Deceneu… din plop de ţar(i)nă

14.01.13 by

 

…A trebuit…mi-a trebuit ceva vreme să pot scrie despre ziua aceea…au trecut sărbătorile de iarnă, probleme profesionale nu se profilează la orizontul zilei de mîine ,aşa cum suntem în vacanţa prelungita de aproape o lună…mi-a trebuit seara asta şi vestea că omul meu va fi departe încă vreo săptămînă…şi din dor şi cu dor, am deschis înregistrarea zilei aceleia, despre care abia azi, acum, simt nevoia să scriu…da, trebuie să spun că am deschis şi stă alături pe birou, un borcan cu zacuscă… deşi fac an de an, rar simt nevoia să gust din ea…

 

1.     …despre Deceneu, preotul dac , ştiu cam ce mi-a rămas din manualul de istorie (pre)fabricat pentru programa şcolară a generaţiei mele…adică mai nimic…mai mult decît înalt slujitor al zeilor, Zamolxe cu preponderenţă, oficiator de cult religios şi înalt demnitar în statul dac, nu prea…mă trec fiori…în vara asta am avut şansa să văd Sarmisegetusa Traiană, pe cea dacă şi să mă întîlnesc cu Deceneu; puţini oameni sunt la acest moment mai bogaţi decît mine…peste tot am ascultat tăcerea însorită a pietrelor, frisonul tăinuitor al frunzişului, şi imaginaţia mea a scurmat prin toate credinţele şi informaţiile mele , a creat şi a brodat poveşti, mai vechi, mai noi….în drum spre sat , venind de la Sarmisegetusa dacă, am trecut pe lîngă un marcaj turistic care informa că pînă la cetatea Feţele Albe sunt 4 km….cetate pe care nu am văzut-o, nu era timp şi nici pregătiţi să luăm muntele pieptiş nu eram atunci…aşa că mi-am imaginat pereţi verticali de stîncă, muţi în absenţa vegetaţiei, sculptaţi de trecerea anotimpurilor prin mii de ani….ca pe nişte figuri omeneşti încremenite pe vecie în piatra muntelui, reprezentînd profile dure de barbaţi aprigi, de tarabostes care au scris prin vii, grîu şi univers povestea durerii neamului meu dac…neapărat cred, gîndul a zburat la chipul fără chip al preoţilor , cum mi i-a creat în imagine filmul acela vechi…dacii…merită văzut…aveam acolo, proiectaţi la dimensiuni fabuloase, pe toţi dacii mei de pe Columnă, oieri, plugari şi luptători…un alt fel de Mioriţă, unde ciobanul nu stă pleşuv în faţa sorţii, ci dă cu sabia în stîncă şi bea apă neîncepută, să-i treacă prin braţe şi prin rostul pe care îl are de apărat…am văzut chipul lui Deceneu înainte să-l pot atinge…nimic însă nu e întîmplător…..

2.     …Mayeric Bolek este un bărbat căruia renumele a luat-o înaintea numelui pentru mine…era un personaj ciudat într-o scriere ciudată care mi-a trecut pe sub ochi…pacient al stabilimentelor pentru bolnavi psihici, întîi Socola, o închisoare…apoi Cîmpulung Muscel…fiind ciudat, dar ciudăţenia e la ea acasă în astfel de locuri…acolo măcar e oficială…dar ciudat, politicos şi creator, medicul a decis să-l folosească drept cobai la o expunere ştiinţifică făcută în Polonia…şi pacientul Mayeric Bolek a dovedit că nu-i un animal coborît din copaci, cu instincte primare revărsîndu-se în comportament şi cu minţile duse….a dovedit că poate fi atent şi politicos, ştiind rostul fiecărui detaliu pus la îndemînă de un univers civilizat…ştia chiar ce pot face oamenii cu un pian, spre stupoarea lumii de savanţi…ştia că poeziile , după ce le creezi, eventual, le poţi recita…medicul a fost la un pas să nu cadă la pace cu Bolek să isi interpreteze rolul de cobai,  că el e acolo nu ca o tănără speranţă creatoare, ci ca exemplul grăitor al unui tratament….incitantă carte de vizită…o minune sau o greşeală a naturii….

3.     …omul meu a lăsat soarta să dea cu banul pentru noi; si soarta a decis să ajungem în Cîmpulung Moldovenesc…să trecem prin instituţia bolnavilor cu probleme psihice…care arată ca raiul pe pămînt…revin..şi nu glumesc deloc…să-l avem drept ghid şi interlocutor pe preotul aproape misionar de la institut…..o maşină la dispozitie şi doua zile să umblăm…..orice am făcut în zilele astea două, sufleteşte a fost urcare; totul ne-a dus la preaplin sufletesc…există şi o poza în care nu mă recunosc…arăt mai tînără cu zece ani pentru că emoţiile mă făceau efervescentă şi asta se vedea …o zi frumoasă de toamnă tîrzie…puneţi voi culorile pe peisaje molcome de dealuri..pe case tihnicioase şi anonime care ne lăsau să trecem printre ele…pe copacii fuioratici, pe pajiştile …prea goale…că vitele mari au cam dispărut din peisaj…ca şi cele mici de altfel…civilizaţia, atît de prost cum nu o înţelegem noi dar o aplicăm ad literram, despădureşte, desfrunzeşte, dezonorează, dezrădăcinează şi face ravagii ăn spiritul unui popor manelizat care nu-şi mai ştie apăra ogorul, orgoliul şi ce-i al lui…pentru că nu mai ştie ce-i al lui…futu-i mama ei de viaţă…da locurile, aşa părăsite şi părăginite, tot sunt frumoase..realitatea pune tuşe groase pe paragina ţării ăsteia…vorbesc despre dacii cei mândri într-o ţară de insolvenţi la examenul de bacalaureat… pentru că valorile şi tot sistemul lor s-a zburătăcit prin ţările cu căpşuni …salina Cacica…cine ştie ceva de ea să ridice două degete…dacă spun salină…păi normal că se extrage sare….ete că nu ştiţi; salina Cacica e muzeu….muzeu al muncii care s-a depus aici, înainte ca toată localitatea să intre în şomaj tehnic…tinerii… care prin Italia, care prin Grecia, care pe vreo centură …a Europei, prostituăndu-se în fel şi chip…că doar politicienii, în serviciu comandat…îşi iubesc ţara şi poporul de dau pe dinafară….bătrînii…cu lacrimi în ochii care nu mai văd bine…viitorul..care viitor..ochi şterşi cu colţul unei batiste de mîini tremurinde….dar care trăiesc acut trecutul ăla socialist…  a fost nefastă perioada, da a fost timpul vieţii lor şi, prin comparaţie cu prezentul, era parfum…îţi spun dacă ai timp…cîte tone se extrăgeau pe zi, cum se lucra în trei ture, cum era coadă la serviciul desfacere…că mînca lumea sare romanească pe atunci, nu adusă de prin  marile vii sau moarte de pe mapamond…la intrarea în galeriile abandonate devenite museu, un Hrist sîngerînd stătea pe crucea lui…mi s-a pus un nod în gît….de cîte ori va mai trebui răstignit el…dar neamul meu….am coborît în subteran printr-o pădure greoaie de scări şi piloni; avansînd cu excavarea, oamenii au adus acolo o pădure întregă de buşteni, că nu-i de joacă ce făceau ei  şi răspunderea era mare…am văzut un teren de football, un lac subteran, un wc public atît de curat, că toate benzinăriile din lume l-ar fi invidiat…o sală de bal…să nu credeţi că am ratat ocazia unui vals ad-hoc…că pînă la urmă,  salină sau muzeu sau ce dracu este, e şi a mea…de pe vremea cînd eram proprietarii mijloacelor de producţie…ia-mă, Doamne, stinge-mi neamu’…citez din cuvîntările ceauşiste…..şi dacă alţii îşi permit mucuri de ţigări înghesuite prin rizurile pereţilor de sare, eu de ce să nu-mi permit un vals în sala de bal…acolo l-am întîlnit pe Mayeric Bolek…sculptată în sare, ne privea o sfîntă Paraschiva lucrată de el, menită să apere; cine mai poate apăra , pe cine şi contra a ce…….ceva mai încolo, un Adam vînător şi o Evă serafică, basorelief, purtau semnătura lui…si o vorbă…care s-a mutat din peretele de sare sub fruntea mea..”fiecare vis are preţul lui”…printre alte remarci şi mirări, numele acestui om se înfiripa trecînd printre noi electrizant; părintele ne-a povestit că nu mai ştie nimic de Bolek de destul de multă vreme ; fiecare din noi trei era uimit, fiecare din alte motive şi în felul lui….aşa a decis omul meu un apel telefonic , acolo unde aveam semnal…un telefon închis şi detaliile pe o hartă imaginară, cam pe unde ar trebui să locuiască Bolek…alte dealuri , alte drumuri, aceeaşi toamnă şi o zi care dădea semne evidente că-şi doreşte seara….şi noi, călători, pe lîngă ciobănaşul idilic cu ogmen în urechi, care habar nu avea cum se numeşte satul pe lîngă care trecea şi care, dacă mi-ar fi răspuns în engleză, să mor io dacă mă uimeam…ba nu-i ici, ba nu-i colea, acolo a vîndut şi s-a mutat, dincolo un atelier de artist plastic era închis…am urcat un sat pînă în vîrf şi am rostogolit maşina cînd la stînga , cînd la dreapta după spusele oamenilor, pînă fiecare începuse, discret , să aibă purici că ne învîrtim după coadă şi vremea trece…un zidar de-al lui Manole, cocoţat pe o temelie de vilă…normal, nu?…ne-a zis în două ape că Bolek are casa ceva mai jos, într-o curte cu sculpturi….hai la vale, hai la deal …noroc de cuvinte încrucişate, unde sensurile trebuie traduse literar….că am văzut o coamă de deal cu trunchiuri îngrămădite sub o copertină….şi trei lucrări în lemn stînd şui şi relativ antigravitaţional peste grămada de lemne….am oprit la poartă..totul de – aici încolo e basm…..

4.     …..ograda dormită….căţelul vigilent a dat alarma şi în curte a apărut o batrină….Bolek aici stă da’nu-i acasă…e dus cu căruţa la vale să ducă gunoi…am cerut învoire de intrat, am cerut voie de poze peste grajduri, acareturi  şi casă, unelte şi lucrări…peste şi prin universul creatorului Bolek…deja pacientul sau noţiunea aceasta, se estompase pentru noi toţi trei…lucrări terminate sau nu, simboluri religioase sau mitologice…după cum a bătut vîntul gindului …acolo sub prelata care acoperea trunchiurile m-am apropiat să privesc cele trei statui…aşa cum , în camera lui, privisem prin ochiul aparatului de fotografiat detalii ale lucrărilor mai mici…un Stefan…un Mihai Viteazu’..îngeri, serafimi….aici sub şopron însă…trei sculpturi erau gata şi prin jur, claie peste gramadă, alte viitoare probabile gînduri de semnat în lemn…mai pe seară , în poiană, Bolek avea să afirme că el vede dimineaţa cînd îşi bea cafeau, sculpturile din trunchiuri….aşa îl văzuse pe Burebista…şi pe Deceneu..a treia lucrare reprezenta chipul unei femei…eu i-am zis Dochia în mintea mea şi pîna seara, Dochia a rămas pentru toată lumea…..mi-am pus întrebarea fundamentală…cît mi-a trebuit…creaţia este forma finală a unei minţi bolnave? Pînă la ce nivel suntem bolnavi creând? de la ce nivel boala e acceptată ca şi creaţie? Cât de adânc se întâlnesc în fiinţa noastră maladivul şi celestul? Din ce mlaştini ale frămintărilor telurice se naşte opera de artă? Cum e aia cu creaţia devoră? Dar aia cu creaţia te înalţă? M-am simţit mai sfioasă ca-ntr-o biserică..că tot aveam frînturi de dialog cu părintele despre ce va să zică religia în viaţa noastră…cum ne aduce ea linişte în suflet…cînd i-am spus părintelui că eu în biserică mă simt mai aproape de oameni decît de Dumnezeu, am crezut că va trebui să-l duc pe braţe….toata frumuseţea din biserici mă face să respect munca atîtor anonimi care au adus meşteşugul lor la frumuseţea trupului de biserică…pe cînd Dumnezeu….cînd am întrebat de ce biserica ne ţine şi vrea umili, în genunchi şi cu fruntea plecată? Că doar suntem praf de stele şi lumina spirituală trebuie s-o primim în frunte, nu în ceafă….că suntem creaţiile unui Dumnezeu care ne-a iubit şi ne iubeste şi îi suntem de-o potrivă zice Biblia, după chipul şi asemănarea lui…şi de ce nu putem iubi demn pe un Dumnezeu demn? …

5.     ..o parte din răspunsuri le-am primit în şosea; Bolek venea cu căruţa goală ,la care trăgea o frumuseţe de cal roib, cu canafi roşii la urechi; îi stătea la distanşa  unei mîngîieri a  mîinii drepte, parcă aproba vorbele lui…poate uneori chiar suflîndu-i răspunsul….Bolek este un bărbat blond de vreo 40 de ani, îmbrăcat în salopetă albastră…emoţionat şi fîstîcit, găsea răspunsuri memorabile la cele mai banale întrebări…de unde adunase atîta filosofie simplă de viaţă şi atîtea visuri….vroiam…un ceva nedefinit…întii, am vrut să ajut….şi am întrebat cît ”costa”Mihai Viteazu’….care nu este de vînzare am aflat; îşi va avea locul lui de merit în galeria marilor conducători pe care visează s-o creeze….la fel cu Burebista …lucrările erau diferite ca dimensiuni şi mod de lucru; aveau în comun dorinţa sculptorului de a pune în valoare ceva….un trecut glorios al neamului romanesc…deşi el era de naţionalitate polonez…dar era, se simţea că este roman…zîmbetul din colţul gurii, acelaşi cu care ne spusese şi că se găsesc dăltiţe de sculptură la Carrefour…acelaşi cu care rostise simplu că vara fusese la coasă si n-a lucrat, cu acelaşi zîmbet ne împletea visul lui la o galerie a marilor figuri din istoria acestui neam…era de o simplitate năucitoare; şi de o  profunzime de gîndire căreia îi făceai faţa cu greu…şi pentru că…Deceneu nu fusese pomenit în galeria istorică ce se născuse în gîndul creatorului, am întrebat …cît costă Deceneu…? undeva, în subsidiar, înregistrasem şi vorba maicii lui că nu a vîndut mai nimic anul ăsta şi vin sărbătorile….mi-e ruşine să spun cît a costat Deceneu…important este că…..

6.     …..toată lumea a căzut din pod; lansasem o idee din cîteva vorbe…omul meu m-a susţinut din prima….părintele era debusolat; adică noi fusesem la salină şi trebuia să mai vedem o biserică…trecusem să vedem un fost bolnav…el în ce film intrase? ; mama….cu jumătate de gură îl îndemna pe Bolek să facă aşa fel să vînda…Bolek era măgulit şi nici el nu ştia în ce film intrase….toţi ştiam că e imposibil să-l luăm pe Deceneu, dar toţi vroiam…părintele a întors maşina dintr-o rotire de volan, calul a pornit la deal să-şi ducă acasă căruţa, eu aşezam statuia în dormitor , omul meu evalua numărul bagajelor existente şi ştiam că Deceneu, cu cele 70 kg ale lui si cu dimensiunea de aproape 1,5 metri, era exact ce ne lipsea în bagaj; Bolek ne povestea că l-ar putea duce un prieten al lui, bucureştean, care mai venea pe acolo, la părinţi…ne-am dus sub şopron….făcusem poze cu statuia …acum însă…un val de iubire se revarsa în jurul ei…care semăna cu omul meu…visam? nu, dar era un vis frumos…ne-a poftit Bolek la o cafea şi un pahar cu lapte în poiana lui….unde ne-a vorbit despre visele nelegate din viaţa noastră,,,că dacă iţi doreşti ceva şi nu realizezi…viaţa trece oricum şi tu faci tot după rînduială, dar în inima ta ceva nu-i întreg…şi începi să te usuci pe dinăuntru…. despre lemnul din care l-a scos pe Deceneu…plop românesc …de ţar(i)nă …plop crescut în câmp… şi adalmaşul a fost completat de… câte o felie de pâine cu zacuscă… aduse timid de mama …plutea în aer o emoţie greu de pus în cuvinte… pe care nimeni nu le prea găsea… şi mai avea Bolek în poiana dimineţilor lui, când vede trupurile din trunchiuri… o sculptură făcută de natură… adusă de prin pădure de el… eu l-am văzut un Cristos răstignit… el zicea ceva de-o pasare Phoenix… simţeam acolo oblăduirea unei entităţi sălbatice, din care ne trăgeam seva toţi, conştient sau nu….şi mă mai întreb…oare cine trebuia să mai ştie în lumea aia de începuturi..străjuită de dealuri şi apărată de ele…că Deceneu pleacă?… cineva …îl închisese într-un trunchi de plop.. unde, din tărînă s-a ridicat cu copacul….pînă l-a  “văzut” artistul şi l- a adus la lumină….pe cerul siniliu, spart perfect rotund de o luna ca un ban de argint…retina aparatului fotografic a reţinut prezenţa unor sfere umblătoare …la nivelul coamelor de deal…si mai pe jos, aproape de pămînt uneori…căte nopţi le-o fi urmărit mişcarea privirea închisă în lemnul plopului de ţarnă din care  (re?)născuse chipul preotului dac sub mîna fermecătoare a artistului…îl petreceau…îmi cînta mie în suflet…oare de rămas bun…? sau le-a adus cu el….

7.     …..abia azi ştiu că cetatea dacică Feţele Albe… pe care încă nu am văzut-o… trebuie să aibă undeva săpat în piatră chipul lui Deceneu, aşa cum l-a văzut Bolek… aşa cum mi se pare că străjuieşte pacea mea şi a  casei mele de când …a venit acasă…

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Nicusor P.

    Fabulos!…

  2. lenus velea

    nu spune vorbe mari; sunt in stare sa le cred….

  3. Dr. Virgil Ionesco, USA

    !”A trebuit…mi-a trebuit ceva vreme să pot scrie despre ziua aceea…au trecut sărbătorile de iarnă, probleme profesionale nu se profilează la orizontul zilei de mîine ,aşa cum suntem în vacanţa prelungita de aproape o lună…mi-a trebuit seara asta şi vestea că omul meu va fi departe încă vreo săptămînă…şi din dor şi cu dor, am deschis înregistrarea zilei aceleia, despre care abia azi, acum, simt nevoia să scriu…da, trebuie să spun că am deschis şi stă alături pe birou, un borcan cu zacuscă… deşi fac an de an, rar simt nevoia să gust din ea…”

    iată un fragment de text, de la începutul acestei postări, care ar putea să stea şi ar trebui să stea la începutul oricărui tratat depsre proza modernă şi despre cum să devii prozator…

  4. lenus velea

    a pune pe hirtie gindurile devine , la un moment dat, un act cultural…o finalitate fara scop, conform teoriei literare…filigranindu-ti trairile, incerci sa intinzi punti sufletesti catre ceilalti; simplul fapt ca cineva parcurge cele scrise, ofera reciprocitatea necesara sa capeti avint; scriitor si cititor, participa impreuna la rotunjirea unui act….sufletesc pina la urma…uite cum imi permit eu, o oarecare, sa comentez structuri estetice unanim acceptate…sunt definitiv adepta ideii apropierii prin cultura..cel mai nobil scop descoperit deocamdata

  5. Ochiul si timpanul

    SOS! Un nou scriitor pe orizontul românilor de pretutindeni. Îngeri şi serafimi, aveţi grijă de el: a fost lovit de soartă şi s-a ridicat. E un luptător. Îşi iubeşte ţara, istoria, neamul… Ne poate ajuta să renaştem din cenuşă. OCROTIŢI-L!

  6. lenus velea

    domnilor, va rog, poftiti; totdeauna lucrati in echipa? …au auzit eu…de niste bine-voitori…”ochii si urechile imparatului”…si voi tot….?

Leave a Comment

*