Departe, în lume, cu gândul la Dumnezeu şi la satul meu

01.01.12 by

 

După ce am parcurs câteva zeci de mile, ne-am oprit în faţa unei vile. M-am uitat în dreapta, în stânga, şi am intrat. La parter, o cameră mare, spaţioasă. În mijlocul ei, o masă, scaune, o canapea şi două fotolii. Undeva, în dreapta, bucătăria. Sub scara ce urca spre dormitoare, toaleta. În rest, tăcere. Nici măcar o şoaptă. Parcă altceva era în patul de după sobă, alături de bunica. Acolo, vorbea cumva viitorul cu trecutul, într-un prezent ce parcă tremura. Am oftat şi am urcat la etaj. Nici măcar aici, ceva interesant. În cameră, un pat, un dulap, un fel de birou… Norocul meu  cu fereastra ce se deschidea spre parc. În el, atunci, nu am putut vedea. Era târziu. Abia în ziua următoare, cam după prânz, când ne-am ridicat, am văzut dincolo de geam, copacii  rânduiţi, iarba tunsă scurt… Din loc, în loc, flori, spectacol de culoare, câteva bănci… Deasupra, dincolo de crengi, cerul  cenuşiu şi câţiva pescăruşi. Se văietau. Miau, miau! Ca mâţele lui Foltea, bete,  în iarna trecută, când, din greşeală, le-a  dat porţie de dimineaţă, ţuică amestecată cu iaurtul degerat. Atunci, când abia se întrezărea, printre nori, soarele, mi-am amintit că, în seara anterioară, cam cu forţa, am mai şi mâncat nişte copane. Nu au avut nici un gust până  ce nu le-am pudrat cu tot cu felul de mirodenii. Abia atunci, mi-am dat seama ce aromă avea magiunul la mamaie. Cât despre moş Gheorghe şi  ceaunul cu păsat, ce să mai zic?! Minune mare!

–         Mami, asta zici tu că e Londra?

–   Nu, scumpa mea! Ea e, ehe… dincolo de… Aici suntem în Grays. Un orăşel mai mic…

–         Cam cât un pitic.

–         O fi şi cum zici tu. Uite că la asta nu prea m-am gândit, dar…

–  Oho, păi satul nostru-i… Cât vedem cu ochii, din zări, în zare!  Dacă mai pui la socoteală cerul de deasupra, se face şi mai mare. Păi da, că în porţia  de cer de deasupra, orice om vede  cum se plimbă în voie şi stelele şi luna. De-asta m-am gândit, tu rămâi cu Katy, iar eu să mă întorc acasă.

– Sara, mami, nu se poate! O să-mi fie dor de tine…

– Si mie, dar acolo, la bunica, sincer, parcă e cumva mai bine. Să ne întoarcem amândouă…

– Şi trăim din două, trei sau patru ouă?

– Mie, una, îmi ajung. Primăvara, dragavei, urzici, duzii o să facă dude, apoi prunele, magiun… Mamaie, cu toate că e cam zgârcită, sigur ne va face mămăligă…

– E, şi cu tine! Las-o încolo! Ai răbdare şi ai să vezi că şi aici o să-ţi fie bine! Lumea  e de-acum modernă. Nu mai poţi trăi după cum o fi şi o păţi.

– Stai să îţi spun!

– Mda… Ia zii!

– Acolo, poate-mi găseşti un tătic.

– Scumpa mea, mă faci să roşesc! Ai deja. Într-o zi,  am să ţi-l prezint. Acum e departe, departe…

– Păi,  atunci…  Să am doi nu se poate?

– Nu. Tătăl tău e unul şi doar unul! Când ai să mai creşti, o să-l cunoşti.

– Până una, alta, după cum văd, tată e moş Gheorghe. Nu degeaba îmi zice el ,,copilul meu”. Şi nici că  e rău! Mă iubeşte… Am simţit eu!  M-a lăsat să fac şi prostii. ,, I-a uită-te la ea! Ce ai, fă, cu fata?! Las-o!…’’ – îi zicea babei lui – ,,că aşa sunt copiii!’’

– Moş Gheorghe! Tinereţea sa, un fel de copilărie a mea.

– Cu siguranţă, acum îi este dor de mine… Sărăcuţul, poate îşi trage singur de mustăţi. …Of, şi-o lăcrima!

– Nu-ţi face griji! O are pe mătuşa Ioana.

– Hârca! Nu îi dă nici vin… Nici ţuică… Ştiu eu, el ar mai bea, însă… Şi nici nu-l mângâie, că e strâmbă, o dor oasele şi e rea.

– Ca să vezi?! Nu ştiam.

– De-aia, şi el, mie: ,,vezi să nu te vadă hoaşca!”

***

 

Primii paşi prin Grays i-am făcut din faţa casei, situată la doar câteva palme depărtare de Park View Gardens. Apoi, am mers de-a lungul străzii. Mami a salutat  câteva persoane, semn că era acolo, cunoscută. La capătul ei, imediat ce am traversat, am intrat în magazinul Sale, cu saltele şi paturi. Nu mai văzusem aşa ceva. Pentru mine, până atunci, cea mai mare prăvălie din lume era ,,La Rătana”. Pâine, tutun, sucuri, ţuică, bere, haine, vase, câte şi mai câte, toate amestecate, puteai cumpăra chiar dacă adunătura stătea sub semnul unei mizerii pe care doar focul  o mai putea ordona. Nu mai puteam însă de drag când mă ducea acolo moş Gheorghe. Mergeam, o vreme, aşa, prin sat… Odată ajunşi, el stătea pe o buturugă, se scărpina în barbă, socotea, îmi cumpăra întâi mie bomboane şi, din ce-i mai rămânea, îşi lua rachiu.

– Întăreşte vâna! Că Ioana, să-i sap grădina la cazma, dar nu ar da un strop, îmi spunea el, apoi se lăuda cu mine celor rătăciţi: ,,fata mea, mânca-o-ar moşul pe ea!’’ , Nu dă nici de-ai crăpa, revenea, cu ochii în ochişorii mei, cică să ţinem pentru moarte… Ca să vezi şi tu, de parcă aia, după ce că, vrei, nu vrei, te ia, a dracului, ar mai şi bea?! Păi, cu ce ocazie, mă întreb? Eu să muncesc de-mi trosnesc oasele, iar  ea să tragă la măsea?  Pe seama… ,,Fă, îi zic alalteri, moartea asta a ta trebuie pusă în jug, de ,,hăis’’, iar tu de ,,cea’’, şi-apoi ceva, ceva rachiu, cât să nu vi se usuce gâtul, de, că sunt larg la inimă,  poate v-aş  da?! Însă, cu siguranţă, după ce aţi termina, şi bine, şi toată treaba.  ,,Măăă, taci, nu mai bombăni, că te aude lumea şi Ăl de Sus’’, mi-a zis ea’’. Da? Prostii, femeie! Bătrânul e ocupat cu producţia de tămâie. ,,Păi, vezi’, îmi întoarce vorba, ,,pentru cei ce îi aşează în rai’’. Nu, fă, îi dau eu peste bot, în iad, am auzit cu urechile mele că-i plac dracii pieptănaţi, împletiţi şi afumaţi. Îi pune întâi pe sfoară, la uscat, apoi dă foc la tot ce a strâns tămâie de prin sat. Ia zii, bomboanele îţi plac?-  mă întreabă după ce şi-a şters fruntea şi a mai şi oftat.

–  Stai, îl rog eu, până să-ţi răspund, spune-mi, te rog, dracii toţi, cu coadă, fără coadă, s-au şi conformat?

– Da de unde?! Profită de ocazie şi se trag de şireturi. De când mă ştiu, dracii, tot draci bălţaţi! Numai mumă-ta, Ioana, asta a mea, când îi arăt parul, se mai smereşte şi spune că şi el şi eu, din când în când, am fi chiar Dumnezeu. Îşi mai vine acasă că prea e dusă cu pluta…

– Şi s-a întors?- l-am întrebat curioasă.

– Rătano, mai dă, fă , un rachiu şi trece-l pe caiet!  Musai acum să spun fetii povestea până la cap!

– Sara, la ce gândeşti, puiul meu?

– La moş Gheorghe şi la Dumnezeu.

–  Of, şi cu tine, nu se poate! Mai bine vezi dacă aşternutul ăsta ţi-e pe plac?

– Mami, tu ştii ce e ăla un drăcuşor bălţat?

– Nu!

– Moş Gheorghe ştie… Mi-a spus şi mie. Cică ar fi unul dintre cei ce nu s-au potolit nici  cu focul  din tămâie.

– Doamne! Ce întreb eu şi ce-mi răspunde ea!

– Ori, ce-ai zis? Plăpumioara? Păi, cum vrei tu, dacă e aşa frig pe-aici, da!

De la Sale, magazinul cu paturi şi saltele, ne-am întors acasă. Am lăsat sacoşa, nu prea grea,  însă destul de voluminoasă. Abia atunci mi-am dat seama că unguroaica nu era.

–     Katy?

–         La slujbă, draga mea…  Peste două-trei zile, şi eu.

–         Păi şi cu mine cum rămâne?

–         Tu, draga mea, ai să stai cu bona.

–         Cu bunica nu se poate?

–         Scumpa mea, eşti fată mare, ea e acum departe!

–         Şi ce o să fac?

–         O să înveţi engleza, carte, o să…

– Mda, scap eu,  chiar dacă mă întorc la mamaie cu barza. O trece oare, din când, în când pe aici? Da! Păi altfel… Şi trebuie să mă ia, că eu sunt mică şi, din câte spun cei mari, asta i-ar fi meseria! – m-am   consolat şi am plecat iarăşi cu mami la plimbare.

Ne-am oprit, din nou, la un magazin. În el, haine pentru cei mici. Pe rafturi, o frumuseţe! Nimic fără culoare! Rochii, rochicioare, chiloţei cu floricele, pantalonaşi nevoie mare… Maria mi-a cumpărat câteva schimburi. Iniţial am părut încântată, mai târziu însă mi-am dat seama că zi de zi, ceas de ceas, va trebui să fiu curată.

– S-a zis cu tăvăleala! La ăştia, în Anglia, trebuie să fiu lacrimă, mi-am spus în şoaptă. Dar fie!… Până în primăvara viitoare, n-o să crăp şi-apoi am să mă urc, acasă, în sat la mine, pe văi, pe dealuri, pe te miri unde şi în dudul din curte. Scot eu pârleala, nu se poate!

***

Seara, până să  înghit ceva, mai, mai, să cad cu nasul în farfurie. Când a ajuns acasă şi Katy, eu deja dormeam. În ziua următoare, mami mi-a prezentat-o pe Tabitha, o mulatră din Tunisia. De cum am văzut-o, am şi atins-o cu vârful degetelor, apoi m-am uitat dacă nu cumva s-a luat negreala de pe ea.

– „Da tuciurie mai eşti, fată!” – am repetat în gând cuvintele bunicii. Pe tine te-o fi făcut mumă-ta cu şatra toată?! – mi-am zis apoi în şoaptă.

–  Sara!

– Da, ce am făcut?!

– E şi ea om ca şi noi!

–  Văd, numai că mi s-a părut cam afumată.

– Te rog să fii politicoasă! Cu ea ai să îţi petreci, vrei sau nu, de-acum încolo, ziua toată.

– Păi, vreo treabă, ceva de făcut, nu are?

– Nu!

– Atunci, să împletească ciorapi. Că asta făcea, pe vreme rea, mamaie.

– Nu, o să te înveţe englezeşte, franţuzeşte…

– Aaa, cum să îţi spun? Prea se osteneşte! Că eu ceva, ceva, mai ştiu. De la Tom.

– Cum?

– Motanul împăiat… Şi Jerry, partenerul său de şotii… Hai că-l ştii! Mami, şoarecele ăla mic şi deşucheat!

– Nu!

– De! Bine, dacă e nu, nu să fie! O să stau, cum zici tu, cu asta, ca şi mine, tuciurie.  Şi o să învăţ… Mamă, ce am să mai învăţ! Cât nici n-o să-ţi vină să crezi!

– Ordonat, ca la şcoală, mami, dacă vrei să fii o frumoasă! Să ai casă, masă…

– Da? Adică da, dar  la ce bune, dacă tot mâncăm din pungă, la fast food, rătăcind prin lume?

– Asta e modernitatea!

– În cazul ăsta, satul nostru, cu siguranţă, stabilitatea şi chiar mai mult.

– O să se destrame, o să dispară, ai să vezi! Ca şi pe-aici… Lumea-i acum un tăvălug. Globalizarea…

– Adică, vrem sau nu, cât mai multe gloabe?  Păi, a lui Staroş abia se mai ţine pe picioare, tu ştii? Şi atunci?…

– E vorba de altceva, dar nu ai cum să înţelegi! Eşti mică!

– Mde?! Da, dar când o să fiu mare, îmi spunea mie mamaie, am să mă plimb prin sat, eventual, cu vreun bărbat, ca vodă prin lobodă!  Asta pentru că ea, moş Gheorghe, baba Ioana se vor duce la iernat, ehe,  departe, unde şi-a înţărcat   mutul iapa, şi scaraoschii, potcoavele.

– Cum potcoavele?

– Aşa bine! Că o să-i înţărce şi lui caprele.

– Mă faci să râd. De-aia îmi vine, uite, na, să te mânânc!  Ce m-aş face fără tine?

– Ai spune poveşti cu un Făt-Frumos, apoi aţi încăleca amândoi pe o şa şi…v-am spus povestea aşa.

 

***

Câteva zile mai târziu, mami a început serviciul. Lucra în timpul zilei, într-o  agenţie imobiliară, iar după masă, în cinci zile din cele şapte, pe săptămână, o ajuta pe Katy, într-un bar, până după miezul nopţii. Când ajungeau acasă, de fiecare dată, îşi făceau duş, mâncau ceva, apoi cădeau frânte.

De mine se ocupa Tabitha. De dimineaţa până seara, nu mă scutea din priviri. Chestiunea asta uneori mă scotea din sărite. Alteori, îmi dădea un motiv pentru a o tachina. Atunci, ba făceam buzele pungă, un fel de botic, pentru a le imita pe-ale ei, din naştere mai groase şi mai senzuale, ba îmi frângeam mijlocul şi scoteam funduleţul în afară pentru a fi ca al ei, bombat şi obraznic în ochii bărbaţilor. Faptul că ea nu înţelegea nimic în limba română, la fiecare gest al meu se amuza copios. De altfel, Tabitha era o fire blândă şi se purta frumos cu mine, numai că ea trebuia să respecte, zi de zi, un program convenit cu Maria. La ora ,,x’’, mă ducea la plimbare, la ora ,,y’’, mă scotea în parc, la fix ,,z’’ îmi dădea să mănânc. De două ori pe săptămână, la bazin. Acolo, nu eram de capul meu, ci luam lecţii de înot. În alte două zile, făceam gimnastică, sâmbăta, cu siguranţă, la spectacolul pentru copii…  Totul, un fel de instrucţie împănată cu lecţii de engleză şi nimic mai mult. Când îi cântam pe deplin în strună, Tabitha mă alinta: ,,my baby, chicken little’’ (copilul meu, pui mic), şi-mi umplea patul cu petale de flori, înainte de a-mi pregăti somnul de după masa de prânz. La prima vedere, totul, pentru mine, ceva de invidiat, însă seară de seară, înainte de a spune ,,Înger ,îngeraşul meu’’, mai trăgeam o linie pe o hârtie ce o ţineam ascunsă în dosul pernei. Metoda o învăţasem tot de la moş Gheorghe, când îşi număra el găleţile de vin turnate în butoi, toamna, în timp ce îşi storcea strugurii…

            Doar o singură  dată pe lună, Maria şi Katy erau libere şi sâmbăta şi duminica. Atunci, după mici socoteli financiare, plecam fie la Londra, fie de-a lungul coastelor de est ale Angliei. Deşi, de un farmec aparte, metropola mă obosea. Mă simţeam mai în largul meu prin satele de pescari  din nord, de dincolo de Hull sau din preajma Sunderland-ului, chiar dacă acolo cerul era de un veşnic cenuşiu şi aproape că nu mai ştiai când e noapte, când e zi. La întoarcere, vorbeam la telefon cu mamaie. Atunci, parcă îmi simţeam satul la picioare, însă şi respiraţia lui  moş Gheorghe, din ce în ce mai greoaie.

            ,,Până la vară, n-o să moară! – îmi ziceam în gând. – Că dacă da, am să-i tai mustăţile şi am să-l strâng de gât. Şi, în definitiv, ce a fost mult parcă a trecut. Acum se face primăvară şi fâl, fâl… Se întorc berzele.’’

–         Mami, aici, în Anglia, cântă cucul?

–         …Uite că nu ştiu! 

–         Şi nici pupăza?

–         Dumnezeu ştie! Numai la asta nu m-am gândit! Dar de ce?

–   Nu cred că ar suna bine. Chestiune de accent… Ăştia, parcă au veşnic prune în gură! Uite, mie mi s-a scrântit limbuţa de  când cu… Şi dacă nu o să-şi revină, o să mi-o pună în gips.

– Ei, şi cu tine!

– Ascultă-mă pe mine! Aşa i-au pus gâtul lui  Ciocea când ca căzut beat, în cap, din carul cu fân şi a rămas cu limba scosă într-o parte, mai mult de o zi şi jumătate.

– Şi?

– Şi-a revenit când i-a turnat popa grijania pe gât. Mamaie zicea că s-ar fi strâmbat moartea la el. 

– Şi?

– Ăsta, Ciocea, cum e omul dracu, ar fi scuipat-o în gură! Şi cum puţea a băutură, aia cu coasa s-a îmbătat, apoi i s-a făcut de la burtă greaţă, i s-au întors maţele pe dos şi dusă a fost!

– Taci, că mi se face rău!

– Tot de la trăscău! Mai ales când nu ai măsură. Adică ţoi… Înţelegi, cinzacă?! Are şi mamaie una, o ţine mai la dos, sus, desupra de corlată. Că dacă o sparge, zice ea, s-a zis cu ordinea. Lumea toată, razna…

–  Pe aici?…

– Pahare! Ţoiul o fi, probabil, la muzeu.

– E, se cinstesc stafiile cu el înainte de cântatul cocoşilor. Apropo, pe-aici nici ţipenie… Cocoşi deloc?

– Ba da, la crescătorie.

– Da?! Păi atunci, bablele englezilor, de unde ştiu când să se trezească şi să dea în bobi?

 

 

 

             

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*