De unde vin poveştile şi …unde se duc ele când se duc?!

19.03.15 by

De unde vin poveştile şi …unde se duc ele când se duc?!

Şi acum, la maturitate, când îmi amintesc de năzbâtiile din anii copilăriei, mi se face piele de găină… Nu ieşeam bine din una şi cădeam în alta… Că multe au fost… Unele mărunte, urmate de o zi sau două de glorie sau, după caz, de căinţă (după câte o bătaie bună, primită de la tata), altele ciudate, tulburi, iscând apoi, peste ani, coşmaruri sau poveşti… Poate că aşa se şi nasc poveştile… E nevoie mai întâi de o sămânţă, desprinsă dintr-un copac al poveştilor, dusă de vânt sau de câte o pasăre, care a înghiţit-o, până hăt departe, unde găseşte pământ prielnic să prindă rădăcini şi să crească… Cum de s-a întâmplat ca tocmai eu – copil pe atunci – să fiu teren prielnic pentru asemenea poveşti nu am nici o idee. Şi nici măcar nu stau să cercetez.

ift1

De unde vin poveştile, când vin…!?
(desen de Mirona Aftanache)

Peste acele întâmplări au trecut mulţi ani… Şi iată că, într-o bună zi, pe când colindam ţara ca reporter, am descoperit, undeva prin Apuseni, un moţ din Ponor – ponorul lui Ciorbea – a cărui gospodărie fusese năpădită de şobolani.
– Nu mai ştiu ce să mă fac, domne dragă! îmi zise omul. Nouă pisici am avut şi mi le-or omorât pe toate… Întâi am crezut că a venit vreo dihanie din pădure, pe urmă, m-am uitat mai atent şi se vedeau urmele dinţilor de şobolan… Am scos boii din grajd şi i-am dus în pajişte, unde avem o colibă… Am crezut că, poate, scăpăm… De unde?! S-or tras toţi în casă… I-am găsit prin cămară, prin pod… pe la afumători… ne-au ros din slană şi din muşchiul de la porc… Aş pune otravă, da’ mi-e frică să nu ajungă pe undeva să ne otrăvim noi…
*
Mi-am amintit dintr-o dată episodul din copilărie cu şobolanii… Curios lucru, drumul spre trecut şi către amintirea unor întâmplări trăite, trece – cel puţin în cazul meu – prin oameni pe care-i întâlnesc, adeseori departe de satul copilăriei. Mă răscumpăr pe mine însumi, copilul ce-am fost şi poveştile din copilărie, prin cele povestite de alţii…
*
– Am fost azi la cumparativă (cooperativă), să-mi cumpăr gaz pentru lampă… Aveam mai mult, da’ l-a dat femeia la copii să nu ia tuse măgărească…
– Gaz? l-a întrebat tata. Ajută?!
– Aşa zice lumea… A aflat şi ea de pe nu ştiu unde… E jale… Au închis şi şcoala din capul satului, să stingă cuibarul (focar de infecţie)… O grămadă de copii sunt deja la spital… Cică e rău, tare…
– Şi cum se dă gazul?
– Câte o lingură de gaz cu zahăr dimineaţa, pe nemâncate… zice şi mama repede… Va trebui să-i dăm şi noi… Mi-a zis şi mătuşa Zanhira…
– Şi era lume la cumparativă? întreabă tata mai mult ca să schimbe subiectul…
Tocmai ce intrasem şi eu şi-mi făceam de lucru, ba pe lângă plită, unde într-un castron mai erau câteva bucăţi de plăcintă poale-n brâu, ba pe lângă găleata cu apă… Când se adunau vecini pe la noi, nu mă mai lăsam dus… Îmi plăcea să stau pe lângă ei, să-i aud povestind…
– Era şi nu era… L-am întâlnit pe moş Ghiţă, necăjit tare…
– Da’ şi-o păţât?
– L-au năpădit şobolanii, bre! Mâţele lui nu fac faţă… Avea vreo şapte. Pe una cică au omorât-o, celelalte i-au fugit… Nici legate nu le mai poate ţine… Ieri sară cică i-au omorât şi câinele… Intrase în grajd şi a văzut cum tăbărâse peste el un purcoi de şobolani… Încă mai mişca puţin din picioare… L-a dus la groapa cu var…
– De ce nu merge să o roage pe Mărculeasa să-i ducă şobolanii…?
– Păi, e oarbă… Cred că a şi depăşit suta de ani…
– E oarbă de mult, nici nu mai ştiu de când… Poate de la păţania aceea cu bărbatu-său, pe care l-au prins ielele…
– Ducă-se pe pustii!… zice mama repede, făcându-i semn tatei să-i atragă atenţia că sunt şi eu pe acolo…
– Cum să-i ducă, bre?! Că doar nu-s oi să le mâni cu joarda… zice iar cumătrul, crâhnind cu subînţeles…
– A mai scăpat şi pe alţii; la ai lui Ţipordei, mai an, intraseră şi-n casă, nu mai ştiau ce să se facă… L-a scăpat mai acum vreo două luni şi pe Mătăsaru… cică erau vreo 60 de şobolani şi mergeau toţi înşiraţi după baborniţă… noaptea… I-a văzut Toader, tocmai venea pe la fântâna de la Podaru; se întorcea şi el ca omu’… de când a rămas singur se ţine cu una, a lui Ispas, de prin satul vecin şi, dee, umblă noaptea… Şi cum umblă el, pe potecă – că-l vedea lumea dacă-i pe drum … a dat nas în nas cu zgripţuroiaca… şi s-au împrăştiat toţi, care încotro… Ţi-oi spune eu mai multe…
Şi către mine, repede…
– Ia du-te, mă, şi mai adu două lemne de la tăietor…
Am ieşit pe uşă şi-apoi, m-am întors din drum…
Tata tocmai ce-i spunea lui cumătru:
– E aici un secret, trebuie duşi la altă casă… Altfel se întorc înapoi şi nu-i mai poţi duce încă odată…
– Şi cum să-i ducă la altă casă… Asemenea lucruri se află… Şi vine omul cu toporul pe cel de la care i se trage… Ăştia-s ca jâdanii… Odată ce s-au oploşit la tine-n ogradî nu mai scăchi! (nu mai scapi de ei)…
– Ei, nu chiar aşa… Se duc la o casă părăsită… Mai sunt… casa de la Cristea, boierul, mai sunt casele din pădure… Ştie baborniţa unde să-i ducă… Sau le face casă… Pune omul să-i facă un bordei, duce acolo gunoi de grajd, un sac de porumb de mâncare… cartofi… Hoaşca ştie multe…
– Aşa bătrână şi oarbă… ?!
– Păi, nu ştii cum se zice: să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului şi de futaiul şchiopului…
– Mda, o să-i zic… lui moş Ghiţă… Mi-e milă de el… Toată agoniseala i-o toacă şobolanii… Spune-i, dacă vrea, să vină-ncoace… Merg şi vorbesc eu cu Mărculeasa… Îi duc oleacî di hin sau o litră de rachiu… şi-apoi, s-o rezolva… că nici ea nu poate oricând să-i ducă, doar într-o anumită noapte… dracu ştie…
– Tu ce faci, mă?! Unde-s lemnele?
– Lasă-l, îi zice mama, învârtind de zor făcăleţul în ceaunul cu mămăligă… Vrea şi el să asculte… Ştii că-i plac poveştile… Lemne mai sunt acum…

*
Şi mă întorc la moţul meu din Ponor, când tocmai mă nimerisem la el…
– Şi de unde să ştiu eu cum să-i duc? mă întreabă moţul, în timp ce umple iar cănuţele cu pălincă dezlegătoare de limbă… Că zgripţuroaice pe la noi nu mai sunt de mult… Aflasem eu de una, cică pe la Bucium, o strănepoată de-a lui Fefeleaga care face şi desface de toate… da cine se poate apropia? E soacra primarului… Eu aş aduce-o până aici… Muiere n-am de vreo zece ani, ea, din câte ştiu, n-are bărbat… Tocmai bine s-ar potrivi… Şi dacă mă scapă şi de şobolani, în puf şi miere o ţin…
– Păi, staţi, îi zic eu. Pălincă-n butoiaşul de dud mai e… Şi nici noaptea nu s-a terminat… A fost de-ajuns să prind un fir… (un hir, cum grăiam eu atunci) …
– Tot „hir” zic şi io, cum am prins de la bunu… Când zic „fir”, parcă-l văd, lung, deşirat, mai subţire sau mai gros… Când zic „hir”, nu ştiu de ce, dacă parcă-l văd şi-l simt cum se trage din ceva… ca fumul ce iese din hornul de la sobă, mai subţire, tot mai subţire… ca un hir de borangic… Da să nu vă abat gândurile, amitirile… Aţi aflat mai multe…
– Păi, cum?!… Nu s-a crăpat bine de ziuă şi eu, pe lângă tata… zelos nevoie mare… Ba duceam lemne în chiler, să fie acolo pentru sobă, ba că mă duc la apă… Tata, până să plece la lucru, mama tocmai îi pregătea ceva de-ale gurii, se apucase de crăpat lemne…
– Ce s-a întâmplat de eşti tu aşa de harnic, dis de dimineaţă? Ptiu, ptiu! să nu te deochi…
– M-aş duce şi eu oleacă până la Culiţă (prietenul meu de năzbâtii)… poate-mi împrumută şi mie o carte cu poveşti…
– Îm-hî! Că tu nu ai?!…
– Ba am, daaa… le-am citit pe toate… Le ştiu pe dinafară… Da’ Culiţă are toată biblioteca de la mătuşa Zanhira…
– Bine, du-te… Da aveţi grijă cu cărţile alea să nu vă vadă careva ce citiţi… Mulţi au ajuns la canal pentru cărţi de felul ăla… Ia cu tine o oală cu fasole, şi ascunde-le în ea când vii… Vezi că noi plecăm la pădure, avem de lucru cu hia de la Poiana lui Dumnezeu… S-or tras pe-aproape mistreţii şi strică… Să nu faceţi boacăne…
– Nuuu… zic eu repede, doar ştii că sunt cuminti…
– Şi zâşi băietu’? Şi zâşi?!… întreabă mama, care fiind pe lângă ceaunul cu mămăligă, n-auzise ghini… Acuma ieşâsî pi prispă…
– Ai grijî di mămăligî, s-o termini mai răpidi… Acuş i de-amiaz şi noi n-am plecat…
– La hie terminăm răpidi… zice mama, intrând iar în chiler şi răsucind straşnic făcăleţul în ceaunul cu mămăligă… cât să se-audă de la tăietor, unde era tata…
– Zâşi tu, mormâi tata, după ce mai crăpase încă un butuc câlţos de carpăn… Socoteala de-acasî nu sî potriheşti nişiodată cu şea din hie (vie) …
Atât am apucat sî mai aud… N-am aşteptat mai mult ca nu cumva vreunul să se răzgândească… Cu mirosul de mămăligă şi de lapte hiert în nări şi cu maţele ghiorăind, încă nu mâncasem, eram deja pe drum alergând către raiul de la conacul mătuşii Zamfira… Şi nu pentru conac alergam eu şi nici pentru biblioteca mătuşii plină de cărţi de pe vremea regilor, cărţi ascunse prin pivniţă, prin butoaie vechi, pe sub saci de colb şi perdele de pânze de păianjeni… Şi nici pentru Culiţă… Toate dorinţele mele din acel moment, frisonând prin stomac, făcându-mă să uit de laptele aburind de pe masa din chiler, se îndreptau către o vitoare noapte când să o pândim pe Mărculeasa ducând şobolani… Oare-i adevărat că e goală puşcă? Şi e plină de floci pe toată burta şi până la gât, cum zic babele? Şi oare cum îi duce? Îi bagă pe toţi în sac aşa cum citisem că ar fi făcut Ivan cu moartea băgată-n turbincă… ? Aveam griji… şi grijile astea, colorate de cele auzite cu o seară înainte îmi dădeau aripi… Tre să ne grăbim… Dacă acu nu aflăm, când…? Se duce şi bătrâna sau, cine ştie, o toarnă cineva şi vin cu duba şi o duc la canal… Că şi pe-acolo sunt şobolani de prins… Doar că-i folosesc să facă mâncare pentru chiaburii săltaţi…
Cu oala cu fasole în braţe, în care, la întoarcere, să ascund cărţile împrumutate, cu un os mare pe care-l aveam pregătit pentru Deceneu, câinele de veghe în ograda mătuşii, am deschis portiţa de la drum şi-am încuiat-o apoi repede, trăgând zvorul pe partea cealaltă… Am pus oala jos, am simţit pe obraz limba aspră a lui Deceneu, era un întreg ritual al întâlnirilor noastre, şi-apoi a luat cuviincios osul cuvenit… şi fără să-i dea drumul dintre colţii lui de-un cot, a mers cu mine până-n uşa la beci, semn că acolo, pe undeva, pe celălalt tărâm, se afla Culiţă… Curios, câinele mergea cu noi peste tot, şi-n pădure, alunga mistreţii când era cazul, în schimb niciodată nu l-am înduplecat să intre în acel beci… Şi era acolo un adevărat labirint subteran, unde puteai să întorci şi să ascunzi şi douăzeci de căruţe cu cai cu tot… Pe-acolo, descoperisem noi, cu vreun an în urmă, dărâmând un perete de piatră, un tunel care ducea pe sub case şi grădini şi pe sub cimitirul satului până la chiliile călugărilor din vechiul Schit… Şi chiliile ca chiliile … Însă înainte de chilii, nimerisem cu o primăvară înainte, taman în Vinerea Mare, la o mândreţe de cămară unde erau nu mai puţin de câteva sute de burdufuri cu …marmeladă… Cu o roabă am cărat înapoi unul dintre acele burdufuri – nu ştiam ce-i în ele – şi cum la Culiţă nu era nimeni acasă, l-am acoperit cu paie şi l-am adus acasă în ogradă, să-l întreb pe tata… S-a învârtit tata pe lângă el… S-a uitat în dreapta şi-n stânga să nu-l vadă vreun vecin, l-am băgat în casă şi în timp ce-i povesteam, bucuroşi nevoie mare, de ce găsisem, tata l-a desfăcut cu cuţitul de tăiat porci, un cuţit făcut dintr-o baionetă adusă de pe front, şi-a dat de marmeladă… Mi-a dat şi mie o bucată şi când am vrut să-mi mai iau încă una nu m-am putut ridica de la măsuţa joasă cu trei picioare… Pe mine m-a dus pe braţe până în pat, pe Culiţă până acasă… Am dormit apoi, neîntors, îmi povestea tata, vreo trei zile şi trei nopţi… Marmelada era de fapt vin cine ştie de câte zeci ori sute de ani, vin călugăresc făcut din Fetească negră (strugurii aceştia se numeau pe la noi Chizda ţigăncii)…

Eu trăgeam de poveste… moţul meu din Ponor se uita la mine cu ochi blânzi şi mulţi… Atâta doar mai ştiu că s-a îndreptat către cămară să mai aducă o glajă cu pălincă… Nu ştiu când s-a întors… M-am trezit ca un pui ieşit din găoace dis de dimineaţă, în miros de lapte fiert şi mămăligă la ceaun şi un boţ (bulz) ca de aur mămăligă cu brânză – pus la copt pe jar şi adus în farfurie, desfăcut în două bucăţi, şi mai ispititor…
– Haideţi, mâncaţi ceva să prindeţi putere… No, şi-apoi, eu să merg la pădure, să aduc un car de lemne… Om povesti diseară… Peste noapte, mi-or luat iară şobolanii o bucată de slană…. Mi-or lăsat doar pe grindă o bucată de aţă… Parcă au retezat-o cu brişca…
– Dacă vreţi, vin şi eu cu dv… Nu ştiu dacă o să vă fiu de mare ajutor la lucru… Unde-am rămas cu povestea mea de-aseară?
– La burdufurile cu …vin transformat în marmeladă, mi-a zis moţul, în timp ce înjuga boii… Eu doar am auzit d ela cei bătrâni despre aşa ceva…
– Am ieşit în drum, a închis porţile cele mari, şi-apoi, mergând pe lângă car, a continuat, molcom.
– Una e când auzi, alta este când vezi tu cu ochii tăi… şi cu totul altceva când pui mâna şi faci… Ca şi cu muierile… Una-i când ţi se poveşteşte, alta e când e a ta şi când laşi sămânţă-n brazdă…
– Pe dreapta, – zic eu, gândindu-mă la dusul şobolanilor – văd o casă părăsită…
– Cei tineri au plecat spre alte ţări, cei bătrâni s-au stins…
– Nu e departe de gospodăria dv… Şi dacă nu mă-nşel peste deal se ajunge uşor până aici… Şobolanii se pot muta la o casă părăsită… Şi nu e bine să ieşiţi cu ei pe drumul mare…
– Spuneţi-mi mai departe… Ce-aţi pus atunci la cale şi ce-aţi aflat?!…
– Să mă întorc la poveste… După ce mi-am ales două, trei cărţi şi le-am ascuns sub fasole şi-am lăsat oala la vedere să nu o uit când voi pleca spre casă, i-am povestit şi lui Culiţă… Aflasem deja unde-i casa cu şobolani şi că hoaşca, dezbrăcată, cum ştiau sătenii, umbla la miez de noapte prin grădini… ca să-i ducă la o casă părăsită… Ştiam bine cătunul, care pe unde se află, unde erau vădane, la care se făcea noaptea coadă şi unde erau fete mai tinerele, aşa ca pentru noi… În amintirile mele se amestecă întâmplări de fel şi chip… Să fi avut pe-atunci vreo şapte, opt anişori… şi deja ne uitam după fete… Cei mari povesteau, noi, ăştilalţi, ascultam şi jinduiam… Dintr-o dată însă uitasem şi de fete şi de jocurile de-a războinicii… Dusul şobolanilor de la moş Ghiţă ne furase cu totul… Numai despre asta am vorbit atunci în beci la Culiţă… Ştiam şi-o casă părăsită, nu departe de casa bunicilor mei după mamă… Nu ştiam însă care va fi noaptea aleasă pentru ducerea lighioanelor… Seara când s-au întors ai mei de la Poiana lui Dumnezeu, m-am dat eu bine pe lângă tata, doar, doar o să-mi spună…
– Nici să nu te gândeşti, zice tata, căutând atent către mine…
– Văleuuu, se căină mama, care pricepuse şi ea pe unde bat… Dacă vezi aşa ceva, îţi pierzi minţile…
– Taci, tu, femeie… Nu-i mai băga prostii în cap… Poate vrei să-l mai căutăm ca acum un an cu tot satul pe la Siret, când băieţii erau cocoţaţi într-un fag pe la pârâul Orbănarilor…
Tot eu şi Culiţă… Părinţii erau la câmp şi noi, singuri acasă, îl căutam pe dracu’ Plecasem prin pădure, la zece, 15 kilometri de casă, undeva pe un pârâu, vara să cautăm arme rămase din timpul războiului … Se purtaseră lupte şi unii mai găsiseră câte ceva… un binoclu, o baionetă… Vrabia mălai visează… Şi tot umblând a ieşit un godăcel de după un dâmb şi eu, minte ioc, am smuls securea de la brâu, nu plecam niciodată fără ea, şi zvrrr… Guiiiţ, guiţ… şi lat o fost. Nu era aproape, nu prea ştiam să arunc, da s-o nimerit de l-am nimerit… Şi unde nu iese cu spumă la gură, de după dâmb mama godacilor, cu alţi vreo 12 guiţând după ea… Noroc c-am nimerit în grabă într-un fag ceva mai voinic… Şi-acolo ne-a prins noaptea… Până s-a întunecat, scroafa a râmat la rădăcina fagului, doar doar s-o prăbuşi cu ticăloşii care-i uciseră puiul… Noroc cu fagul şi cu rădăcinile lui puternice… Numai că norocul era pe-o parte… Nu ne-a fost deloc bine în noaptea aceea. Era o noapte cu lună… cerul era senin, o mantie întunecată cu stele… ce păreau aproape, ca şi cum ar fi stat pe umerii noştri… Ne legasem de trunchiul fagului cu cureaua de la pantaloni, să nu adormim şi să cădem precum jirul sub colţi de mistreţ grohăind… Şi pe măsură ce întunericul înghiţea pădurea, ni se părea că mistrreţii s-au înmulţit… şi toţi ne aşteaptă să se răzbune… Dacă ne-am fi putut cere iertare, am fi fost în stare să aducem de la capătul pământului apă vie şi apă moartă şi să-l înviem pe godac… Grohăielile se înteţeau, de la un timp or început să urle şi lupii, zgomote ciudate se auzeau din toate părţile… Cine să se gândească noaptea ce se întâmplă, pe cealaltă parte de univers, acasă… Când s-au întors ai mei şi au văzut că nu suntem s-au luat cu mâinile de cap… Au strigat, au sunat din corn… doar, doar om răspunde… De unde… Până în locul unde eram, pe o vale afundă, erau deja câteva culmi împădurite… Tata a răsculat satul şi cu prăjini şi furci au plecat noaptea la Siret să ne caute… S-o fi gândit că ne-am dus la scăldat şi cine ştie ce se putea întâmpla… Ba se mai şi găsise un nărod din sat să facă o glumă şi să-i spună tatei că ne-a văzut, pe mine şi pe Culiţă, mergând spre Siret… Ne văzuse, e drept, da’ cu o săptămână mai înainte… Şi iacă-şa, amintindu-i mamei de isprava de mai an, a tăcut mama chitic…
– Decât să mintă şi să fugă de-acasă ca să o vadă pe cotoroanţă, mai bine îi învăţ eu ce să facă… Merg acum şi vorbesc cu ea, o să-i duc şi nişte răchie, poate se scapă şi-mi zice în ce noapte o să meargă… Pe drum nu merge, ştiu, că-i năcaz… Dacă vine cineva beat sau de la vreo vădană noaptea o iau toţi şobolanii care încotro… E musai să meargă prin grădini… Moşul cu şobolanii are aşa o potecă prin grădină pe lângă vie care merge până la pârâu…
– Şi e în spatele casei, unde începe via de pe coastă, un cireş amar…
– Vezi să nu adormi şi să cazi din el… sare mama, speriată…
– O să mă leg de el cu o curea… să nu cad… zic eu repede…
Tata, nu uitase povestea cu mistreţul, mustăcea…
– Vezi că moşu are şi câini… şi sunt răi şi te rup… intervine iar mama.
– De asta am eu grijă, zice tata… Va trebui să ştie când vine şi să ducă la altă casă câinii şi să-i lege… Şi la fel, tre să vorbesc şi cu vecinii să-şi lege câinii… Cei de peste drum nu au câini, dar alături, gard în gard, da… Merg pe la moşul întâi să-i spun şi-apoi la Mărculeasa… Mai bine iau de la el o ţuică pentru babă…
– Da, da… şi vreo două pentru tine, sare mama…
– Taşi tu, trăim între oameni!… Dacă eu nu-i ajut când au un necaz şi când pot şi eu, nici ei nu mă ajută la nevoie… Sau vrei când o fi să te ducă la groapă să fie după coşciug doar popa şi dascălu?!…
– E şi o casă părăsită, mai sus, nu departe de casa lui bunicu… sar eu…
– Da, alta nu e… Doar dacă… are cotoroanţa altă cale…
– Ce vrei să spui? îl întreabă mama.
– Noi ştim ce ştim noi, de la unul, de la altul… că s-a întâmplat şi au întâlnit-o noaptea cu un cârd de şobolani pe cărare… Da’, te pui cu hoaşca… Poate-i prinde într-un sac, poate-i înghite de vii şi-i varsă pe undeva… ce poţi să ştii… Te-ncumeţi, tu, noaptea să vezi cine ştie ce minuni?
– Daaa, zic eu, cu gura pân la urechi, bucuros nevoie mare,că tata discuta cu mine şi că o parte din cele chitite de noi, de mine şi Culiţă, nu erau aiurea…
Am plecat, zice el către mama… Până pregăteşti tu masa, sunt înapoi…
– Ai grijă cu răchia de la moş Ghiţă… Toţi care-au băut din ea au făcut cărare bătută la casa văduvei… mai adaugă mama… Tata era însă deja în drum, nici nu cred că mai auzise ultimele cuvinte…
Mâncarea se răcise de mult când s-a auzit portiţa scârţâind… Tata se întorcea prin grădină. Mama a sărit dintr-o dată din pat, deja o furase somnul… Vai, vai ce vis am avut… Se făcea că…
Nu şi-a terminat vorba… Aplecându-se, să nu dea cu capul de pragul sus, tata a intrat în chiler… Mama a mărit puţin flacăra de la lampă şi a dat un ţipăt…
– Ce-ai păţit?…
Faţa lui tata era plină de sânge…
– Adu nişte rachiu, îi zice el… O să-mi treacă…
A rugat-o pe mama să-i toarne în palmele făcute căuş şi a dat pe faţă strângând din ochi şi din dinţi… Era plin de zgârâieturi…
– Am ieşit de la Mărculeasa şi când să trec pe lângă gutuiul de lângă casă, s-a repezit la mine o pasăre, cred că era bufniţa… Ştii că e una care s-a oploşit pe la ea, pe sub streaşină… bine că nu mi-a băgat ghearele în ochi…
– Văleuu… Aţipisem şi tocmai asta visasem… Că Mărculeasa a trimis bufniţa să ia înapoi cele ce tocmai ţi le-a spus… Eram şi eu acolo, când povesteaţi… Ea un pahar, tu un pahar, ea o vorbă, tu umpleai paharele… Numai că nu mai ţin minte ce ţi-a spus… ceva cu luna plină, parcă…
A căzut tata pe gânduri… şi-apoi, privind cu frică în jur, flacăra de la lampă, făcea ca umbrele din jur să pară vii, ciudate…
– Lasă, nu mai încâlzi mâncare… O să iau aşa câteva îmbucături… Voi aţi mâncat?…
– Nu zic şi eu şi mama, totodată… Am aşteptat să vii…
A pus tata un pahar cu ţuică pentru el, mi-a pus şi mie într-un păhăruţ… şi numai ce-o văd pe mama, care, în afară de împărtăşania de la biserică, nu punea gura pe băutură, că întide şi ea un pahar:
– Pune-mi şi mie… Simt nevoia să beau ceva…
Am băut ţuica aceea, mai am şi-acum, parcă, aroma ei în cerul gurii, am mâncat în linişte şi-apoi, şi eu şi mama, ne-am îndreptat privirile către tata… Aşteptam vorbele lui precum aştepţi, la Paşte, împărtăşania…
– Bun,… O să meargă în prima noapte cu lună plină… Numai să nu plouă. S-a scăpat şi mi-a zis că merge cu vreun ceas înainte să cânte cocoşii prima dată… Vorbesc cu moşu şi cu vecinii ca pentru vreo săptămână să lege ori să ducă toţi câinii din preajmă şi nu iasă noaptea din casă… Voi o să mergeţi chiar cu o noapte mai devreme… Să vedeţi de vă descurcaţi cu statul în cireş… să vă alegeţi un loc de unde să vedeţi cărarea şi dinspre vie şi către casă… Nu cumva să vă mişcaţi ori să râdeţi de ea…
– Cât rachiu aţi băut, îl întreabă mama? Eu am visat trei sticle… Eraţi la masa cu trei picioare, acolo… Ea, aşezată pe vatra de la cuptor, şi tu pe un butuc de lemn, cu spatele la uşă… Şi-n ochiul de la fereastră, înăuntru, o bufniţă… Tata, a pălit dintr-o dată… Parcă şi urmele acelor zgârâieturi erau mai palide…
– Ştii ce m-a trezit? Eu băusem şi la moş Ghiţă… Până l-am convins, am tot turnat câte un pahar, eu-unul, el-unul… Eram şiuchit ghini, când am ajuns la Mărculeasa… Că m-a cunoscut, nu mă miră… Mă ştie după glas… Daa, norocu nhieu a fost că mă aşezasem deja… Auzi, tu, ce-mi zice?!…
– Băi, Neculai, te ştiu de când erai de-o schioapă… De câte ori n-a venit mama dumitale să te descânt… Şi mă ştii şi tu, cu bune, cu rele… Ai făcut ghini că l-ai lăsat pe băiet să aştepte-n şireşul di pi coastă… Nu te nhira (mira!) că ştiu… De când nu mai văd, văd mai bine, văd pe dedesubt cumva… Ştiu şi ce-aţi vorghit acasă, ştiu şi câte pahare ai ciocnit cu moş Ghiţă… Eu n-o mai duc mult… Poati un an sau doi… Ai mei s-au împrăştiet cari pi un(d)i… Nu-i nici unu întreg… Îs ca florile ce nu poartă rod… Lasă-l pe băiet să înveţe treburile astea… El are un dar al lui, o să le ducă mai departe… Vin vremuri grele … Şi băietu vostru o să treacă toate treburile astea prin „marea roşie”… E urgie ce a venit peste noi de la răsărit… Pe băiet însă n-o să-l atingă… pe unde va trece el, se vor da apele de o parte şi de alta… şi va duce dincolo, în alt veac, ce e de dus…
Un fâlfâit de aripi şi-o bufniţă mare, albă, s-a izbit în ochiul de geam de la chilerul nostru … În aceeaşi clipă geamul s-a spart, sute de ţăndări sărind toate, în afară… pe prispă…
*
Eram deja în pădure când povesteam… moţul tocmai ce-şi umpluse carul cu lemne, înjugase boii, şi, înainte să plecăm , ne aşezarăm , pe un covor de frunze, să ne omenim cu un gât de pălincă, şi cu slană, şi pită de casă frântă pe genunchi, şi ceapă, spartă cu pumnul… Deşi locul era altul şi altfel, deşi ne găseam în alt timp, pe celălalt ţărm al „mării roşii”, parcă eram copil, acasă, la gura sobei… În acelaşi timp şi moţul şi eu am turnat din cănuţele cu pălincă, pe jos, să fie de sufletul celor duşi…
– Şi ei sunt ai noştri… Că dacă ei n-ar fi unde sunt, nici noi n-am fi unde suntem!… am rostit şi unul şi altul în acelaşi timp…
Şi după s-a dus pe gâtlejurile noastre şi ultimul strop de pălincă, omul m-a privit de parcă atunci mă vedea prima dată…
*
– Şi cum a fost?! Până nu-mi povestiţi tot, nu pot spune că m-am săturat…
– Cum să fie? În nopţile acelea, vreo trei la număr, a fost un cer fără nori… De cu seară, îmbrăcaţi mai bine, având două, trei curele în plus, la noi, ca să ne putem prinde în cireş, ca să nu cădem dacă ne fura somnul, cum se întuneca noi ne furişam prin grădină, prin via omului… şi odată ajunşi la cireşul de lângă cărare – cărarea predestinată ducerii şobolanilor – ne urcam frumuşel în cireşul amar, din fericire bine înfrunzit, căutându-ne un loc de unde să putem vedea şi către pârâu şi pădure şi către casa lui Moş Ghiţă… În primele două nopţi n-au fost peripeţii…. Ne povesteam în şoaptă ce mai citisem prin cărţi… Mai o întâmplare, mai alta şi timpul trecea… După ce auzeam cocoşii cântând prima dată coboram cu grijă din cireş, ne înfăşuram curelele de rezervă la brâu, pe sub flanelele noastre de lână şi, ocolind cărarea – aşa ne spusese tata că e mai bine – să mergem prin vie sau prin holdă şi nu pe cărare, ca să nu lăsăm cine ştie ce miros, ne întorceam către casă… În a treia noapte însă… noapte cu lună plină, atmosfera s-a schimbat… Mai întâi ceva ca o apăsare, apoi mici şi mărunte sâcâieli, ale lui Culiţă, ale mele… Ba ne înţepenea o mână, ba ne mâca pielea prin locuri unde nu puteam ajunge să ne scărpinăm… Îmi aduc aminte că înainte să se petreacă evenimentul aşteptat, am auzit fâlfâit stins de aripi şi, chiar deasupra capetelor noastre s-a aşezat o bufniţă albă, ce ni se părea uriaşă… Ne-a privit cu ochii ei ageri, sfredelitori, şi-apoi, a scos un sunet ciudat şi stins, aducând pe undeva cu cel de huhurez… Şi eu şi Culiţă, deodată ne-am îndreptat privirile către cărarea desfăşurată ca un fir negru mai întâi pe un hat, între două lanuri de păpuşoi (porumb) şi mai aproape de noi pe o păşune, apoi pe la marginea viei de pe coastă a lui Moş Ghiţă… Undeva departe, aproape de pârâu, o arătare urca – mai degrabă părea că pluteşte – călare pe acel fir negru… Abia când a ajuns sub coastă s-a conturat în lumina lunii trupul gol al babei Mărculeasa… Părul vâlvoi, parcă ar fi fost ramurile ţepoase ale unei tufe, cu trupul – în faţă cel puţin, ce se vedea din poziţia în care ne aflam, plin de păr, mai ceva ca un bărbat păros , ducea pe umăr un sac plin cu ceva… Era desculţă… Când a ajuns aproape şi, după ce a trecut pe sub cireş, ni s-a părut că în sacul acela e ceva ce se mişcă… Ne îngheţase sângele în vine… Mă gândisem că poate în acel sac o să adune şobolanii sau că are acolo cine ştie ce arătare care înghite şobolani cu coadă cu tot…. Apoi a dispărut din raza noastră vizuală, probabil căutându-şi animăluţele prin grajdul omului… A trecut mai bine de o jumate de ceas… Bufniţa albă rămăsese acolo unde se afla, deasupra noastră… Nici capul şi nici ochii nu şi-i mişca… Şi dintr-o dată, o auzim că scoate acelaşi sunet ca de huhurez… şi iată, pe cărarea din grădină, cotoroanţa făcând mătănii… de această ducea sacul ţinut cu mâna stângă, târâindu-l, se apleca, lua ceva din el, presăra pe cărare, mai făcea câţiva paşi, mergând cu spatele, şi iar, fără să ridice sacul, lua ceva din el cu mâna dreaptă şi presăra pe potecă… (Abia în dimineaţa următoare aveam să vedem din nou că pe toată acea cărare era o dâră cu pământ din nu ştiu ce muşuroi, mirosind ciudat, nişte bobiţe sturite ca nişte boabe de orez … A trecut ceva timp până a ajuns mergând cu spatele sub cireş… Şi-atunci abia, uitându-ne pe firul acela de cărare, dinspre casă, aş fi spus în spatele ei, dacă ea n-ar fi mers de-andăratelea, am văut şobolanii: fără număr, fără număr, mai mari şi mai mici, unii chiar cât o mâţă mai voinicuţă, în şir indian, chiţăind ciudat… Alaiul a coborât încet coasta, continându-şi drumul pe o parte din şes, după care, cotoroanţă şi şobolani, au luat-o către casa părăsită… Bufniţa albă a plecat şi ea, pierzându-şi fâlfâitul în şoaptele nopţii. Am aşteptat acolo în cireş încă vreun ceas după cântatul cocoşilor minunându-ne de cele ce tocmai văzusem… Am coborât către dimineaţă din cireş, ne-am pus curelele şi, de data aceasta, am ieşit pe un teren viran, pe uliţă la moş Ghiţă… urmând să ne întoarcem pe alt drum decât cel pe care ne-am dus… Şi-abia când am ajuns acasă şi mama a făcut lumina mai mare, ridicând fitilul lămpii, a scos un ţipăt. Amândoi avem feţele pline de sânge…
*
– Domnule, treziţi-vă! Haideţi, treziţi-vă! Trebuie să plecăm… Gata, au venit meşterii, au reparat maşina…
Am făcut ochii mari, ca şi când m-aş fi trezit dintr-un vis din care nu doream să mă trezesc… Plecasem prin satele din Apuseni într-o documentare, alta… Un prieten de la Direcţia silvică Alba, ceruse celui mai bun şofer să mă ducă acolo unde aş fi dorit să merg… Într-una din zile, tocmai urcasem din Întregalde şi ne îndreptam pe o culme de munte către Mogoş, de unde urma să mergem mai departe spre Ponor. Şi tocmai atunci şi în loc neumblat s-a stricat ambreiajul… Am fi plecat mai departe pe jos, însă primul sat se afla departe şi seara, în schimb, era aproape… Nu ne puteam hazarda. Şoferul a sunat la un canton silvic din apropiere şi a chemat un prieten, cu altă maşină de teren, ca să ne poată remorca până la cel mai apropiat adăpost. Şi după ce a vorbit şi s-a asigurat că vine cineva după noi, a scos din portbagaj o bucată de slană şi o alta de telemea, pită şi ceapă şi o glăjuţă cu apă vie (pălincă!) Am mâncat şi-apoi am adormit cu capul sprijint de un trunchi de brad… Nici n-am prins de veste că între timp îi venise colegul, a reparat maşina şi după ce s-a asigurat că totul e în ordine, s-a întors la ale lui.
– Ce s-a întâmplat? îl întreb eu pe şofer, înainte să pot pune cap la cap verigile atâtor întâmplări.
Şi-l văd că face ochii mari, privindu-mă dintr-o dată mai atent, şi devine palid…
– Eu să vă întreb pe dv… V-am lăsat dormind, v-am găsit în aceeaşi poziţie şi-acum, iacă, văd că aveţi faţa plină de sânge… Parcă v-ar fi zgârâiat o mâţă…
– Sau o mâţă cu cioc, zic eu, trecându-mi mâinile amândouă peste faţă şi uitându-mă apoi cum dispare sângele de pe ele…

marţi, 17 martie 2015, Bucureşti

ift2

…Şi unde se duc poveştile, când se duc?!
(desen de Mirona Aftanache)

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*