DEMOCRAŢIE PROFILACTICĂ

07.06.12 by

 

În enumerarea cauzalităţilor care duc la marile catastrofe istorice, de obicei se sare cu o uşurinţă dezarmantă peste setul de reguli încorporate în ceea ce numim cu solemnitate sistem juridic. De regulă, sunt invocate tipurile de cauze pe care tradiţia gândirii, în special cea  cosmetizată marxist, le trece sub rubricatura economică, socială şi politică, evident favorizând şi scoţând în prim plan cauzalitatea economică, responsabilă de motorizarea istoriei. Ca în orice taxonomie şi tentativă de schematizare a realului, şi aici se petrece ceva de felul lăsării pe dinafară a locatarului.

De exemplu, mai rar sau deloc nu sunt amintite cauzele juridice care concură la producţia evenimentului prin şi înşelătoarea lui plasare pe seama altor factori, aparent mai sesizabili şi lesne de înregistrat cu marca validării istorice. Or, se ştie, nu întotdeauna unde este zgomotul cel mare este şi incendiul. Cauzele juridice, absenţa sau prezenţa legii, sfera ei de cuprindere, maniera de calchiere specifică pentru realul legiferat, fac evenimentele să se producă, cadrul legal în a cărui circumscriere prezenţa sau absenţa legii să fie în măsură să explice inevitabilul.

În orice revoluţie se debutează prin ceva de felul unei fixări juridice de tip adamic, fixarea şi prinderea lumii în cadre noi, realizate printr-una sau mai multe: printr-o Declaraţie care explică în termeni de lege şi necesitate absolută conţinutul noii ordini. Revoluţia franceză este condensată, în programul ei, în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului de la 1789 ( vezi Stephane Rials, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, editura Polirom, 2002). Războiul de independenţă al coloniilor americane este precedat, în chip similar, de o Declaraţie de independenţă a statelor Unite (4 iulie 1776), ( vezi Stephane Rials, op.cit). La fel, revoluţia rusă este însoţită, la 25 octombrie 1917 de declaraţia Comitetului militar revoluţionar de pe lângă Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd adresată Către cetăţenii Rusiei, pentru ca în ziua imediat următoare, 26 octombrie, să fie publicat în presă Raport asupra sarcinilor puterii Sovietelor, urmat de o rezoluţie cu valoare de Constituţie (V I. Lenin, Despre Marea revoluţie socialistă din octombrie, editura de stat pentru literatură politică, 1957)

Pentru revoluţia franceză de la 1789, dar în chip aproape absolut pentru revoluţia americană ( 1776), şi cea rusă de la 1917, este limpede cum absenţa unui cadru juridic este responsabilă de escaladarea şi producerea evenimentelor. Prezenţa unui cadru legal în interiorul căruia funcţionarea legii să fie în măsură să dezamorseze şi satisfacă tensiunile fireşti era în măsură să prevină orice mişcare de tip revoluţionar sau anarhic în sens larg.

Revoluţia americană a pornit într-un chip aproape ridicol. Un ziarist oarecare  a publicat într-un ziar obscur un articol despre ceai şi impozitul aferent. Impactul a fost dincolo de orice imaginaţie. Un nou catehism, autohton, apare de la un accident. Concluzia nu este greu de acceptat: ocazionalul este contingent

Totul începe ca un proiect în care intuiţia viitorului să prefigureze schimbarea şi binele care să înlocuiască, fie răul prezent, fie mai puţin binele.

Mein Kampf, textul de tinereţe al lui Hitler, este constituţia Germaniei naziste, declaraţia ei de viitor.

 Declaraţia ca atare se află pe poziţia unei raţiuni a viitorului. Nici nu ar putea fi altfel din moment ce, conform lui Hegel, în embrion este întreaga fiinţă care se va dezvolta ulterior. Fără ea, ar lipsi ghidul de orientare în timp şi istorie. Aici este o samă de cuvinte care va cuprinde toate cuvintele viitorului. La acest nivel cuvintele sunt fapte. Întrebarea lui J.L.Austin este validă: Cum să faci lucruri cu vorbe.

Declaraţiile nu sunt atât constituţii in nuce cât mega-constituţii cărora trebuie să li se conformeze toate constituţiile ordinare ce urmează să apară. Ele pot fi imitate indefinit, au o anumită plasticitate, suportă o largă flexibilitate, admit o mare marjă interpretativă – de aici se vede caracterul lor genuin, originar. Constituţiile, dimpotrivă, sunt rigide şi lipsite de orice posibilitate de imitare. Când se imită constituţiile este vorba de imitaţii de mâna a doua, în mod oarecum tehnicist. Declaraţiile se imită în spiritul lor, constituţiile în forma lor. Constituţiile sunt în primul rând un instrument juridic, juridico-politic, pe când declaraţiile ţin mai degrabă de ontologia şi epistemologia istoriei decât de normativitatea istorică propriu-zisă. Primele sunt mai aproape de fenomenul originar, de mume, decât de genomul istoriei, repetabil, reiterativ. Ele au o prospeţime a începuturilor care lipseşte istoriei propriu zise, mai trainicie şi deschise spre disponibilitate. În legislaţia americană de exemplu, se ţine cont atât de constituţia propriu zisă, dar şi de declaraţia de început, mega-constituţia. O lege promulgată de Congresul american trebuie să fie conformă Constituţiei, dar nu trebuie să contrazică nici Declaraţia. Declaraţiile sunt întotdeauna de principii, constituţiile- de legi generale. Principiul este anterior şi mai larg decât legea, încorporând-o. Ele sunt, întâi, virtualităţi originare pentru istorie, apoi din ele se dezvoltă virtualităţile secundare, constituţiile, în vederea acţiunii istorice, etc.

Deşi Declaraţiile mizează pe o teleologie, nu este vorba despre una universală. Autorii Magnei Charta nu au vizat o teleologie politică sau religioasă de tip universal, ci au pus în ea propria subiectivitate, adică scopurile lor concrete, date. Ce era acolo în discuţie era acuzaţia adusă regelui de încălcare a prerogativeleor regalităţii. Documentul ca atare este restaurativ. Declaraţiile  sunt mai degrabă restaurative decât instaurative, revenirea la o ordine anterioară presupusă, invocată chiar idealist, şi nu inauguratoare ale unei ordini noi. Sunt mai degrabă conservatoare decât progresiste. Altminteri, o declaraţie complet nouă, inaugurativă şi instaurativă cum este Manifestul Partidului Comunist al lui Marx, este absolut utopic. Un ţel universal, final, ţine de o teleologie absurdă, imposibilă şi fără coerenţă internă. Este vorba aici mai degrabă de un caz particular, de excepţia care confirmă regula.

Karl Manheimm are o distincţie clară: utopiile sunt rezultate ale proiecţiei claselor sărace, ideologiile sunt prerogativele claselor bogate. Marx este, prioritar, un utopist , abia apoi un ideolog. Manifestul este mai întâi utopie, apoi ideologie. Internaţionala nu este un cântec ideologic, ci mai degrabă un ţipăt de revoltă şi optimism. Cei bogaţi nu au nevoie de utopie pentru că se simt bine aşa cum sunt. Au nevoie de ideologie pentru a se justifica şi consola în faţa eventualelor rechizitorii. Cei săraci au nevoie de utopie, adică de imaginarea unei lumi, alta decât cea reală, mai bună. Nietzsche nu spune nici el altceva în această privinţă

Un caz ciudat a fost naţional-socialismul. El nu a pus în practică ceva de genul utopiei, nu există o utopie nazistă. El a fost mai degrabă naţionalist, decât socialist. Socialismul a fost ceva de faţadă, nu real. Cu adevărat, el nu a fost exponenţial pentru clasa de jos. O ideologie care nu a favorizat nici o clasă, mai degrabă decât una cu un evident caracter de clasă.

Revoluţiile apar, spus în linii mari, prin dezechilibrul şi lipsa de coerspondenţă echitabilă între starea de fapt, adică starea care corespunde , în afara oricăror teoretizări, realităţii circumscrise istoric, şi starea de drept, adică starea care, prin creditul acordat idealităţii, să legitimeze şi confirme starea de drept. Starea de fapt, grosso-modo, poate funcţiona de la sine, derulându-se în afara oricăror precauţii şi menajamente pentru rest. Starea de drept, lipsită de naturaleţe, vine să acomodeze manifestările stării de natură cu spaţiul public. Ea nu face decât să acomodeze stările de fapt într-un context şi spaţiu populat. Armonizează monadele umane prin alocarea de uşi şi ferestre.

Ce nevoie este de idealitate, de stare de drept,  într-un real suprasaturat de sine? În spaţiul idealităţii  realul de tip uman este exclusiv rezolvat fără alternativă. Starea de fapt este lipsită de ce este esenţial pentru monada umană, infirmând-o prin alocarea uşilor şi ferestrelor ca posibilitate a proiectărilor.

Starea de drept are meritul de a dezamorsa prin negociere şi dialog orice escaladare a unor conflicte. Dacă în societatea franceză a secolului al XVIII-lea s-ar fi ajuns la o soluţionare legală şi, în plus, de ordin democratic, a problemelor, nu s-ar fi produs nici o revoluţie. Revoluţiile ca momente de maximă violenţă apar acolo unde nu există alternativă, în regimurile totalitare, autoritariste, etc., şi nu în cele liberale şi democratice.

Democraţia se vrea prioritar o eradicare a tensiunilor, ea face improbabilă violenţa printr-un program de acţiune alternativ, acceptarea unui polisemantism al acţiunii. Revoluţiile apar ca urmare a incapacităţii unei societăţi date de a rezolva altfel decât monocrom diferendele. Societăţile închise nu au la îndemână decât inflexibilitatea care le face să fie ceea ce sunt. Virtutea fundamentală a democraţiei este tocmai dezamorsarea conflictelor prin deturnarea de la calea care le duce la degenerescenţă.

Violenţa este şi urmarea lipsei de întrezărire a unei soluţii alternative rezultate din status-quo- ul respectiv.

x

x     x

 

Valorile nu sunt deduse din fapte, şi nici faptele din valori. Nu există nici o necesitate pentru vreuna dintre aceste deducţii. Dacă, într-un stat, nivelul infracţionalităţii este ridicat, el corespunzând stării de fapt, intervin valorile sub forma apelului la stările de drept,  sub forma sancţiunilor. Stările de drept, sancţionarea criminalităţii, vine nu ca o necesitate, ci ca o acţiune contingentă, ea nu vine din fapte, ci din valori pentru că, pur şi simplu, nu este ceva de ordin logic ca valorile să derive din fapte, şi nici invers. Nu există ceva logic între valori şi fapte. Sancţiunea vine pe linia unei necesităţi ontologic contingente. Nu există deducţie a valorilor din fapte. Valorile sunt autonome şi acauzale. Ele ţin de o idealitate liberă, egală ei înseşi. Pe scurt, ele nu pot fi deduse logic din fapte, însă pot fi deduse ontologic. Sancţiunea este prezentă în crimă, este implicată ontologic, nu însă şi logic.  De exemplu: toţi oamenii sunt muritori, eu sunt om, deci eu sunt muritor, diferă de: criminalii sunt pedepsiţii, care este  o stare de drept, pedeapsa nu este implicată în crimă, aşa cum este moartea în primul silogism. Deşi crima trebuie pedepsită, eu pot să nu o accept. Valorile implică voinţa.

În universul valorilor, logica nu este operantă. Justificarea pedepsei este de ordin

ontologic, nevoia de reparaţie socială, de ordine, de satisfacţie personală., etc, ea nu este însă logică, de ordin a priori.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*