DECORAŢIA

22.03.13 by

DECORAŢIA

yyyyyyneagu-3995Şeful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-l umezise buzunarul de la spate al pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în praful drumului făcând în cocoloş, apoi trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la care se oprise.

Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă:

Bade Antoane ! Nimic

Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri da demult. Din când în când se oprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, dar bătrânul să răspundă pace.

Nu-i acasă dom’ plutonier se auzi deodată vocea unul copil din vecini.

Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare.

E în ţarnă după buruiana, zise copilul fugind la umbra straşinei casei sale.

Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitându-se cumse mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu eradeparte, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.

Avea să-i lase chemarea în poată, acolo unde poştaşulîi lăsă de obicei ziarul. În mod sigur că moşul avea să-l caute, să vină.

Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şauatocită de atâta întrebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului.

Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de mişcorici.

Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ulul. Moşul îşi băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce

citi seara. „Darasta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari.

Stimate tovarăşe,

În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de du­mneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avealoc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene.

Comitatul veteranilor de război”.

O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mat putea desluşi pe hârtia lucitoare, cu antetul forţelor armate.

“Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile, porcul.. Cine are grijă de ele ?” cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi întreţinerea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi brânza, Iar de la porc jumările.

Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti .De când rămăsese singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind.

Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Donşi cel din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă.

Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.

Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS său prin alte judeţe.

Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.

Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos.

Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni

Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros în grabă.

În urma el, oamenii ieşeau pe la porţi, cu­rioşi.

Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele.

Bade Antoane, bade Antoane !

Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul cerdacului.

Degeaba, spuse plutonierul dând cu lehamite din mâini.

Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. După

ultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le din rădăcini

cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei

ÎI zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună.

Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise plutonierul gâfâind.

Bătrânul îl privi tăcut.

Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat.

D-apoi ce să zic.

Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat.

D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenuri­le merg anapoda. Eu ce pot face.

Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el.

Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peti­cite cu mâna lui şi decolorat de soare.

Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ făcea aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în glas.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să se schimbe.

– Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre.

– Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi, spuneau:

Să ştii că l-au luat pe moş Anton,

Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cul­tură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi zăriră răsuflară uşuraţi.

L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce cobora din maşină.

Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate

Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?!

Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă.

Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.

Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central,

Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani, şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii erau plecaţi de acasă, alţiirefuzaseră să vină, iar acţiunea risca să fie ratată.

Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală crescuse.

Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanta lup­tei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să poves­tească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă, o că­maşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un saccu alb, şifonat. Pantalonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă erau dintr-un material ce imita pielea naturală.

Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl invitară la tribună.

Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mer­gea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întînse mâna pri­mului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţii se repezi să-l sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede.

Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedume­rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige careva.

Îi era ruşine. Când rămasesingur, îşi descălţă pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare.

Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese. Dar nimic. Abătut se aşe­ză pe una din treptele încinse de soare.

Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi. Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură.

Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură. “Unde mi-or fi hainele” se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise.

Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai între să lecaute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate, dar nuavea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât pământul din satul lui.

Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând impresia că s-ar furişa.

Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se.

Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra.

Se aşază ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi zărească vreuncunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsă de straiele lui.

Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag.

Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia re­crutase când războiul a şi început.

A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie.

Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinându-şi creştetul pleşuv cu dege­tele boante. Tinerii îşi încetară joaca, părăsind holul casei de bilete.

Levenise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul.

Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova lui.

N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor.

Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo­nieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor. Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva luni,

Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupse amintirile vocea directorului de şcoală.

Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorulnavetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă,era tocmai ceea ce-i trebuia.

Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorulrâse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul.

Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l latră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la piciorul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd.

Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul porcului. Nici un guiţat.

Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii.

Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era copleşit. Nu putea înţelege.

Spre asfinţit, umbrele copacilor seîntindeau lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur şi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite.

Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi so­mnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate.

Degeaba somnul nu se lăsă ademenit.

Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tă­cută. “Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă.

Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate, câţiva vecini ră­maseră cu paharele în mâini. Îl priveau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o mişcare.

Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe.

Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile.

Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat să vadă. În calendar nuera nici un sfânt din aceia cu cruce roşie Cei între­baţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.

Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau săle-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit.

Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni.

Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rându-le în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se.

Îi trimiseseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă, s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o pre­gătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De decoraţie uitară cu toţii.

Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cufundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise evenimentul aşacum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminaudeopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului mulţumită.

Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele colbuite.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. NERO

    Natural (nu naturalist), rural (nu ruralist), emoţionant şi empatic text. O spune un ins din stirpea si de teapa lui moş Anton. Felicitări! N. R.

Leave a Comment

*