DEŞERTUL ALB

12.12.11 by

DEŞERTUL ALB


                                                           -fragment de roman-

 

Arămurile-adesea crapă de al gerului tăiş,

Chiar şi haina de pe oameni

pare scoarţă de zăpadă,

Vinul ce-l beau îl sparg cu toporul;

Orice ochi de apă până la fund îngheaţă

Iar prin bărbile hirsute

se încheagă ţurţurii groşi.

(Vergiliu – „Georgicele”/Iarna de pe Nistru)

 

SolitudineÎn ajunul zilei de cinci decembrie, Bătrânul m-a chemat în camera lui din latura sudică a cabanei. M-a invitat să iau loc pe o laviţă acoperită cu cergi groase din lână albă de Maramureş şi mi-a întins o cană mare cu ţuică fiartă. Frigul tăios al înserării acoperise ferestrele cu promoroacă şi dantelării bizare de chiciură, dar focul duduia vesel în sobă, înăuntru era cald şi bine. Bătrânul şi-a căutat pipa iar eu mi-am aprins o ţigară. Ne-am sorbit ţuica în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Îmi aminteam poate de sărbătoarea primei ninsori, pe care-o trăisem într-o singurătate crâncenă… Între timp, peste munţi coborâse pânza uriaşă de tăcere a iernii, totul devenise alb, misterios şi îngheţat, supus parcă uitării şi metamorfozei lente a gerului, totul te îmbia la somn, mereu la somn şi la tăcere. Oare când urma să mă retrezesc la viaţă? Oare când urma să-mi reamintesc că, totuşi, încă mai exist?

– Te-am chemat pentru a-ţi dezvălui ce te aşteaptă, îmi vorbi rar Bătrânul, cuprins parcă de-o tristeţe ucigătoare, combinată cu o mare oboseală. Suntem în luna Andrea, sau Indrea, luna Omului, luna sărbătorii Omului. După cum bine ştii – poate îţi mai aminteşti din copilărie, – mâine este Sân Sava, patronul lupilor, mai precis mâine începe marea sărbătoare a lupilor, prima noapte când se strâng în haită şi pornesc la vânătoare, sub lună plină. În zori, va trebui să şi tu să pleci. Vei petrece douăzeci de zile, departe, pe creastă, şi te vei întoarce în seara de Crăciun. Între timp, urmează să-l cauţi şi să-l întâlneşti pe Boreas, zeul viscolului şi al crivăţului, adevăratul duh al muntelui din fiecare iarna. Dar, mai ales, în această încercare va trebui cu orice preţ să-ţi păstrezi viaţa. Puţini au scăpat  din întâlnirea cu Boreas. Răsuflarea lui ucigătoare a secerat mulţi tineri ca tine. Îţi va întinde capcane perfide, te va încerca poate cu dulceaţa somnului, cu moartea albă ori cu chemări sfâşietoare. Va trebui să rezişti dârz oricăror tentaţii, şi să dai dovada adevăratei bărbaţii. Nu ai voie să iei cu tine decât un amnar, iască, un cuţit şi-o toporişcă,  un săculeţ cu sare, tutun, o feştilă cu seu, un cojoc şi-o pereche de vârzobi pentru mersul pe zăpadă. Te vei hrăni cu ce vei putea vâna, ori, dacă nu, vei răbda. De înnoptat vei găsi sub creastă vreo stână părăsită, iar dacă te va părăsi norocul îţi vei dura un adăpost vremelnic sub un brad. Să nu te temi de lupi, în toată această perioadă ei se vor comporta faţă de tine ca  şi faţă de-un frate… În zilele senine, când Boreas nu goneşte prin tăriile cerului, îţi vei petrece timpul sus pe creastă, pe cel mai înalt vârf al masivului, alături de păsările cerului de care uneori depinde soarta noastră. Vei privi şi vei gândi. Ţi se vor perinda prin faţa ochilor ţinuturi enigmatice, învăluite în neguri dense şi-n mistere ce se pierd în noaptea timpului. Vei contempla o ţară tristă, învăluită în promoroacă, acoperită de zăpezi, brăzdată de   râuri îngheţate şi de Dunărea largă, o ţară scăldata de furia unei mări triste – după cum bine spunea latinul… În nopţile pe care le vei petrece la stână, sub cerul cu  stele leneşe  şi  îngheţate  vei  auzi  chemări tulburătoare, chemări albe, dar toate acestea te vor întări şi mai mult, te vor fortifica. La întoarcere îmi vei descrie amănunţit întâlnirea ta cu Boreas. Fiecăruia dintre noi i-a fost hărăzit să-l întâlnească altfel decât celălalt, dar Boreas rămâne acelaşi. Perfid şi ucigător…

Întotdeauna mi-a plăcut să explorez stările abisale ale omului. Exact ceea ce îmi propunea, de fapt, Bătrânul… Păcat că nu m-a lăsat să iau şi cîinele cu mine. Mi-ar fi fost poate de-un real folos în lupta pentru supravieţuire ce-mi fusese prescrisă timp de douăzeci de zile. Într-o astfel de luptă în primul rând ai nevoie de instinct.

În prima zi de-abia am reuşit să ajung până la limita superioară a pădurii de brad de sub creastă, înaintând cu mari eforturi prin zăpada proaspăt viscolită, care în unele locuri îmi ajungea până la brâu. Cabana Bătrânului rămăsese departe, undeva în urmă, ascunsă sub ceţuri de nepătruns. După prima noapte petrecută sub un brad, zgribulit, îngheţat şi înfometat, mi-a dat seama că dacă nu găsesc repede stâna părăsită nu voi supravieţui nici măcar trei zile în deşertul alb, murind prea uşor în această încercare ce-o mai trecuseră şi alţii înaintea mea, justificandu-şi astfel legătura lor de sânge cu marele zeu al strămoşilor. Zeul ne lăsase drept moştenire taina celor şapte încercări, un adevărat rit iniţiatic spre dobândirea adevărului final. Gândirea mea aflată în derivă, leneşă, adormită, se sforţa înfrigurată să găsească soluţia salvatoare. Unde putea fi stâna, adăpostul acela din bârne, unde urma să-mi petrec nopţile?

„N-o vei găsi decât dacă vei atinge linia crestei, îmi şoptea o voce tainică, nevăzută, de acolo de sus se vede tot, iar stâna nu poate fi decât într-un luminiş, într-o poieniţă de la marginea unei păduri.” Într-adevăr, după câteva peregrinări pe culmile din apropiere, în seninul după-amiezii am zărit un acoperiş din şindrilă ferfeniţită, iţindu-se dintre nişte brazi aflaţi peste două văi, şi a trebuit să-mi întrebuinţez zdravăn picioarele, căci nu voiam să mă prindă noaptea pierdut prin zăpezi, fără scăpare. Când şi când, auzeam urletele lupilor ridicându-se din văi, chemări lugubre, solitare, dar deocamdată izolate, la mari depărtări una de alta, semn că haitele încă erau împrăştiate. Cu puţină şansă, am dibuit un culoar trasat printre trunchiurile brazilor răriţi de topoare, şi chiar când s-a lăsat întunericul am ajuns obosit frânt în faţa stânei părăsite.

Şandramaua aflată în paragină, cu bârnele vechi, mâncate de ploi şi ninsori, cu acoperişul spart pe alocuri degaja un aer de tristeţe inexorabilă, combinată cu un mister nelămurit, însă în acelaşi timp simţeam că era acolo de zeci şi sute de ani, mereu aşteptându-mă răbdătoare pentru această mare întâlnire, în care aveam să-mi cunosc cu adevărat măsura propriilor forţe în lupta cu destinul, cu stihiile naturii sau cu încercările cumplite impuse de Bătrânul, pentru a deveni şi eu un iniţiat. Am deschis uşa lăsată într-o rână şi am păşit prudent înăuntru, adulmecând mirosul de fum vechi, impregnat în bârne. După ce am aprins feştila cu seu, m-am folosit de câteva crăci de brad pentru a mătura zăpada aşternută în interior prin găurile din acoperiş şi am inventariat rapid încăperea principală, din dorinţa de a şti precis ce mă aşteaptă, sau cum îmi voi organiza viaţa pe aceste coclauri unde mă adusese voinţa de neclintit a Bătrânului.

La lumina chioară a feştilei, mi-am dat seama că devenisem stăpânul a două laviţe mari din bârne, o măsuţă de lemn şi câteva scăunele. În încăperea cea mică destinată caşăriei am găsit un ceaun vechi şi afumat, ascuns de ciobani sub un crătiţoi uriaş, folosit probabil pentru a ţine sarea. M-am considerat un norocos şi jumătate întrucât poliţele de pe pereţi mai păstrau câteva lumânări, un pacheţel cu ceai rusesc şt o tufă uscată de rododendron, puţin zahăr, sare, câteva cepe degerate, linguri de lemn, cuie, bucăţi de sârmă din care aveam să confecţionez chiar a doua zi laţuri pentru a-mi câştiga hrana. Încântat, mi-am scos din sân amnarul şi iasca. Am aprins focul cu lemnele lăsate pe sub laviţe pentru drumeţii rătăciţi, aruncând şi-un braţ de cetină proaspătă peste flăcări să se facă lumină. Cu toate că-mi ghiorăiau maţele de foame, nu mi s-a părut să existe plăcere mai mare pe lumea asta decât un ceai fierbinte de rododendron, făcut cu zăpadă topită în ceaunul acela afumat. Am sorbit ceaiul dintr-o cană veche din tablă aruncată într-un colţ, după ce mai întâi am curăţat-o bine cu zăpadă. La căldura  plăcută  a  flăcărilor mi-am uscat bocancii şi hainele ude, pregătind provizii proaspete de lemne pentru a întreţine focul până dimineaţă, după care am aşternut pe-o laviţă un strat gros de cetină şi m-am prăbuşit în somn, neuitând ca înainte de orice să baricadez bine uşa cu drugul din lemn petrecut de-a curmezişul drept zăvor.

Bineînţeles că până dimineaţă a trebuit să mă mai trezesc de câteva ori, pentru a pune pe foc. Era senin cu lună plină, şi gerul muşca tăios, îngheţându-mi răsuflarea la câţiva paşi de focul din mijlocul stânii. Am fumat vreo două ţigări, privind gânditor printr-o crăpătură dintre bârnele peretelui zăpezile strălucind sub lună, cerul înţesat de stele, umbrele tăcute ale brazilor din apropiere care străjuiau poiana. Părea o linişte de mormânt, fără ca nici un sunet să perturbe misterul acestei nopţi ce mi se părea că o mai trăisem cândva, dar când, mă întrebam chinuitor, când mi s-a mai întâmplat? Tăciunii focului trosneau rar, aruncând scântei, şi am ştiut atunci că mă aflam cufundat adânc în sălbăticie, în simţământul de a exista, în natura primordială a muntelui, departe de orice urmă de viaţă, pentru a mai trece astfel un prag, în căutarea adevărului.

Dimineaţă m-am trezit înnebunit de foame, cu toate simţurile în alertă. Nu mâncasem nimic de două zile şi două nopţi, iar organismul meu protesta prin fel şi fel de zgomote suspecte, răsucindu-mi cuţite tăioase prin stomac, sau lăsându-mă pradă unor ameţeli ca de beţie. Am confecţionat la repezeală câteva laţuri din bucăţile de sârmă oţelită găsite în stână, le-am uns cu seu de la feştilă, pentru a le lua mirosul de om şi le-am înşirat prin împrejurimi, în locurile unde zăpada păstra urme proaspete de iepure, vulpe sau jder. Şi totuşi, mi se părea că va mai trece o veşnicie până când laţurile mele aveau să gâtuie mişeleşte vreo vietate a pădurii, pentru a-mi potoli, astfel, foamea. Trebuia să-mi pun la bătaie toată priceperea de care eram în stare dacă voiam să-mi astâmpăr cât mai repede leşinul din stomac. Spre norocul meu, am dat de un luminiş înzăpezit de unde am cules câteva crenguţe de vâsc. Bătrânii spun că vâscul îţi aduce noroc în sărbătorile de iarnă. M-am întors grăbit la stână şi am vârât într-o cutie veche de conservă bobiţele galbene de vâsc, pentru a le fierbe la foc mocnit, cu puţină apă, până am obţinut o pastă maronie, vâscoasă, un clei din care ştiam că nu are scăpare nici o pasăre ce l-ar atinge cu aripa. Observasem cum toată dimineaţa dăduseră târcoale stânei sumedenie de gaiţe, moţate, gri cu pene albastru – tărcat pe la aripi, făcând o gălăgie de nedescris pentru că un străin venise să le tulbure liniştea. Urma să fac proba şireteniei mele capturând câteva dintre ele înainte de a leşina de foame. Am curăţat de cetină crenguţele subţiri ale unui brăduleţ, cojindu-le cu cuţitul, după care le-am uns din belşug cu cleiul de vâsc. Am înfipt brăduleţul într-un troian din apropierea stânii, şi i-am atârnat pe dedesubt cutii goale de conserve, cioburi de sticlă colorată, orice-ar fi putut scânteia în soare sau ar fi produs cât de cât un zgomot capabil să trezească proverbiala curiozitate a gaiţelor. Ascuns în stână, am început să fluier perfid chemările către gaiţele din pădure, imitându-le cum mă învăţase Bătrânul la vânătorile din copilărie. Fiu, fiuuuu…

A fost greu până a cedat curiozităţii doar una dintre ele: cum a poposit pe brăduleţul capcană s-a şi lipit de crenguţe. Pe urmă au venit şi celelalte, alarmate de cârâitul ei deznădăjduit, încleindu-se una câte una, în timp ce eu salivam de poftă, văzându-mă deja rotind frigarea pe cărbuni. Le-am cules pe toate, ţâşnind mişeleşte din stână într-o fugă aplecată prin zăpadă, dar una dintre ele totuşi am lăsat-o în viaţă. Am legat-o cu o sfoară de picior pe o grindă a stânii, deoarece aveam de gând s-o folosesc drept momeală în zilele următoare. Restul le-am opărit la grămadă în ceaun, şi după ce le-am jumulit şi le-am deviscerat, le-am înfipt pe rând în frigarea lungă dintr-o cracă de brad, perpelindu-le încet pe cărbuni. A fost prima oară când am mâncat pe săturate după două zile şi două nopţi de foamete. Gaiţele fripte au fost delicioase. Rumene, presărate cu sare, te sileau să ronţăi cu evlavie fiecare bucăţică, însă mă întrebam totuşi cum am să mă descurc în continuare. De bine de rău îmi asigurasem un acoperiş deasupra capului, lemne de foc aveam berechet, căci pădurea era în apropiere, dar hrana rămânea problema principală în lupta pentru supravieţuire. Hrana şi Boreas, pe care nu-l întâlnisem încă. Şi cum să-l întâlnesc când tăriile cerului nu catadicsiseră să slobozească nici o furtună de zăpadă? Era senin fără nor, cu zăpezile scânteind orbitor în soare. Mi-am făcut siesta cu o ţigară şi o cană de ceai, tolănit comod pe-o laviţă, după care mi-am pus mintea la contribuţie şi am improvizat un răboj din lemn. Trebuia să-mi crestez zilele de surghiun, pentru a nu le pierde numărătoarea şi a mă întoarce la timp la cabana Bătrânului, chiar în seara de Crăciun, conform înţelegerii. Cu puţin noroc, la o inspecţie ceva mai atentă a stânii am găsit sub o laviţă nişte pantaloni vechi, abandonaţi de vreun cioban. Pantalonii aveau la betelie bucăţi groase de elastic. Le-am recuperat şi mi-am confecţionat o praştie. Până seara am făcut exerciţii de tir, folosindu-mă de pietricelele rămase din belşug pe lângă bolovanii din fundaţia stânii, şi am reuşit să-mi obişnuiesc ochiul şi braţul spre a lovi cu precizie o ţintă oarecare până la treizeci – patruzeci de paşi. Neîndoielnic, praştia avea să-mi fie de mare folos în zilele următoare, când urma să cutreier pădurea în căutarea hranei. Praştia, cuţitul şi toporişca, dar numai în cazul în care întâlneam vânatul mic. Bătrânul mă prevenise că nu voi fi atacat de lupi, însă ce mă făceam dacă dădeam ochii cu vreo matahală de urs, ieşit din bârlog datorită foamei? Am eliminat din capu! locului această ipoteză sinistră, şi mi-am propus să nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la izbândă, la mult dorita izbândă în întâlnirea cu Boreas…

Norocul nu m-a părăsit nici în zilele următoare. Am profitat de vremea bună şi-am făcut o rezervă straşnică de lemne, cărând cu spinarea maldăre de uscături din pădure, sau chiar butuci întregi retezaţi de furtunile verii trecute. Când şi când, întâlneam iepuri solitari care abia înotau prin zăpadă adâncă, pe la margini de poieni, şi pot să spun chiar lipsit de modestie că niciodată praştia nu şi-a greşit ţinta. Am adunat deci provizii serioase, câţiva iepuri şi două – trei ierunci aninate, în laţuri. Vulpilor şi jderilor care încă nu apucaseră să se gâtuie în laţuri le-am dat drumul, nu-mi erau de nici un folos. Cleiul meu de vâsc continua să facă ravagii printre gaiţe, şi tot ce-am capturat, zburătoare şi iepuri am pus la sare şi la fum. Nu se ştia ce-mi rezervă viitorul în zilele următoare; putea să mă surprindă vreun viscol şi să nu mai scot nasul din stână vreme îndelungată. Când m-am liniştit în privinţa hranei şi a adăpostului, mi-am concentrat atenţia asupra problemei de bază a surghiunului: Boreas! Unde aveam să-l întâlnesc, şi cum? Deocamdată nu-mi puteam răspunde la aceasta întrebare şi nici Bătrânul nu-mi dezvăluise nimic din ce m-ar fi putut ajuta. Eram la discreţia cerului, la îndemâna hazardului, dar nu mă îndoiam că în curând aveam să văd adevărata faţă a muntelui şi a crivăţului. Intuiţia nu m-a înşelat.

Într-una din dimineţi hoinărisem prin porţiunea nord – vestică a crestei, contemplând fascinat abrupturile albe, tăcute, liniştite şi maiestuoase, săgetate uneori de zborul corbilor bătrâni care planau neîncetat, în căutarea hranei. Părea că doar ei sunt stăpânii de drept ai înălţimilor înzăpezite şi a cerului albastru, dar simţurile mele nu mă înşelau: cu toate că cerul era senin ca lacrima, ceva tăcut şi misterios plutea în aer, ceva se apropia de departe, insinuându-se cu viclenie în primele pâcle cenuşii ridicate din văi. Vântul se înteţise pe neaşteptate, şi de după coama crestei dinspre sud au apărut puzderie de nori bulucindu-se neîncetat peste ascuţimea cornişelor. Venea furtuna de zăpadă, rostogolind haotic puhoaie de zăpadă jur – împrejur. În curând avea să apună soarele şi nu mai îmi rămânea timp să mă întorc la stână, să mă pun la adăpost. Dar n-ar fi fost corect şi nici demn din partea mea să mă retrag, printr-un gest de laşitate, când ştiam clar că trebuie să-l înfrunt pe Boreas, şi, mai ales după cum spusese Bătrânul, să-mi păstrez viaţa, cu orice preţ. Vântul începuse să ţiuie subţire, spulberând zăpada în trombe. Ştiam că în scurt timp se vor dezlănţui rafale necruţătoare şi avea să înceapă grozăvia. Cu ochii înlăcrimaţi, m-am orientat repede unde mă aflam şi mi-am amintit că în şaua vârfului de dedesubt era o scochină, o viroagă ferită de vânt, unde puteam să-mi găsesc adăpost. M-am năpustit orbeşte la vale, mai mult alunecând, rostogolindu-mă, până când am ajuns gâfâind lângă scochina acoperită de-un troian mare, vălurit de vânt. La marginea scochinei se înălţa un stâlp de marcaj turistic, din ţeavă metalică, dungată cu roşu şi alb. M-am lăsat în genunchi şi-am început să tai grăbit cu cuţitul zăpada îngheţată, scormonind cu palmele şi înlăturând bucăţile mari, sticloase. Încet-încet, am săpat un tunel către fundul scochinei, unde-am adâncit locul cât să creez un spaţiu în care să mă aciuiesc ghemuit, cu genunchii la gură. Cu zăpada rămasă din escavaţie am astupat gura tunelului prin care mă târâsem pe burtă în adăpostul acela mic, îngheţat şi întunecos, lipsit de lumina zilei. Am forat cu vârful băţului de brad o gaură către suprafaţă, pentru a nu muri asfixiat. Jetul de aer rece pătruns în adăpost într-un fel m-a prevenit că, totuşi, încă nu mă puteam considera în siguranţă. Parcă îmi aminteam de cuvintele Bătrânului, când mă sfătuise că trebuie să mă feresc de orice tentaţie, de orice chemări venite din exterior, deoarece Boreas este perfid, rapace şi ticălos, fiind bine ştiut că întotdeauna viscolul cere om. Dacă Boreas m-ar fi chemat cu adevărat nu m-aş fi putut împotrivi, aşa că am lărgit adăpostul până când am ajuns cu escavaţia la baza stâlpului de marcaj. Mi-am scos grăbit cureaua de la pantaloni şi mi-am legat un picior de rădăcina stâlpului rece şi îngheţat. O, nu cred să existe cuvinte capabile să descrie cu adevărat coşmarul prin care-am trecut în orele următoare, momentele de panică şi disperare trăite legat de stâlp, în timp ce afară se pornise urgia. Ar putea, oare, să mă creadă cineva că am auzit cu adevărat vocea lui Boreas, rostogolindu-şi cavernoasă vorbele, şoaptele îngheţate şi chemările stăruitoare?

– Ieşi afară, vino să vezi adevărul, numai afară vei pricepe toată grozăvia şi splendoarea acestei lumi… AfarăAfară… îmi răsunau în auz chemările lui albe şi îngheţate, repetate obsedant, până la durere.

În clipele acelea am avut viziunea înfricoşătoare a unui bătrân uriaş, cu barbă şi plete albe, lungi până la genunchi, mii şi milioane de fire lungi de zăpadă deşirate de vânt, spulberate în cristalele strălucitoare de gheaţă. Chipul bătrânului avea doi ochi precum doua iezere îngheţate. Bătrânul cuprindea cu braţele întreg muntele, şi îmi cerea stăruitor să-i vin la piept, să mă strângă şi pe mine cu răsuflare lui ucigătoare. O forţă de nedescris îmi dicta impetuoasă să mă smulg de lângă stâlp, pentru a ieşi afară şi a mă elibera, şi-n cugetul meu, apăruseră gânduri străine, însoţite de alte şi alte chemări nemaiauzite până atunci, mă luptam sălbatic cu mine însumi, smucindu-mă nervos către tunelul de ieşire, iar cureaua legată de stâlp aproape că-mi reteza piciorul. Am început să-mi lovesc faţa cu palmele îngheţate, cuprins de-un tremur frenetic. Dumnezeule mare, ar fi fost de ajuns o singură lovitură de toporişcă şi-aş fi retezat cureaua, după care toate chinurile ar fi încetat, dar cu ultimele puteri m-am chircit lângă rădăcina stâlpului, înfigându-mi adânc degetele în zăpadă, cu palmele larg desfăcute, ca un crab agăţat de-o stâncă biciuită de valuri şi-am aşteptat înspăimântat să treacă vijelia, hotărât să rezist până la capăt, orice-ar fi…

După un timp, rafalele vântului parcă au mai slăbit din intensitate, şi cum în adăpost se făcuse cald, de la propria-mi răsuflare, începuse să mă cuprindă somnul. O moleşeală dulce îmi circula perfidă prin mădulare, şi chiar când să închid ochii, ameţit de senzaţia aceea liniştitoare combinată cu o căldură intensă, am auzit ca prin ceaţă vocea uscată a Bătrânului, da, Boreas îi păcălea cu uşurinţă pe neştiutori, se prefăcea că s-a dus peste zări dar lăsa în urmă capcana necruţătoare a morţii albe, şi am ştiut atunci că sub nici o formă nu am voie să închid ochii. Am scormonit disperat cu băţul de brad până am forat altă gaură către suprafaţă, şi parcă boarea rece de aer prospăt m-a înviorat, îmi mişcăm cu repeziciune mâinile şi picioarele, pentru a-mi repune în funcţie circulaţia sângelui şi a nu mă trezi degerat. În curând şfichiuiturile vântului au încetat cu desăvârşire şi dintr-o dată s-a făcut linişte, o linişte tulburătoare, nefirească, de parcă nu se întâmplase nimic şi fusesem doar victima unei iluzii. Neîncrezător, am lărgit gaura pentru aerisire şi-am aruncat o privire afară. Pe cerul limpezit sclipeau bezmetice stelele şi globul mare al lunii lumina argintiu împrejurimile. După poziţia stelelor din furca cerului mi-am dat seama că era trecut de miezul nopţii, şi parcă nu mi-a venit să cred că petrecusem câteva ceasuri bune în adăpostul acela îngheţat, că mă luptasem cu răsuflarea ucigătoare a lui Boreas, care, de atâtea ori, ceruse iarăşi om…

Vlăguit, am desfăcut cureaua legată de stâlp şi m-am târât afară din adăpost, îndepărtând cu palmele desfăcute zăpada din gura tunelului către exterior. Nu, categoric nu, nu fusesem victima unei iluzii. Stâlpul de marcaj din marginea adăpostului săpat în zăpadă era brodat cu arabescuri strălucitoare din cristale îngheţate, dantelării splendide care-ţi furau ochii, dovada clară că răsuflarea lui Boreas măturase ucigător împrejurimile, şi m-am considerat un norocos şi jumătate că am scăpat cu bine din această înfruntare. Da, acum că îl întâlnisem în sfârşit pe Boreas aveam să-mi petrec restul zilelor rămase pe răbojul din lemn în liniştea şi tihna dintre pereţii din bârne ai stânei, la adăpost de orice pericol, după care în seara de Crăciun urma să mă întoc la Bătrânul. Scăpasem din capcanele crestei, scăpasem din întâlnirea crudă cu Boreas. Şi n-am bănuit nici o secundă că aceasta fusese doar prima încercare…

Viaţa mea şi-a reluat cursul ei firesc în poiana unde era stâna părăsita, imediat ce m-am întors noaptea de pe creastă, la lumina lunii, orbecăind prin zăpezi. Au urmat zile şi nopţi senine, dar înfricoşătoare, deoarece nu mai eram cu desăvârşire singur; haitele de lupi dădeau târcoale neîncetat locului acela uitat de Dumnezeu, şi chiar dacă Bătrânul mă asigurase ca lupii nu-mi vor fi duşmani nu credeam o iotă din ce-mi spusese, pentru simplul motiv că erau şi ei la fel de înfometaţi ca şi mine. Ne pândeam reciproc. Proviziile mele de carne afumată să sfârşieseră, şi, ca un făcut, nici o vietate nu mai rătăcea prin împrejurimi, tot ce era viu parcă pierise o dată cu sosirea lupilor. Urletele lor prelungi speriaseră până şi păsările, dispăruseră deci şi gaiţele, dispăruse tot ce mai putea fi mâncat, şi într-una din dimineţi foamea m-a împins să-mi încerc norocul pe creastă, în căutarea unei capre. Intenţionam să mă folosesc de procedeul Bătrânului şi al strămoşilor, lăsând la vedere grămăjoare de sare pe o scândură ruptă din stână şi atârnată deasupra unei prăpăstii, de unde urma să culeg capra cu picioarele rupte. Dar providenţa mi-a sărit iarăşi în ajutor, şi n-a mai fost nevoie să apelez la procedeul acela mârşav, momind bietul animal cu sarea. Departe, către culmile de la răsărit, am descoperit o capră căzută de pe un ţanc într-o fisură mare a stâncii. Am ajuns chiar la timp pentru a recupera capra îngheţată tun, încântat de perspectiva unor hartane zdravene de carne friptă pe jar, luând-o cu puţin înaintea corbilor ce planau în cercuri repezi, neliniştiţi că le scapă prada printre gheare. M-am întos cu capra în spinare şi zâmbetul pe buze. Fără doar şi poate, rezerva aceasta de carne avea să-mi asigure supravieţuirea până la sfârşitul perioadei celor douăzeci de zile de surghiun impuse de Bătrânul. A urmat una dintre cele mai frumoase seri petrecute la stână, cu o cină bogată, stropită din belşug cu ceai de rododendron. Presupun că mirosul îmbietor de carne friptă s-a răspândit repede prin păduri, înnebunind lupii; m-am trezit asaltat de urlete jalnice, ameninţător de aproape, dar nu-mi era frică, simţindu-mă protejat de vraja focului, pereţii groşi din bârne şi drugul petrecut pe de-a curmezişul uşii. În felul acesta s-au derulat ceasuri lungi de veghe, pe care n-am să le pot uita niciodată. Era veghea de la miezul nopţii…

Mereu aşteptând, pe vremea când erai tânăr

Cu ochii împlântaţi în jarul incandescent al focului din stână

Înfiorat de boarea rece a nopţii de iarnă

Cu toate simţurile la pândă

Doar-doar vei percepe un semn din partea cerului

Un ţipăt de stea sau fâlfâială de nor

Un geamăt al stâncii sau şoapta duhului ascuns în piatră

Pentru că urletul vântului şi foşnetul zăpezii nu erau ale tale

Erau ale haitei din pădure

Şi niciodată nu trebuie

Să încurcăm aşteptările oamenilor

Cu aşteptările lupilor

Numai dacă nu cumva oamenii au devenit lupi

Şi lupii oameni

Dar din fericire întotdeauna cineva mai sta de veghe

Între noapte şi zi

Ca nu cumva să se încurce rolurile…

Şi au venit în sfârşit şi acele clipe mult aşteptate când, într-o dimineaţă senină, am numărat înfiorat crestăturile de pe răbojul din lemn. Erau nouăsprezece. Mai urma să petrec o singură noapte la stână, după care în zorii zilei următoare eram liber să cobor către cabana Bătrânului, pentru a ne reîntâlni în ajunul Crăciunului. Cuprins de-o mare frenezie, am aruncat toate hainele de pe mine şi mi-am frecat trupul cu zăpadă, tăvălindu-mă prin troiene până m-am înroşit complet şi-am îndepărtat toată murdăria acumulată în ultimele două săptămâni. Mi-am privit chipul oglindit într-un ochi de apă sălcie, descoperit în preajma unui izvor din pădure, şi-am ajuns la concluzia că încă nu mă sălbăticisem cu totul, încă eram departe de imaginea unui Robinson al munţilor. Aveam să mă întorc la confortul şi tihna cabanei însufleţit de speranţa că baremi până-n primăvară Bătrânul nu mă va mai supune la nici o încercare. Am prăjit la foc mocnit ultimele hartane din capra recuperată din prăpastie, şi până seara am lâncezit, pufăind în linişte câte-o ţigară şi contemplând mulţumit depărtările învăluite în pâcle alburii. Cu toate acestea, înainte de a pogorî înserarea mi-am dat seama alarmat că totuşi parcă scăpasem prea uşor de întâlnirea cu Boreas, ceva nu era în regulă, nu era deloc în regulă. Neliniştit, am privit întrebător cerul, fără să întrevăd promisiunea altei furtuni de zăpadă sau vreo ameninţare sosită din senin. Totuşi, totuşi, mă pisau necontenit gândurile, ceva-ceva tot trebuie să se mai întâmple, şi chiar în noaptea asta… Altfel nu se poate, ţi se va mai oferi o încercare ultimă, şi numai după aceea vei fi lăsat să pleci acasă… Dacă scapi cu viaţă…

Ghidat de intuiţie sau de cel de-al şaselea simţ, la căderea întunericului am baricadat uşa cu încă doi drugi de lemn. Dacă aş mai fi avut de gând să ies afară peste noapte, mi-ar fi trebuit mult timp şi mari eforturi să deschid iarăşi uşa. Mânat parcă de aceeaşi presimţire tulburătoare că din nou Boreas îşi va face simţită prezenţa, poate pentru ultima oară, mi-am scos cureaua de la pantaloni şi mi-am legat piciorul stâng de una din bârnele laviţei. Am aruncat într-un colţ al stânii cuţitul şi toporişca, după ce în prealabil am îndoit iremediabil catarama şi cuiul curelei, în aşa fel încât niciodată să nu mai poată fi desfăcut fără ajutorul cuţitului sau al toporiştii. Ca să întreţin focul până dimineaţa îmi stivuisem din timp câţiva butuci, chiar lângă laviţă, lesne de rostogolit peste jar cu mâna sau cu piciorul rămas liber. Şi atunci, a început pânda…

Înfiorat – înfiorându-te  

Urletul lupului

Singurătatea comprimată deopotrivă

Ca o pastilă dăruită reciproc

În care s-au topit lumina lunii

Umbrele brazilor

Ochii omului ascuns în stână şi

Pânda lupului printre valtrapurile albe ale

Străjerilor înveşmântaţi în cetină

Mereu două existenţe deopotrivă

Ori potrivnice

Una care urlă, în pădure

Şi alta ascunsă, tăcută, între pereţii din bârne

Care din ele va fi cea adevărată

În lumina pierdută în zăpezi

A soarelui de la miezul nopţii?

Târziu, cu mult după ce trecuse de miezul nopţii, chiar când să mai las prins în mrejele somnului, cu ochii înceţoşaţi, am tresărit neliniştit. Nu, auzul nu mă înşela, ceva sosea urlând şi ţiuind dinspre creastă, era un zgomot surd, înăbuşit, crescând treptat în amplitudine şi ameninţând ca în scurt timp să se prăbuşească peste stână, ca o avalanşă iscată din senin, dar nu era avalanşa, era Boreas, care venea pentru ultima oară să mă încerce cu răsuflările lui de gheaţă. Primele rafale prăvălite peste stână au aruncat înăuntru valuri de zăpadă îngheţată, pufoasă, strecurată prin găurile acoperişului şi printre bârnele pereţilor. Rafalele s-au transformat apoi într-o presiune continuă, zgâlţâind stâna din temelii. Brazii scârţâiau sinistru, cât pe ce să fie smulşi din rădăcină. Vântul strecurat hoţeşte în stână năruia totul de pe rafturi. Flacăra feştilei s-a stins, şi părea că nici focul nu mai avea tăria să lumineze, dintr-o dată totul s-a scufundat în întuneric. Afară se dezlănţuise infernul. Sunete agresive, ţiuituri pătrunzătoare, valuri-valuri de zăpadă care invadau stâna. Priveam îngrozit cum zburau bucăţile de şindrilă din acoperiş. Şi atunci am auzit-o pe Neda. Ba nu, mai întâi parcă totuşi am văzut-o, dincolo de lemnul uşii. Era în rochia ei albă de mireasă, largă şi plină de dantele; părul lung, auriu, îi flutura până-n pământ. Ochii ei aveau o strălucire ciudată, aidoma unor bulgări reci de gheaţa albastră…

Vino, dragul meu, începuse ea să mă implore de dincolo de uşă, vino, iubitule, hai să plecăm împreună în noaptea asta, dac-ai şti de când te aştept

Am strâns din dinţi şi nu m-am mişcat de pe laviţă, convins că eram victima unei iluzii, însă în curând am început să aud tot mai clar chemările ei sfâşietoare suprapuse peste urletele crivăţului.

Valentin, iubitule, vino, dragul meu! Nu mă lăsa singură, ieşi afară, IEŞI AFARĂ!… Te implor, nu mai sta pe gânduri, hai mai repede, mai repede

Priveam cu ochii dilataţi de groază cum se zgâlţâia uşa, proptită bine cu drugii aceia groşi aşezaţi de-a curmezişul.

– Neda, iubito, ce Dumnezeu e cu tine aici? am început să urlu îndurerat. Aşteaptă-mă că vin imediat, am să vin, am să vin…

Aproape că-mi pierdusem minţile, mă smunceam furios dar cureaua legată de bârnă şi de picior nu mă lăsa să plec. Am încercat s-o rod cu dinţii, mi-am fript palmele cu tăciumi de la foc, şi tot n-am reuşit să retez blestemata aceea de curea. În timpul acesta Neda continua să mă strige disperată, chemarea ei albă mă silea să mă zvârcolesc şi să hohotesc imobilizat pe laviţă; oricât mă sforţam să mă eliberez din captivitate, îmi spuneam năuc că trebuie neapărat să ies afară, cu orice preţ, cu orice preţ, dar nu reuşeam. Neda scâncea dincolo de uşă, făcându-mă să urlu de durere, şi dacă ceva totuşi m-a salvat în clipele acelea de disperare a fost leşinul care a urmat imediat după ce mi-am izbit capul de-a bârnă a peretului, într-un moment de nebunie sau de exasperare, căci pur şi simplu nu mai puteam să îndur…

Când m-am trezit, soarele lumina cu putere poiana, în primele ceasuri ale dimineţii. Am auzit ciripit vesel de păsărele prin brazii din apropiere. Pe cerul limpezit se târau leneşi câţiva nori alburii, furtuna se topise demult în depărtări. Mi-am pipăit neîncrezător ceafa, printre firele de păr şi sânge încleiat. Aveam capul spart, şi mă procopsisem cu un cucui de toată frumuseţea. Creierii îmi tresăltau dureros, scufundaţi parcă într-o baie de plumb topit, ca după o beţie de-o zi şi-o noapte.

Scăpasem şi de data asta, întreg şi puţin vătămat. Îi rezistasem lui Boreas până la capăt. Mi-a venit dintr-o dată să urlu de bucurie, toată lumea era a mea, mă simţeam puternic, deasupra tuturor… Stâna era năclăită de zăpadă, jur-împrejur numai alb, alb cât vedeai cu ochii. Mi-am curăţat hainele de zăpadă şi mi-am mişcat picioarele amorţite, privind în sus, către acoperiş; tolănit comod pe spate, am zărit pe-o poliţă de deasupra mea gâtul unei sticle goale de ulei răsturnată de vânt. Fireşte că n-am mai avut răbdare să-mi termin ţigarea. Am spart sticla, izbind-o de-o bârnă, şi cu ascuţişul unui ciob am retezat cureaua. În sfârşit, liber! mi-au pulsat gândurile, victorioase. Liber! am răcnit nebun de bucurie, sărind de pe laviţă… Dar a trebuit să meşteresc vreme îndelungată până să înlătur drugii puşi de-a curmezişul uşii. Liber! am strigat răguşit, înviorat de mirosul rece al zăpezii, imediat ce am deschis uşa. Liber! am mai repetat obosit, fumându-mi ţigara prăbuşit pe pragul stânii. Liber… Totul s-a terminat, nu mai zăbovesc aici nici măcar un minut, am bălmăjit îngândurat, până deseară trebuie să ajung înapoi la Bătrânul…

Am părăsit locul acela cu sentimentul ciudat al învingătorului incapabil să se bucure de teritoriile cucerite. Trebuia totuşi să păstrez o amintire: răbojul din lemn! La plecare, după ce am închis bine uşa stânii, am eliberat din captivitate gaiţa oploşită sub o streaşină şi ţinută drept momeală pentru suratele ei din pădure. Fusese singurul meu martor al victoriei împotriva lui Boreas. Pasărea şi-a luat zborul fâlfâind speriată din aripi, şi curând a dispărut între brazi. Pe drumul de întoarcere am desfiinţat laţurile înşirate prin pădure, punând în libertate o vulpe şi un jder. Chiar dacă dimineaţă îmi amorţisem foamea doar cu o cană de ceai sălciu, nu-mi era deloc foame. Paşii mi se scufundau ritmic în zăpada adâncă, şi pe măsura ce coboram către văi, poiana cu stâna părăsită mi-a dispărut treptat din vedere, până când n-a mai rămas decât pădurea adâncă, întunecată şi parcă de nepătruns…

 

Sărbătorile de iarnă au fost o splendoare. Chiar dacă eram departe de civilizaţie, într-o cabană singuratică ascunsă-n munţi, fără picior de turist care să-i calce pragul am petrecut împreună cu Bătrânul şi cu moş Dumă câteva zile şi nopţi de neuitat. Fireşte că mai întâi a trebuit să-i povestesc amănunţit Bătrânului cum m-am descurcat timp de douăzeci de zile în deşertul alb. Bătrânul s-a declarat mulţumit că am trecut cu bine şi această încercare. Mi s-a părut că-i desluşesc un vag zâmbet de satisfacţie la gândul că-l înfruntasem pe Boreas. Îşi amintea poate cum cu mulţi ani în urmă, trecuse şi el prin ceva similar, când, după cum spunea, abia reuşise să scape cu viaţă… Şi după ce am clarificat aceste aspecte au început cu adevărat sărbătorile.

Focul ardea zi şi noapte în soba din holul spaţios al cabanei, unde instalasem un brad mare, bogat împodobit. N-au lipsit mâncarea bună şi băutura, mai ales vinul şi ţuica fiartă, cadourile şi surprizele. S-a râs, s-a cântat şi s-a dansat cât pentru un an întreg. Bătrânul şi cu moş Dumă m-au făcut să trăiesc cu adevărat sărbătorile, altfel decât până acum. Au jucat şi au dansat cu măştile „cap de urs”, au cântat colindele despre sacrificul ritual al ursului de Martinii – marea sărbătoare populară a ursului din zonele de munte. Tot ce vedeam era probabil o reminiscenţă a cultului lui Zamolxe. În seara de Anul Nou, Bătrânul a invocat pe vatra cabanei strămoşii, pentru a ne apăra împotriva cutremurelor, ploilor şi furtunilor.

Ne-a dezvăluit că urmează să intrăm într-unul din anii sacri, ’89 fiind din seria anilor 7 – 70 – 77 (8 + 9 = 17). După aceea ne-a învăţat că lunile se împart în săptămâni faste şi nefaste, în săptămâna mare şi cea mică, săptămâni de leac sau de năpastă, săptămâna neagră şi săptămâna albă… Dar câte şi câte secrete nu ne-a mai adus Bătrânul în faţa ochilor… Spunea că sub cerul deschis de Anul Nou plantele -oameni vorbesc între ele în grai omenesc. Plantele – oameni erau metamorfoze ale oamenilor ce-şi ispăşesc greşelile din altă viaţă în chip de plantă. Întotdeauna în această noapte oamenii vor înţelege limbajul plantelor, în restul nopţilor niciodată, pentru că atunci plantele vorbesc prin freamătul frunzelor, trosnetul crăcilor, legănarea frunzelor pe ramuri sau erupţia de parfum… Mătrăguna poate chiar călători dintr-un loc în altul… Tot în această noapte vorbesc unele animale domestice cu oamenii. Le destăinuie câte ceva din destinul care-i aşteaptă.

M-am holbat neîncrezător împreună cu moş Dumă la calenda­rul din foi de ceapă al Bătrânului. Douăsprezece foi de ceapă presărate cu sare, pentru pronosticarea lunilor cu ploaie. Ne aştepta o vară ploioasă şi o toamnă uscată. Târziu, cu mult după miezul nopţii, Bătrânul ne-a chemat lângă un perete din bârne, unde spunea că e ascuns şarpele casei. Am pus pe rând urechea la perete şi-am auzit un ticăit ca de ceasornic, dar după un timp am obsevat că ticăitul a încetat. Ultimul care l-a auzit a fost moş Dumă. Am observat că Bătrânul s-a posomorât, pentru că atunci când ticăitul acela încetează brusc urmează să moară cineva. Ne-a avertizat ca nu cumva să omorâm şarpele, dacă dăm peste el într-o bună zi, într-una din ascunzătorile lui de sub prag sau din perete, deoarece şarpele acela alb era geniul protector al cabanei. Da, Bătrânul văzuse cândva şarpele alb…

Către dimineaţă am ieşit singur în faţa cabanei, uşor ameţit de vinul fiert cu arome de

scorţişoară. M-am rezemat de-un perete şi-am fumat în linişte o ţigară, privind cerul spuzit de stele. Troienele din împrejurimi sclipeau îngheţate, şi către răsărit părea că se întrevede o geană de lumină vineţie. Cine sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept? m-am întrebat atunci, descumpănit. Câteva clipe mai târziu Durpan a slobozit un urlet lung, sfâşietor, ţâşnind fantomatic către brazii din faţă, să-şi caute fraţii din pădure. La mulţi ani! băiatule, am şoptit în urma lui, la… mulţi… ani

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*