DESPRE ALIENARE

01.05.11 by

Când, în scrierile de maturitate, Hegel vorbea despre alienare ca alienare a spiritului, traducând în limbajul filosofiei sale abstracte şi atât de greu digerabile o situaţie care îşi avea, de fapt, adevărul în contextul viu al istoriei, alienarea era departe de a marca debutul unui concept. Ea îşi făcuse intrarea în câmpul operaţional al filosofiei prin Rousseau şi traducea o situare politică.

Cu Hegel, chiar dacă problema nu este alta şi sensul ei este neschimbat, terenul de exercitare se schimbă. Din politic se trece la o metodologie inedită numită de către Hegel fenomenologică.

Este dificil, până la urmă, de văzut întreaga genealogie a conceptului pornind de la Hegel. În tot cazul, dacă este adevărat că alienarea nu începe cu Hegel, tot atât de adevărat este că nici nu se opreşte la el. După întreaga incursiune a conceptului de-a lungul avatarurilor fenomenologiei spiritului unde descrie felurite momente negative, alienarea rămâne, nu doar ca şi concept, o moştenire.

Ce devine alienarea la urmaşii lui Hegel, şi ce este la Hegel însuşi? Fără pretenţii parentale, i se poate recunoaşte lui Hegel introducerea în conceptul de alienare a unei forţe şi a unui plus de substanţă care va surclasa încărcătura rousseau-istă. Chiar dacă el va pune conceptul să descrie o situaţie care, prin vastitatea ei, abia dacă mai atinge istoria sau realitatea cotidiană, nu va fi receptat pe linia impusă de el. Dimpotrivă, la Marx şi marxişti, la continuatorii lor din secolul XX, alienarea va pierde întreaga semnificaţie hegeliană şi se va opri pe palierul compus în totalitate din istorie. Mai mult decât alte concepte, mai mult, poate, decât toate conceptele hegeliene, alienarea va fi pusă să explice istoria în integralitatea ei.

Există o oarecare inocenţă în întrebuinţarea iniţială a alienării, care face din ea o categorie mai mult teoretică decât dispusă descrierilor istorice. Contractul social al lui Rousseau este o descriere imaginativă pentru un gest originar de alienare: delegare a puterii de către toţi în favoarea unuia care se angajează să conducă în conformitate cu legea. Aşa ceva, o înţelegere prealabilă actului politic, un gest istoric originar nu a existat niciodată. Valoarea lui constă în valoarea oricărei ipoteze de lucru.

Hegel va beneficia de ideea lui Rousseau transferând-o din planul imaginarului strict într-unul şi mai îndepărtat, ferit de riscurile incidenţelor cu realul empiric. Concepând istoria ca pe un vast experiment al spiritului în care ideile, oamenii şi evenimentele împărtăşesc soarta unor marionete doar aparent înzestrate cu autonomie şi voinţă proprie, Hegel face din alienare un moment din mişcarea spiritului. Dacă, iniţial, spiritul este entitatea care îşi are identitatea în sine, prea puţin sau deloc definindu-se, pentru că nu are în raport cu cine sau faţă de cine, pentru a-şi spori şansele definirii şi identităţii sale – ceea ce este tot una cu şansele existenţei sale, pentru că la Hegel existenţa este întotdeauna existenţa concretă – spiritul îşi organizează propriul său teren de definire, adică propria sa alteritate. Pentru că nu există nimic în afară de sine, el trebuie să-şi abandoneze momentul de început, sinele închis, şi să eclozeze, adică să spargă limita existenţei originare şi să fie el însuşi propria sa alteritate. Având alteritate, el va avea în raport cu ce să fie ceva, adică altceva. Acest mecanism al ieşirii spiritului din sine pentru punerea sa în evidenţă ca existenţă definibilă care înseamnă pe scara existenţei, şi chiar a fiinţei ceva, este desemnat de către Hegel ca alienare.

Schema lui Hegel este atât de îndepărtată de maniera în care alienarea a fost receptată şi a funcţionat în secolul XX încât procesul pe care ea l-a străbătut de la sensul rarefiat din descrierea lui Hegel şi până la sensul încărcat de materialitate în care o recunoaştem pare dificil de urmărit. În tot cazul, pentru noi, alienarea a funcţionat pentru descrierea unor fizionomii extrem de uşor perceptibile.

Omul alienat în capitalism, alienat în cultura occidentală, alienat în economia occidentală, în în societatea occidentală, istoria pervertită şi alienată prin principiile de bază au descris suficient şi coerent, până nu demult, o lume. Totul a fost atât de clar în acest tip al descrierilor încât, se părea, nu era nevoie de mai mult. Alienarea era panaceul tuturor explicaţiilor. Apelul la ea – suficient! Mai mult de atât nu era nevoie.

Este dificil de văzut când s-a renunţat sau când s-a pierdut pe traseu alienarea. În tot cazul, ea a dispărut în momentul în care în istorie s-a petrecut ceva. Odată cu şubrezirea comunismului şi căderea finală, alienarea şi-a pierdut cota la bursa valorilor filosofice. Astăzi, ea nu mai descrie nimic. Nu se mai apelează la servicile sale pentru descrierea economiei, politicului,etc., nici a celei occidentale, nici a celei post-comuniste. Concepte mai subtile, deşi iniţial mai puţin prizate, i-au supravieţuit. Conceptele psihanalizei de exemplu, s-au dovedit mai longevive şi mai eficace sub raport ideologic.

Una dintre cauzele eşecului său ca şi concept rezidă în operaţia sa de unilateralizare. Deşi la Hegel funcţiona cu un sens extrem de larg, universal, fiind cu o categorie ontologică, nereţinută de un compartiment anume, cu Marx începe degradarea ei prin staţionarea şi descrierea privilegiată a unui singur domeniu: istoria. Este adevărat, prin limitare, alienarea părea să câştige totul. Din fantomatică şi vagă, cum părea să fie la Hegel, cu Marx ea avea viaţă, devenea ceva palpabil, concret şi convingător. De aici şi riscul: pierzându-şi caracterul astral în favoarea unuia terestru, ea dădea eternitatea pe temporalitate.

Strategia lui Marx în privinţa alienării a fost condiţionată de prioritatea acordată unui concept intensiv. Transferând alienarea din planul vast al ontologiei în cel particular al istoriei, Marx şi discipolii săi din secolul XX i-au făcut un serviciu atât de masiv încât au copleşit-o. Pentru că, pe de o parte, trecând-o din planul naturii sau al spiritului în cel al istoriei, ei i-au transferat şi întreaga forţă de acolo. Pe de altă parte, procedând astfel, i-au şi interzis orice posibilitatea de revenire şi repliere altundeva. Înfrântă în istorie şi fiind în totalitate istorie, alienarea nu mai avea unde reveni şi unde se retrage. Câştigând pe limba istoriei, ea a şi sucombat pe aceeaşi limbă.

Hegel făcuse posibil pentru alienare un sens nelimitativ. Nici o existenţă nu restrânge la sine, ea revendicând pentru subzistenţa sa alienarea, înstrăinarea şi diferenţa. Fără alterare, adică fără străbaterea unui traseu situat în afara graniţelor naturale, existenţa este abstractă, adică moare. La Hegel, alterarea este, pe lângă condiţie logică, de participare la definirea spiritului, sursa vieţii în cel mai larg sens. Fiinţa care nu se alienează, care nu iese din sine, este deja moartă. Morţii nu ies din sine decât ca fantome, adică non-fiinţe.

Pentru Marx, omul este alienat strict în capitalism, comunismul urmând să-i aducă eliberarea. În rest, orice discuţie despre alienare ţinând de gama de probleme a filosofiilor idealiste, inutile. Nici un sens universal, nici o admitere a ei ca descriere a condiţiei omului, dacă nu a oricărei condiţii.

Nici măcar poeţii, pe care, cel puţin în tinereţe, Marx îi mai frecventa, nu-i mai spun nimic. Or, spusa poeţilor rămânea pe mai departe valabilă: “ceva străin este sufletul pe-acest pământ”. Cu alte cuvinte, coborând de la vers la proză, condiţia lui eternă este de a fi înstrăinat, nu acasă ( cât de convenabilă sau inconvenabilă este această percepere doctrinei creştine este o altă probelemă).

În fine, în filosofia românească, cu excepţia episodului marxist ( în care nu s-a spus nimic esenţial sau măcar important în interiorul filosofiei marxiste ca atare, totul rezumându-se la repetarea lipsită de originalitate a clişeelor marxiste de aiurea ) alienarea este cu totul absentă. Ea nu a reprezentat o temă de reflecţie sau dezbatere la nici un nivel. Abia de poate fi găsită pe ici-pe colo. Este aşa pentru că, probabil, românii nu s-au văzut ameninţaţi cu pierderea propriei lor esenţe. Nici măcar atunci când istoria s-a făcut peste capul lor şi când iniţiativa nu le-a aparţinut, când nu au fost subiecţi ai destinului şi pacienţi ai capriciilor, nu a fost resimţit ceva de felul alienării.

Singura formă de alienare care poate fi extrasă din cultura noastră aparţine culturii populare care oferă, singură, un sens al înstrăinării. Şi nu este vorba despre un sens înalt, deosebit, afectat de vreo notă particulară care să facă din ea un privilegiu naţional, ci despre unul extrem de concret, banal aproape. În cultura noastră populară, străin este cel poziţionat, în urma diferitelor avataruri, într-un teritoriu altul decât al său, departe de comunitatea sa naturală şi habitatul în care s-a întâmplat să se nască. Reperul de primă instanţă -–pentru că altul nu există! – este casa şi valorile aferente satului, ceva extrem de apropiat, îngust. Înstrăinarea de acest tip nu descrie o trăsătură generală, comună, ci un accident istoric, lipsit de relevanţă pentru oricine altcineva cu excepţia individului care o trăieşte. Contingentul cel mai radical, hazardul şi arbitrarul sorţii sunt resorturile care explică înstrăinarea din cultura noastră populară.

Spre deosebirea de acest sens cu valoare explicativă minimă la scara istoriei, alienarea avută în vedere de ideologi şi reformatori ţine de sistem, explică sistemul şi nu un individ sau altul. La ea se poate umbla nu printr-o modificare a destinului sau printr-o fericită aranajare a astrelor, ci consultând raţiunea istorică, revoluţionând-o radical.

Alienarea ideologică îşi are soluţia în revoluţie. Soluţia ei este schimbarea sistemului, nu conjurarea sorţii sau implorarea cerului. Ea nu are nici o implicaţie mitică sau religioasă. Iar pentru înţelegerea ei nici o psihologie nu ajută, singură consultarea cauzalităţii istorice fiind în joc. Într-o parte cauzele sunt strict individuale, prezenţa printre străini fiind dictată de circumstanţe aleatorii, în afara unei necesităţi de ordin istoric sau social, în cealaltă parte cauzele sunt interioare sistemului ca atare.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. hellen a

    Alienarea nu e nici mai mult nici mai putin decat un concept limitatativ, atat la Hegel cat si la Marx.

    • Sikka

      Ce caracter deviant trebuie sa ai sa-i pui pe Hegel si pe Marx in aceeasi oala, sa amesteci putin si sa-i lasi sa dea in clocot. Daca nu cunosti o opera n-o cunosti – nu se supara nimeni cu atat mai putin tanara generatie,dar abtine-te de la comentarii cu iz de cunoscator…

Leave a Comment

*