajat ea – El e îngerașul meu!… Așa că am grijă de el – i-a zis, în glumă, profesorului de sport care îi urmărise gestul, chiar dacă o tot curta pe „franțuzoaica” ce preda Limba franceză.
– Înger vrei, înger o să ai. Să te duci cu el în rai! – a glumit el. – Noi am vrea să experimentăm iadul!
– Iad să fie, împelițaților!– i-a răspuns ea.
Până dincolo de Pitești, în autocar, tot o hărmălaie și o vânzoleală. Unii cântau, alții râdeau… Chiar și profesorii erau cumva alții. Făceau haz de te miri ce sau se amuzau copilărește, pentru chestiuni mărunte. În mașina aceea, atunci, am simțit, pentru prima dată, că eram, oarecum, și noi liberi! Abia când am trecut de Câmpulung și am început să urcăm șerpuit pe drumul ce parcă intra în nori, ni s-a tăiat respirația. Încet, încet, mi s-au înfundat urechile. Faptul că stăteam atât de aproape de o femeie și tânără, și frumoasă îmi dădea frisoane. …Mă simțeam cumva și mândru, și protejat. Câteva clipe chiar am uitat că ea, cea care îmi stătea alături, îmi fusese și încă îmi era profesoară de fizică. I-am luat mâna și i-am sărutat-o. Nu s-a opus și am început să visez. Mi-am revenit însă repede chiar dacă acel sentiment cochet îmi dădea încă târcoale.
Nu după mult timp ne-am oprit la Mausoleul Eroilor de la Mateiaș. L-am vizitat. În interior ghidul ne-a aruncat în istorie. M-a captat. Aproape că uitasem drumul și clipele din autocar. Doar la ieșire aerul proaspăt al muntelui m-a trezit la un prezent banal.
– Istoria, veșnica vacă de muls a celor ce sunt la putere! – a zis, parcă fără să vrea Bazilescu, profesorul de istorie. Face lapte, brânză, unt și ouă… – s-a completat el, ironic. Ca să vezi comedie, cică, insurecția armată din `44, în al Doilea război Mondial, la 23 august, a făcut-o clasa muncitoare sub conducerea Partidului Comunist?!… Păi, care partid, frate? Care comuniști? Apoi ce are sula cu prefectura, câtă vreme mausoleul asta a fost ridicat pentru eroii din `917, din primul război? Mă rog, femeia bine îndoctrinată, își face datoria. Regretabil faptul că-i îndobitocim și pe copiii ăștia!
S-a făcut liniște. Profesorii se priveau unii pe alții, cu un fel de suspiciune pe care eu, atunci, nu o înțelegeam.
-…Și o să mai vizităm?!… – m-am bâlbâit eu – O să mai vizităm ce? – am întrebat-o pe dirigintă, evitând voit formula clasică ce începea oficial cu „tovarășa profesoară”.
– Ei și cu tine, avem destul timp. Multe… De unde ai vrea să știu?! – mi-a răspus în timp ce și-a pus mâinile între ale mele. Vezi ce reci sunt? Mi-au înghețat. La munte e mai frig… Sper că ți-ai luat și haine mai groase!
– Da… – m-am încurcat iarăși, neștiind ce să fac – Mai am un pulovăr, scurta asta…
– Ai mâini fierbinți și sufletul de copil!… În ăstea trei zile, am să fiu și eu o puștoaică. Vrei? Uite, acum se încălzesc și ale mele. – mi-a zis ea în timp ce le-a frământat și a suflat în ele.
După încă vreo două ore de mers și tot atâtea de cântat și recitat poezii, după ce am mâncat în mersul mașinii, ce aveam fiecare pus la pachet, am ajuns la Bran. Castelul m-a fascinat chiar dacă la vremurile acelea nu se putea vorbi despre Dracula, ci doar despre Vlad Țepeș, domnitorul dreptății, ce era gata să tragă în țeapă până și pe dracu dacă ar fi mișcat cumva în front.
– Domnule, imperiul, tot imperiu! Cum să învingi un colos ce te-ar fi făcut terci, cât ai zice pește? Restul sunt povești! E, pentru imagine, pentru a nu fi doar cârpe în istorie, merge. – A intervenit iarăși Bazilescu, într-un grup, în care mă aflam și eu. – …Al dracului om! Nu-i plăceau curvele! De altfel, pe la noi, în istorie, cam multe…
– Profesore, las` că nici cu alții nu mi-e frică! Napoleon a călărit vampele Europei. Asta înseamnă, pe cale de consecință, că ,,E`ropa le avea” – a intervenit, ironic, cel de sport, în timp ce o tot pipăia pe profa de franceză.
– Ei, și dumneata, curve și curve, dar fie! Numai că ăsta, al nostru, cum le afla, cum le tăia țâțele și, hai, sus, cu ele în țeapă.
– Aoleu! – s-a speriat diriginta mea. – Ce criminal! Bietele femei! Bărbații, cam toți pe la război?… Mă mir cum mai existăm ca neam!
– Neam?! Neam, neam, draga mea!
– Nici ăsta nu e zdravăn! – mi-a șoptit ea la ureche. De când i-a scos, printre gard, un cocoș, ochiul ăla din stânga, i se trage…
– Aci, pe linia Orient-Occident, un amestec cum nu s-a mai pomenit. Românul, rasă a dracului!– a continuat Bazilescu. Noi și ăștia din Balcani!
– Profesore, a avut și poporul ăsta, în sfârșit, un țepar original și-l vorbim de rău?! Pentru muieri, de exemplu, pe post de țeapă, putea fi și altceva… Să nu dramatizăm! – a glumit cel de sport.
– Nu fiți vulgari! Ne mai aude și băiatul ăsta! – a părut că se rușinează franțuzoaica.
– „Madam, e cu neputință!”, vorba lui Caragiale! Puștiul a fost educat și iar educat pentru cele mai înalte culmi! Știe că barza are ciocul roz. Ia zii, mă băiete, cum e? Ă?! Hai, c-am văzut că-ți place geografia! Bă, află că harta lumii – asta nu v-am spus-o la clasă – începe dintre picioarele femeii, iar istoria… Istoria omenirii, o istorie a vărsărilor de sânge, dictate de la umbra unor buci – o zis cel de istorie, oarecum bulversat.
– Domnule, ne-ai făcut praf! – i-a zis diriginta, în timp ce mi-a urmărit gesturile și și-a dat seama că m-am rușinat.
Odată cu înserarea, am ajuns în Poiana Brașov. Ne-am cazat la Cabana Sport, apoi ne-am pregătit pentru programul din prima seară. Mai întâi cina, apoi ceva distracție, cu dans, iar în jurul orei zece, stingerea.
Deși făcusem un drum lung, mă simțeam relaxat. Masa a fost una de tip festiv. Totul era aranjat cu grijă, ca pentru oaspeți. Bucatele pe măsura momentului, bune, ba chiar incomparabile cu cele de la cantina liceului, locul unde dacă la prânz era mâncare de cartofi, seara, orez, în ziua viitoare, la prânz, orez și seara, cartofi. Din precauție, fasole, deși bună la gust, mâncam rar. Pârțurile, deși nevinovate, era considerate ca fiind împotriva orânduirii. Înainte de a ne strânge toți în restaurant, colegul meu s-a făcut cumva nevăzut, a intrat în barul de la intrare și a tras un pahar, două, de coniac, pe gât. Obicei familiar. De altfel, atunci când primea de acasă pachet, printre alte bunătăți, el avea și câte o sticlă de rachiu și un bidonaș de vin roșu. „Pentru putere și sânge sănătos”, după cum ne spunea mai ales taică-său.
În fine, am servit masa, și tot acolo, pe un ring, pe ritmurile unei orchestre, am început să dansăm. Toată seara nu mi-am scăpat din priviri partenera de drum. O vreme nici ea nu a dansat. Era singură, spre deosebire de ceilalți profesori, în marea lor majoritate, perechi, contextual, cuplați. În cele din urmă a invitat-o profesorul de istorie. A stâmbat din nas, însă nu l-a putut refuza. El, o matahală, cu ochelari fumurii, ea, o minionă, ciocolatie, picioare frumoase, sprâncene și buze senzual conturate, făceau ca mai ales pe ringul de dans, să nu se potrivească sub nicio formă. Când a scăpat din brațele lui, s-a îndreptat spre mine. Am sărit ca și când aș fi avut sub fund un arc. Am dansat fără vreun fel de inhibiții, ba, mai mult, am vrut să îi arăt că o pot purta în ritmul muzicii, ca pe balerină. Mi-a zâmbit de multe ori. Când a simțit că privirile celor din jur ne urmăreau mai mult decât se aștepta, ne-am oprit. Ca un domn, i-am sărutat mâna și am vrut să o conduc.
-Eu o să plec. Tu mai stai. Ghiar te rog să mai rămâi. Ne vedem mâine, la micul dejun. – mi-a zis ea și s-a îndreptat spre ieșire.
Am însoțit-o până spre ușă, apoi m-am întors la locul meu, însă nu mi-am mai găsit astâmpărul. Eram încă sub mirajul ei și al dansului. După o vreme am socotit că trebuie să părăsesc și eu restaurantul. Mi-am căutat cu privirea colegul. Cheia de la intrare rămăsese la el. Nu l-am găsit. Am urcat și am bătut la ușa camerei în care eram cazat. Nu mi-a răspuns. Iar am bătut și iarăși nu mi s-a răspuns. Colegul dormea tun. Între timp, au venit cei de la camerele alăturate. Cum, pe sub ferestrele, atunci deschise, pe exteriorul clădirii, era un fel de acoperiș ornamental, din șindrilă, puțin înclinat, mi-am dat seama că pot intra, în camera mea, pe geam. Sub privirile unor colegi de an, am luat-o tiptil, tiptil, iar la camera pe care am considerat-o ca fiind a mea, am intrat. Înăuntru, nimeni. M-am mirat și mi-am pus semne de întrebare cu gândul că cel ce îmi era coleg ar fi putut adormi pe vreo bancă, beat. În cele din urmă, fără să mă dezbrac, m-am întins pe pat. Nici nu am apucat să mă așez bine și, de la baie, a iesit, înfășurată într-un prosop alb, diriginta. Am sărit ca ars.
– Stai, să nu sari cumva pe geam! …Că te omor cu mâna mea! – mi-a zis ea, în timp ce a verificat dacă închisese ușa – Pe unde ai intrat?!
– Pe geam!
– Cum?! Tu ești nebun?!
– Nu! O clipă, vă rog, și vă spun tot…
Diriginta a închis fereastra, a tras draperia, a stins lumina și aprins o veioză de lângă pat. O lumină palidă a țâșnit cumva pe zidul pe care s-a proiectat instantaneu figura sa. Întâmplător, în timp ce încerca să își usuce părul, profesoarei i-a căzut prosopul. A rămas dezbrăcată, frumoasă, ca o statuie într-o noapte înstelată. Am vrut să îl ridic.
-Nu! Nu te uita! – Of! Ce ți-e și cu viața asta?!
-… Mda! – m-am aprobat singur, mi-am pus mâinile la ochi și am vrut să plec pe același drum, dincolo de un zid, spre camera, pe care, de-acum cu siguranță o știam a fi mea. Când m-am ridicat, diriginta avea deja un halat roz pe ea.
– Uite ce, când suntem doar noi doi, poți să-mi spui Elena. Acum… Ia zii, te-a văzut careva?
– Da, niște colegi de la o altă clasă…
– Aoleu!
– Însă sunt convinși de faptul că am intrat în camera mea.
– Deci așa… E, și dacă ai intrat, ai intrat… Acum ce o să facem? …Să știi că-mi place cum dansezi, a schimbat pentru o clipă vorba.
– Am învățat și eu așa, din mers, pe la câte un bal…
– Evident, cu iubita ta! E frumoasă?
– Nu, privind la alții, urmărindu-le atent pașii.
– Hai, lasă prostiile, că știu eu cum sunt băieții. Ia zii, te-ai culcat cu ea?
– Păi…
– Stai aci, lângă mine și… Ia să vedem ce ști tu, la sfârștul liceului, despre senzualitate, de exemplu, despre senzualitatea femeii?
Mi-am pierdut mințile.Nu am mai scos niciun cuvânt. Între timp, ea a stins veioza. Până spre ora patru, în dimineața zilei următoare, am făcut flească cearșafurile de pe ambele paturi. Atunci, am ieșit de la ea, pe fereastră, și am intrat în camera mea. Colegul încă dormea buștean. M-am întins și eu pe patul liber și am adormit instantaneu. În jurul orei opt, m-a trezit. Mi-a spus că, în seara anterioară, o făcuse lată cu încă vreo doi, ce avuseseră la ei un bidon cu vin.
Am luat micul dejun în sala restaurantului aproape goală. Mai tot timpul am stat cu ochii în farfurie. În minte, aievea, doar ce se întâmplase în noaptea trecută. În timpul zilei am coborât în oraș, am vizitat Biserica Neagră, Biserica Sfântul Nicolae și Scheii Brașovului. Eram năuc. În autocar am stat tot lângă Elena. Discret, și-a dus degetul la buze și mi-a făcut semn să păstrez totul ca pe un secret. Nici că se putea altfel! Părea satisfăcută, chiar fericită. În adâncul sufletului mă bucuram și eu, chiar dacă ceva acolo fremăta și altceva parcă îmi fugea de sub picioare. Seara, în Poiana Brașov, după cină, ne-am plimbat, în grupuri restrânse, pe alei mai mult sau mai puțin luminate. Într-un moment prielnic, Elena m-a prins de mână. I-am simțit degetele firave ușor umezite.
Ești un nebun! – mi-a șoptit ea.
Nebun, nebun!… – i-am răspuns eu.
– Șiit! …Că ne aude careva. În seara asta o să fim cuminți. Fiecare în camera lui, dormim și visăm.
– Se poate și așa?!…
– Dacă, totuși, ți se face dor de mine, bați în zid. Eu, la fel…
– Și după aceea?
– Vedem noi…
Gândul că nu am să o pot întâlni în singura seară ce-mi mai rămăsese la dipoziție, m-a făcut să-mi duc colegul la bar și să-l îmbăt.
În ultima zi a excursiei, în jurul orei 13, am servit prânzul și ne-am urcat în autocar. La întoarcerea spre casă am vizitat Castelul Iuliei Hașdeu. Seara, când abia căzuse întunericul, am ajuns din nou în curtea școlii. Ne-am despărțit. Fiecare intra într-un fel de timp banal al său.
O lună mai târziu, profesorul Bazilescu a fost mutat disciplinar într-o localitate, Sticlăria Scobinți, pe graniță, aproape de Prut. Cineva dintre cei ce au fost în excursie turnase totul la securitate, apoi la partid și, ierarhic, la Ispectoratul Școlar, ce a trebuit să ia măsuri. Mi-am amimtit de faptul că Bazilescu, cu umor, în anume situații, făcuse haz de necaz și se opusese minciunii. Nimic mai mult! Sancționarea lui mi-a provocat un fel de scârbă de tot ce mă înconjura atunci, și astăzi numesc sistem. Despre mine și despre Elena, nimeni nu bănuise nimic.
Până la sfârșitul anului, m-am trezit, în fiecare zi, la cămin, la fluierul pedagogului. Răvășit, de fiecare dată, parcă într-un prezent fără de prezent, mă simțeam un fel de cerșetor al zilei, din iadul de la poarta raiului.
Bulzești,12.03.2017
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*