Despre aleșii neamului, politica vremurilor și satul românesc

07.08.18 by

Despre aleșii neamului,  politica vremurilor și satul românesc

Oameni buni,
Convinși de faptul că Dumnezeul Laic „este și nu poate să nu fie”, ca să-l cităm pe Parmenide, primul gânditor care a pus problema Ființei, cu peste 2000 de ani înainte de Heidegger, convinși de faptul că Dumnezeul tuturor este un Dumnezeu al ființării, în termenii gânditorului pomenit anterior și, de ce nu, convinși de faptul că Dumnezeul tuturor este un Dumnezeu ce pune în ordine „firea de a fi în lume”- Eminescu – a ființei în timp și întru moarte, ne întoarcem la ale noastre, în anii 85, ani în care Ceaușescu, pe atunci, parcă lovit cu leuca, pusese gând rău satelor de pe tot cuprinsul patriei. În câteva fraze, desigur, la modul ironic, în unul din capitolele anterioare, am cuprins starea de nebunie a întregului activ de partid. Mă rog, pe atunci un nebun zicea ceva, iar nebunia se rostogolea la ordin, fără vreun fel de opreliști, până la ultima lichea pusă în slujba tătucului. Culturnicii neamului, „puieți”, critici literari, ziariști, scriitori, nu glumă etc., dădeau tonul, recitând tovarășului ode pentru care, drept recunoștință, după 89, au fost răsplătiți cu diplome și indemnizații de merit. Astăzi, în democrat-ură și pluripartitism, asemenea! Obediența în interiorul oricărui partid, închide orice cale celor ce ar mai putea gândi cu tertepuța. Nu, nu am greșit! Termenul este cum nu se poate mai potrivit zilelor noastre, când, pe ici, pe colo, nu doar cultura, ci chiar și politica de stat este coborâtă la nivelul țoiului și chiloțeilor tanga, peste care, într-un fel de preludiu, un oarecare Luță, afumat, a răsturnat „stecluța cu mastică” de whiski sau tequila. Nu degeaba am mai scris cândva, tot ironic, că istoria omenirii a depins și depinde de umbra unor buci. Desigur, amorțiți în context, din creștet până în tălpi și invers, aleșii neamului, în marea lor majoritate, nu au nici cum să vadă și nici cum să simtă că satul românsec se împuținează și tinde să dispară. Ăia pe care îi făcuseră tovarășii, la comandă, dulgheri, fierari-betoniști și te miri ce alți meseriași ai neamului (vorba unei drojdiere calificată și recalificată: „eu am mai multe meserii: normal, oral, anal și, la un adică, dacă e mai mulți, combinat, ca să crească productivitatea muncii”) au dat colțul primii. Nici că se putea altfel! Nu e de colea să treci printr-o colectivizare apoi să pleci din brazda cap-eului și să stai de la început de an, până la sfârșitul lui, în cizme, uneori în noroiul până la genunchi, cu o litră de țuică (sau una cu spirt medicinal trecut prin batistă), o bucată de slănină și doar cu o pufoaică în spinare, pe șantierele patriei. Iarna, vara, ninge, plouă! …Și să mai vină și Dincă Teleagă, ministru sau cine mai știe ce drac bălțat o fi fost, să-ți pună pistolul la tâmplă, lună de lună! După ei, nevestele celor enumerați anterior, ce trebuiau, vrând, nevrând, să facă normă dublă, zile de muncă la colectiv, și pentru ea, și pentru el, în caz contrar, își pierdeau lotul ajutător, pământul din jurul casei, de altfel, singura sursă a subzistenței. Astăzi, cad zi de zi, ultimele redute. Preotul satului duce spre cimitir pe cei ce fie au stat slugii partidului, doar cu gura, (oraliștii!!!) și nu s-au spetit la dat cu sapa, fie pe cei ce au știut cum să chiulească (nu râdeți!, e și asta o artă!), pe cei ce purtau în plină vară căciula/broboada îndesată/înfășurată pe cap, sub pretextul că suferă de „toate boalele pământului”. Mor unul după altul! Totul spre bucuria unor primari care abia așteaptă să înhațe bruma de pământ, de pădure, locul intravilan de pe care va fi rasă cocioaba mortului, proprietate sfântă garantată prin constituție de către statul român. Totul, de la o zi la alta, cu voia noastră, a celor ce ne-am rătăcit printre străini, în lume, doar pentru o bucată de pâine, se reînființează „cap-urile proprietate particulară”- noțiune pe care nu a intuit-o nici măcar Marx! Nici nu avea cum! Prin urmare, cap-urile, proprietate particulară a primarului, a celui/celei responsabilă cu terenurile și pădurile satului și, cum s-ar putea altfel, proprietatea unui borfași pe post de investitor, agreat de către conducerea de partid, cu nici măcar o lescaie în buzunar, dar cu trecere la fondurile europene sau fondurile statului, la returnările de TVA etc.. Interfața unora din fruntea partidelor! Aud că, mai nou, până și universităților le vor fi expropriate terenurile agricole, viile, loturile de cercetare și experimentare… Evident cu acceptul tacit al rectorilor și a senatului. Poftesc cei de la vârful orânduirii, iar cocalarii din interiorul partidelor, coordonați științific, intră în acțiune. Coordonarea asta științifică ne-a intrat în sânge de pe vremea lui Stalin și a tovarășului. Prin urmare, poftesc la terenuri, la viile de prin preajma orașelor, la cramele și portofoliul acestora etc., iar cu poftele „unșilor” nu te poți pune. Mai ales că la noi încă se mai crede că furtul de la stat este un furt fără de păcat, pentru care nu trebuie să dai socoteală nici măcar unui popă de țară și nici gând în fața procurorilor. Justiția e ocupată cu alte chestii, socoteli… Miliția, pardon, poliția de astăzi s-a subordonat conducerii statului, desigur, conform instrucțiunilor venite de la șeful partidului (că doar el, șeful, taie și spânzură), ăștia cu jandarmeria sunt angrenați în apărarea vătafilor și ordinii de ei precomandată. Așa că totul e spre binele poporului și înălțarea democrat-urii pe cele mai înalte culmi! Nu de alta, dar tot ne-am pus pe înălțat! De rest, ce să mai vorbim! Bine că am apucat să-i văd și pe ăștia, să văd și ce este acum, dar bine că am trăit și atunci, înainte, pe vremea comuniștilor! E ca și cum aș fi trăit două vieți sau, și mai și, ca și cum aș fi împărțit timpul în două, înainte și după. Ar fi o blasfemie să spun înainte și după, precum Iisus Cristos, câtă vreme El chiar l-a împărțit, (expresia „înainte și după Hristos” o folosesc până și cei mai atei savanți, dacă o fi atei?!), numai noi suntem aceiași păgâni, de când am decăzut din Omul Om, în oamenii mocirlei de pe acest pământ.
Fraților, cum vă spuneam, în `85, în cumplitul accident, a murit Ghița. Odată cu ea și o mare parte din subsemnatul. Câteva luni de zile nu nu am știut de mine. În plus, totul mi se părea nu doar fără sens, ci, dincolo de absurd, dacă limba română permite așa ceva. Absurde mi se păreau construcțiile, străzile, oamenii, într-o înfundătură mă vedeam și eu. Singura chestiune care mă ținea la suprafața dezastrului era fata mea, însă atunci când o priveam mai mult, în loc să-mi recapăt, prin ea, sensul existenței, o aruncam, alături multor altor stricăciuni, în hăul momentului, negură ce nu-mi părea a avea nimic legat de politica timpului. Ciudat este că în acele clipe de disperare, singurul pai de care încă mă agățam, ca disperatul, era tocmai doctrina comunistă, pe care o vedeam capabilă să salveze omul de la marele înec, de la marele dezastru. De aici și concluzia conform căreia, politicul, vremurile sub care trăiești, tot ceea ce faci, dar mai ales ceea ce se întâmplă dincolo de faptele tale, schimbă oarecum multe, uneori chiar și felul în care percepi nuanțele de lumină, din răsărit și până spre apusul zilei. Cu alte cuvinte, tot ceea ce îți este exterior, fără să vrei, se reflectă, în interior, apoi aluatul din care ești deja plămădit devine, încet, încet, compatibil cu tot ce te înconjoară. Așa a pățit și Noica! După ce a fost izolat luni în șir, apoi a fost plimbat pe la Cluj și prin cine mai știe ce uzine, a ajuns să creadă în mărețele realizări de pe vremea comuniștilor și, evident, în societatea de atunci. Nu am cunoștință să îi fi dedicat osanale, cum au făcut-o alții, din punctul meu de vedere, vinovați de genocid, la fel ca și tartorele lor, Ceaușescu. Nu mai pridideau cu linsul în cur, pentru a ajunge, fie și doar pe ultima pagină din „Omagiu”, celebra carte a nesimțirii și rușinii incontestabile, în care s-a azvârlit o parte din scriitorimea romană, de dinainte de 89. După 89, partea aceea de scriitorime, ca și milițienii, au rămas aceiași. Măcar ăstora, ultimii, le mai poți trece cu vederea! Nu au creiere! Vă mai aduceți aminte spusa timpului: înalt, frumos și prost să fii, că te face statul milițian cât ai clipi! Să nu credeți că s-a schimbat ceva! Criteriile sunt și astăzi aceleași! Apoi să nu credeți că scriitorimea despre care pomeneam adineauri, ar fi avut vreo remușcare sau vreun moment de luciditate. Problema conștiinței, pentru astfel de târâturi, nu există. Totul s-a rezumat la țoiul de țuică, la ce au băgat în gură și ce au tras pe … Am mai spus-o: când venea câte unul dintr-ăștia considerați mari, de la București, în provincie, aveau pretenția de a fi primiți pe covorul roșu, cu curca la proțap, damigeana cu vin și debutanta la așternut. Iar acum, cică ar fi fost sfinți?! Vai de sfințenia lor! De ce nu s-or privi măcar o clipă în oglinda timpului? Unii dintre ei, „genii și ale momentului”, pot fi acuzați de justiție și, evident, menționați în Istoria Literaturii Române, la capitolul criminali ai poporului, câtă vreme au participat la genocidul național, alături de Ceaușescu și de cei ce-l înconjurau, prin tot ce au susținut, au pus pe hârtie și au dat din gură. Sunt și din cei ce au întrecut această măsură. Ei au pus, la propriu, fără nici cea mai mică reținere, crima la cale, dorind cu înverșunare suprimarea confraților, a celor ce, probabil, cu o zi, două, în urmă, le cerșiseră o pâine și un loc de muncă. Doamne, ce se mai bătea monedă pe cenaclul ținut în papura de pe Valea Dunării sau ăla cu Viermii de mătase strânși pin preajma Băileștiului! Mă rog, cei din jurul acestor bestii, pot fi acuzați de tăinuirea acelor nelegiuiri etc. Credeți-mă, nu bat câmpii, există martori, mărturii și, mai ales, există dosarele securității, cu faptele acestor nemernici. Într-o zi, asupra acestei probleme am să mă întorc. Sunt multe de spus! Istoria Literaturii Române contemporane încă nu s-a scris! „Pretenii” știu la ce fac trimitere. …Vom mai vedea!
Revin. Prin urmare, uneori, trăind la extremă, în condițiile unui totalitarism ce ți-l asumi, devii extremist. Regretabil e că în astfel de situații, inconștient, îți însușești și răul făcut, ca pe ceva bun dăruit chiar ție însuți și apoi semenilor. În termeni sociologici, societatea te influențează parțial, chiar te modifică. În rău sau în bine. Doctrina, de extremă a aceleeași științe, conform căreia „omul este rău de la natură, societatea îl face bun”, mi se pare desuetă. Nu ai cum să faci dintr-o curvă ordinară, om de onoare sau mare gospodar/gospodină, indiferent de societatea în care l-ai plasa. Asta pe de o parte! Pe de alta, nu sunt de acord cu bazaconia formulată de acea fracțiune de sociologi și doar pentru faptul că nu sunt adeptul nici unei extreme, nici măcar a aceleia ce ar propovădui instalarea, la propriu, a raiului pe pământ.
Oameni buni, după înmormântarea Ghiței, pas la pas cu durerea mea, pe de o parte, miliția (vorbim de miliția de dinaintea lui 85, nu că s-ar fi schimbat ceva de atunci și în ziua de astăzi, dar pentru corectitudine, fie!…), pe de alta, justiția, în special, procurorul de caz. Ca tacâmul să fie complet, nu știu cum, dar mi s-a vârât și dracul sub așternut. Cum care?! Cum nu o știți?! Joițiana, bre, muierea vecinului de apartament, nevasta ăluia cu cinzaca de la Cățeaua Leșinată!… Dar despre ele am să vă vorbesc data viitoare. Până atunci, mare grijă, nu vă puneți în jug cu dracu, o să trageți singuri căruța, iar spre final, o să rămâneți și cu banii luați, și în curul gol! Au mai pățit-o și alții! S-a întâmplat și la case mari! În termenii lui moș Gheorghe, un vecin de-al meu, din sat: „politica e lucru dracu! Bă nene, nu te-ncurca! Nu te-ncurca, dacă vrei să mai dormi noaptea! …Nu te-ncurca!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*