Despre anii copilăriei mele și Războiul împtriva țărănimii

16.12.16 by

Despre anii copilăriei mele și 						Războiul împtriva țărănimii

Dragii mei,
Oricât aș vrea să mă despart, evident, la nivel mental, de anii copilăriei, sau să mă îndepărtez de ei, deocamdată nu pot. Și asta nu pentru că acolo, în acel timp, m-aș simți într-un fel de rai al meu (numai rai nu a fost!), ci pentru că atunci, în condițiile în care industria română, vorba lui Caragiale, era ,,admirabilă, era sublimă, putem zice, dar lipsea cu desăvârşire” , sub ochii mei, sufletul ţăranului român, cel ce urzea la propiu viața acestui popor, a fost jupuit de viu.
Prigoana împotriva omului, a țăranului, în special, a început prin 47, a continuat după 1950, iar în perioada anilor 1956-1962, prin mecanisme de o cruzime aparte, poporul român a fost scos din matcă, din firesc, a fost scos din timp.
Sunt conștient de faptul că ciuma din răsărit s-ar fi împânzit, oricum, peste acest pământ, însă nimic nu s-ar fi întâmplat la modul în care s-a desfășurat, dacă bestiile din interior, zdrențe în trecut, atunci și în viitor, (viitorul lor, prezentul nostru), nu ar fi marșat și ar fi susținut, în scris, ideile unui comunism imbecil (ca și ei, de altfel!), comunism ce s-a bazat pe oase zdrobite, pe cotele impuse (dări aberante către stat. Că să vedeți și voi care a fost marea grijă a partidului pentru popor!), pe mii de deportări în Bărăgan, pe alte zeci de mii de țărani aruncați în temnițe, pe înfometarea oricui, de la copii, la bătrâni. Pe atunci și încă 50 de ani mai târziu, frica era singurul cuvânt de ordine. Te pâra un te miri cine că ai pământ, că ai o gospodărie, un rost al tău, activiștii, fără a mai sta pe gânduri, te făceau chiabur și, după caz, repet, fie ți se rupeau oasele, fie erai deportat în Bărăgan sau Dobrogea, la vremea aceea, un fel de pustiu, fie înfundai pușcăriile. Evident, tovarășii ,,telectuali”, moț atunci, moț și acum, spălau cu fraze ticluite, sângele vărsat prin sate, prin temnițe, slăvind un regim criminal. Evident, nu oricine era în stare de așa ceva. Omul OM, nici dacă l-ai fi picat cu ceară, nu ar fi îndrăznit. Nu, în el era suflet, era inimă, era conștiință de neam, era omenia. Doar extremiștii puteau pendula de la o extremă la alta. Deși nu îmi face plăcere, vă amintesc faptul că legionarii înveninaseră sufletul acestui neam și stropiseră cu sângele lui, pământul, doar câțiva ani înainte. Apoi războiul! Războiul al Doilea Mondial! După război, un alt război! Războiul împotriva țăranului român, susținut, în mare parte, de aceiași legionari. Și ca să vedeți că am dreptate, am să vă dau un singur exemplu, fapt concret, de la mine din sat. Un anume Dragu, o hahaleră ordinară, un pârlit ce nu avea după ce bea apă, șef de cuib pe vremea legionarilor, după război, când a simțit că se schimbă vremurile, și-a schimbat numele și a trecut la comuniști. La fel a făcut și cu fiul său. Să vă mai spun că el, legionarul, a început să dea sfaturi și a fost coptat în ,, sfatul satului”, că fiul său a fost numit primar și primar a rămas zeci de ani, că a fost apoi un fel de vătaf peste alte șapte sate în plin avânt al comunismului (când se răbda, al dracului, de foame!), că și el, la rându-i, între timp, a devenit înțeleptul partidului și a predat la ,,universitatea” din Craiova, de pe strada Brestei, că după `89, s-a repliat cât ai zice pește. Una peste alta, nu am idee dacă știa ceva carte, cert este că ascensiunea în viața-i fulminantă, l-a făcut să moară pe meterezele unuia din partidele fesenisto-comuniste, de după 1989. Ca el mulți alții! Într-o oarecare asemănare ci cei citați mai jos. La nivel național, o întreagă adunătură ce a aruncat un întreg popor în mizeria ce încă ne încolțește și astăzi. Și asta doar pentru faptul că au existat și încă mai sunt în scaune înalte, din cei ce au îngenuncheat un întreg popor prin prin fel și fel de mizerabile ideologii. Și ca să înțelegeți cele spuse mai sus, iată:
,,Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare (jigodiile despe care v-am vorbit mai sus, legionaro-comuniste), educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.” (….., “Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană”, ,,Contemporanul”, nr. 18, 14 mai 1962)
,,23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” (….., “Literatura română de azi”, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964).
,,Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (din “Literatura română de azi. 1944-1964″, (……), Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.)
Din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981:
,,Mult stimate tovarăşe secretar general, îmi permit să arăt foarte puţine lucruri care vor veni în completare – aşa cum, de altfel, aţi precizat şi dumneavoastră – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinaş. Şi eu cred că avem totală libertate de a răspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a dărui oamenilor cărţi care să oglindească realitatea şi realizările societăţii noastre contemporane.Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. (…) De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşpe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcand să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai mare legatură care se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre. Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor afirmarea acestei legalităţi.” ( http://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-cantaret-comunist-devenit-critic-si-ambasador-unesco-2-115885/ )
Dragii mei, citesc, mă crucesc și îmi vine să vomit. Nimic mai mult!
Mai jos, pentru că trecutul nu ne dă pace, evident, la nivel literar, după puterea mea, un crâmpei din Războiul împotriva țărănimii:
,,Nu a mai trecut mult timp şi au venit iar de la raion cei trei cu o dubă. Nici nu au intrat bine la primar şi, fără ocolişuri, au întrebat :
– Să auzim, tovarăşe ! Ce ai făcut din tot ce‑am zis ?
– Păi întâi… să trăiţi şi bine-aţi venit pe la noi, domnilor… domnilor, tovarăşi ! – a încercat primarul să fie primitor, chiar dacă valuri de căl­dură l‑au sufocat şi năduşeala nu se mai oprea de pe frunte.
– Ceva… s-a făcut şi se mai face. Cum să zic ?! Am adunat satul şi-am dat vestea.
– Lasă palavrele ! Fapte concrete vrem ! Câţi s‑au înscris, câţi nu vor să se înscrie ?
– Păi de înscris, numai trei ! Unul sunt eu ! Cei­lalţi doi… nu mai vor. I-am băgat la beci.
– Auzi, Pandele, te văietai de clientelă ? Îţi era că pleci cu duba goală. Umflă-i, ce mai stai ! – au vorbit între ei cei veniţi.
Prost, chiar foarte prost ! – s-au arătat, deza­măgiţi, activiştii.
– Ce să facem, tovarăşe ? Dacă ne daţi o mână de ajutor… – a început, linguşitor, primarul. Hâr­tiile sunt făcute, numai să…, să pună degetul, dar, ai dracu, nu vor !
– Or să prea vrea ! Ursul nu joacă de bună voie ! Asta ai uitat ?
Şeful a făcut câţiva paşi prin încăpere, gânditor, apoi a strigat la jandarm :
– Ordin, tovarăşe şef !
– Ia primele zece case şi adu aici din fiecare casă câte un om ! Să văd ce-au de zis, zice‑le‑ar popa la cap ! Tu pune într-un lighean apă caldă şi leşie ! – a dat dispoziţie primarului. Rubleo, tu scoate trusa să avem totul la îndemână ! – i‑a ordonat şi unuia din colaboratori.
Între timp, jandarmii îşi făcuseră datoria şi aduseseră oamenii.
Tristeţea şi întunericul, perdelele învechite, du­şumeaua jilavă înjghebau încăperea tristă ce aştepta sărmanii oameni. Aburii, deasupra ligheanului, îm­prăştiau o putoare greu de suportat. Uşa s‑a des­chis. Primul în încăpere a fost Leancă. Un bătrân cocoşat, cu haine zdrenţuite, numai petice, cu opinci şi obiele ponosite. Ochii lui împăienjeniţi, sub sprâncenele stufoase, căutau înspăimântaţi un loc de scăpare.
– Cum te cheamă, bă tăgârţă ? – s-a răstit tovară­şul la el, şi, în scârbă, a scuipat într-un colţ, după uşă.
– A ? – abia a putut zice Leancă, aplecând urechea.
– Ăsta om e, sau corcitură de măgar cu catâr ?! Văd că, în loc să vorbească, mârâie, hârâie, dracu să-l ia !
– Nu prea aude, şefule ! – i-a răspuns Cercelaru. Pandele a ţipat către Leancă încât au auzit şi cei ce erau afară, apoi i-a repezit şi o cizmă în c…
– Cum te cheamă ?
– Leancă ! – a răspuns, şi, săracul, de frică, a scăpat o bășină…
– Leancă şi mai cum ?
– Leancă ş-atât ! Dumnezeu să mă ierte !
– Pământ ai ?
– N-am ! Dumnealui ştie ! Sunt sărac, domnule !
– Minţi, hodorogul dracu ! Din ce tră­ieşti ? Mănânci coji de copac ?
– Mămăligă, de pe unde apuc şi eu, Doamne, iartă-mă !
– Care va să zică, milog ? l-a repezit Rublea şi i‑a înmuiat degetul în cerneală, apoi l-a pus pe hârtie.
– Ieşi, neghiobul dracului !
Rublea a rânjit de parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă, apoi, îngâmfat, a cerut jandarmului să intre următorul. Al doilea a fost Gogu lui Guiţ. Abia a putut să intre. Era înţepenit pe o parte, de la mijloc în sus, cu cap cu tot.
– Aoleo…, şefu’…, aici a tunat şi i-a adunat ! Numai unul şi unul vezi ! – s-a văicărit Rublea în timp ce a făcut câţiva paşi spre Gogu.
– Stai, bă, drept în faţa tovarăşului şi scoate căciula din cap, nesimţitule !
– Eu aş sta, dar nu prea pot. Vezi dumneata ?! M-a prins iarna fără lemne de foc !
– Furi, ai ?! Hoţ, deci ! Furi de la stat !
– Ba să-mi fie cu iertare ! Am luat din salcâmii mei de pe coastă ! Am acolo un pâlc de pădurice !
– Ai, după cum spui ?! Ei, bine, n-o să mai ai ! O înscrii la colectiv !
– Uite ce, domnule, cu colectivizarea asta : m‑am gândit şi răzgândit ! Eu n-am ce face cu ea ! Nu-mi trebuie ! Cine vrea e treaba lui, eu…
– Uită-te, al dracu ! Auzi, gândeşte ! Pandele, fă-i un pic clăbuci la cap, să-l mai limpezim ! N‑auzi ?! I s-a pus funingine pe creier de-atâta gândire !
Rublea l-a luat de după ceafă şi l-a înmuiat cu capul în lighean. Pandele i-a îmbârligat părul. Când a încercat Gogu să se ridice, şeful i-a aruncat o mână cu sare în ochi. De usturimi, a început să geamă. Nu l-a ascultat însă nimeni. Între timp, Pandele îi mânjise cu o pană de gâscă muiată în cerneală, vârful nasului, şi-i lipise de el hârtia de înscriere.
– Şi mai ziceţi că nu vrea ?! Vedeţi cum pune singur degetul ?
Când s-a dezmeticit Gogu şi a vrut să-şi aran­jeze părul, i-au dat o ţesală de vaci.
– Ieşi, nespălatule !
– Eşti mare, domnule ! Deşteaptă treabă cu spălatul şi cu sarea ! Asta nu mi-ar fi trecut prin cap ! – i-a lăudat Cercelaru pe mai marii lui, însăr­cinaţi cu colectivizarea.
Lui Guiţ i-au dat lacrimile de usturimi. Cei din curte însă, când l-au văzut albăstrit, l-au luat în râs :
– Unde ai băgat, maică, nasul ?
– În cur la ăştia ! La dracu ! Staţi că vedeţi voi când vă vine rândul !
– Următorul ! – a strigat jandarmul.
Din cei ce stăteau afară nu mai îndrăznea să intre niciunul. Se îmbrânceau unul pe altul. Până la urmă, au înghesuit pe uşă o biată bătrână.
– Numele, femeie ?!
– Ce e ăla ? N-am nimic ! – le-a răspuns femeia.
– Cum te cheamă, maică ? – a urlat Pandele, cel mai priceput în chestiunile cu urlatul şi iar s-a plâns şefului :
– Auzi, tovarăşe, ăştia toţi sunt loviţi cu leuca ! Nu mai e unul de Doamne-ajută !
– Aaa… ! Bată-vă să vă bată ! Ce să fac, mamă ? De unde să ştiu eu ce vreţi ?
– Lasă cleanţa şi răspunde !
– Stanca, Stanca lui Ciupag, mamă ! Ăla de‑i tremură capul din gât ! Îl ştie dumnealui, dom’ primar.
– Zii, câte oi, capre, vaci, pământ şi alte alea ai pe acasă ?
– Auziţi dumneavoastră ? Eu am fost săracă de când m-a făcut mama şi săracă o să mor ! N‑am nimic al meu ! Ce este… e al omului şi‑al soa­cră‑mii, bat-o sfântul s-o bată ! N-ar trebui să zic aşa, că e moartă !
– Îţi înscrii averea în colectiv ?
– Ce să fac, mamă ?! Păi, eu de înscris sunt ? Şi‑apoi nu e averea mea ! Vreţi să mă audă cumva aia din groapă ? Odată se suceşte în tron şi se face moroi, de mă trezesc noaptea cu ea în pat. Ce ştii dumneata ? N-ai văzut-o când a murit ? Au, Doamne, asta mi-ar trebui ! Uite cum tremură carnea pe mine, numai când mă gândesc !
– Înseamn-o, bă, nu vezi că toacă ceva mai decât meliţa, dar de scos nu scoţi nimic de la ea !
Pandele i-a dat cu pana pe vârful nasului, i‑a lipit hârtia şi, înfuriat, i-a zis :
– Ieşi de-aici, hoaşcă ce eşti ! Numai încurci lumea !
– Ies, mamă, ies, dar de ce vă bateţi joc de mine ? Îmi daţi cu albăstreală să zică lumea că v‑am dat cu nasul în… ?!
– Asta e împotriva turbării ! Nu vezi cum bântuie ?
– Văd, cum să nu văd ! Turbarea bată-vă să vă bată ! – a blestemat femeia.
La ieşire, au întâmpinat-o cei de afară.
– Ce ţi-e, fată, şi tu dăduşi cu nasul… ?
– Huiduhu, spurcaţilor ! Lovi-v-ar ciuma să vă lovească !
– Următorul ! – au strigat cei dinăuntru.
A intrat oblojit, cu căciula îndesată pe cap şi încins cu bete ce atârnau de un capăt, moş Vasile. El stătea în bojdeuca lui, pe Cioarecul, dar fiindcă l‑au prins jandarmii pe drum, îl băgaseră în aceeaşi oală cu ceilalţi. Oricum îi venea rândul şi tot acolo ajungea.
„Măcar de mă primeneam şi eu, nene ! Cum se cade să intru cu nădragii rupţi în tur, spintecaţi printre picioare, la ditamai comenduirea ?“ – s‑a ruşinat în sine, până a intrat.
– Bă, târâie brâu, cum te cheamă ? – l‑au între­bară tovarăşii.
– Ce vorbă e asta, taică ? Adică cum e aia ?!
– Cum te strigă muierea acasă ?
– Vasile, vino dracului odată ! Uite, aşa mă strigă !
– Bă, nene, cum te iscăleşti ?
– Ehe, domne, de ştiam eu să iscălesc, ajun­geam om mare ! General ! Eu… pun degetul. Ce să fac, dacă nu m-a dat tata la şcoală ?
– Mare comedia dracului ! Ăsta ori e prost, ori face pe prostul !
– E prost ! E prost ! – a răspuns Cercelaru. Vasile Brichiseală îl cheamă, domnule, ă…, tovarăşe !
– Tovarăşe ?! Eu tovarăş cu dumnealui ?! – s‑a supărat Brichiseală pe primar, fiindcă nu înţelesese despre ce tovărăşie era vorba. Cum vine asta ? Mai pe toamnă a zis că mă bagă la gloabă cu capre cu tot, dacă mai ies din curte cu ele. Parcă ar mânca, săracele, şiţa de pe casă, nu frunză din pădure ! Şi acum auzi… „domnule tovarăş“ ! Ptiu, bat-o gloaba de tovărăşie !
– Tacă-ţi fleanca, taică, şi răspunde ! Te-nscrii la colectiv ?
– Mă, nene, umblaţi cu pungăşii ?! Asta ce e ? Vreun partid ceva ? A, lasă că ştiu eu ! Eşti cam oacheş dumneata, dar, de, nu mă duci uşor cu una, cu două ! Să mă gândesc ! Aşa mi-a zis naşu. Îl ştii ? Al lui Păsat ! Om deştept, dat dracului ! Ia zii, dai şi dumneata ceva, acolo ? Ştii cum e ! Nici broasca nu cântă pe uscat !
– Fă-i clăbuci, Pandele ! Fă-i clăbuci ! Prea e întunecat la minte ! Ăsta are râpul de un deget pe creier !
O clipă mai târziu, moş Vasile avea să fie cu capul în lighean şi apoi cu jalba în vârful nasului.
– Marş de-aici, tontul dracului ! Staţi niţel, că punem noi japca pe voi !
– Uite ce, marş să zici la căţeaua lui tactu, bă ! Nu mie ! – s-a răstit Brichiseală.
Au urmat, rând pe rând : Goage, Riţa lui Făsui, Boşca, Liţă al Liţei…
– Greu, şefu’, greu merge ! Terminăm la paştele cailor cu ăştia, dacă nu ne grăbim.
– N-ai grijă ! Pregăteşte duba ! Când înnop­tează, schimbăm tactica. Înscriem de trei ori cât în timpul zilei. Milţienii să fie pregătiţi !
Nori plumburii întunecaseră cerul spre seară. Întunericul apăsa parcă pe sufletele oamenilor. Frica domnea la ea acasă.” ( Nicolae Bălașa, fragment din Vămile Apocalipsei, Ed. Newest, 2009, Tg. Jiu, pp.167-174)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*