De la comunicare, la marea balmajeala (în tara lui ,,ASTA E!”)

01.03.11 by

P. Ricœur precizeaza ca omul confera sens lucrurilor, realitatilor, dar în acelasi timp îsi confera siesi sens, prin comunicare. Acest lucru l-a facut de la începuturi, prin conversatia fata în fata, prin mitologii, filosofii, utopii, literatura, arta, mai nou, prin presa, fie ea scrisa, audio sau audio-video etc. Trebuie amintit, din capul locului (lapidar, ce-i drept), ca, în timpul unei comunicari, se transmit nu numai informatii, mesaje, ci si simboluri, semne, semnificatii, cu alte cuvinte, se transmit si se receptioneaza „întelesuri”, cunoastere. Din acest motiv, comunicarea de orice fel presupune un angajament care, de fapt, este o relatie ce implica un comportament. De asemenea, trebuie sa precizam ca, în procesul comunicarii, doar informatiile întelese dau sens existential. Pierderea lui (a sensului), adica constatarea ca viata e absurda, ca preocuparile noastre zilnice nu ne dau un ,,rost”, reprezinta înstrainare umana. Altfel spus, lipsa sensului existential ne face sa ne simtim si sa traim, de la o zi, la alta, si din ce în ce mai mult, sentimentul si starea de insolitare.
Nu putem evita, în demersul nostru, nici faptul ca, de pilda, marele rationalist al lumii, Kant leaga comunicarea de adevar. ,,De la „calea ideilor”, la „calea cuvintelor” este, pe scurt, formularea perspectivei kantiene la nivelul teoriilor contemporane ale limbajului si comunicarii”, de catreI. Pârvu. Fundamental pentru analiza comunicarii, insista în prelegerile sale, gânditorul român, este programul de reconstructie a filosofiei, formulat de Kant în Critica ratiunii pure, si apoi, în a treia Critica, Critica puterii de judecata. În Sectiunea 21 a ,,Analiticii Frumosului”, din aceasta Critica, Immanuel Kant precizeaza: „Cunostintele si judecatile noastre împreuna cu convingerile care le însotesc, trebuie sa poata fi universal comunicabile, caci, altfel, nu ar exista concordanta între ele si obiect; ele ar fi, în totalitate, un simplu joc subiectiv al reprezentarilor, exact asa cum pretinde scepticismul. Dar daca cunostintele trebuie sa fie comunicabile, atunci si starea de spirit, adica acordul puterilor noastre de cunoastere, în vederea unei cunoasteri în genere, si anume proportia necesara pentru a face dintr-o reprezentare (prin care ne este dat un obiect), o cunostinta, trebuie sa fie universal comunicabila. Caci, fara aceasta stare de spirit, ca o conditie subiectiva a cunoasterii, cunostinta, ca efect al ei, nu s-ar putea naste: comunicabilitatea universala a cunoasterii noastre este presupusa în cazul oricarei logici si al oricarui principiu de cunoastere care nu este sceptic” (Imm. Kant, Critica facultatii de judecare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 131.). Mai simplu spus, dar în conformitate cu judecatile anterior emise, ceea ce nu este adevarat nu poate fi comunicat, devine, de la sine, fals, minciuna.
Pe de alta parte, A. Codoban emite ideea conform careia, specific zilelor noastre este ,,Tematizarea comunicarii” care ar reduce realul la ce poate fi comunicat sau semnificat, sau la limbaj. Nu exista decât „ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat”.
Si pentru ca spatiul nu ne permite (comunicarea, acest segment nou în cadrul cunoasterii contemporane se afla, dupa Th. S. Kuhn, într-o stare preparadigmatica si, în acelasi timp, paradoxala, adica, pe de o parte, „beneficiaza de o recunoastere si un suport din partea instantelor sociale si politice, iar pe de alta parte, ea nu si-a dobândit un fundament epistemologic solid”), mai amintim doar ca majoritatea cercetatorilor mentioneaza ca principale reguli ale comunicarii, maximele conversationale ale lui H. P. Grice în care se concretizeaza celebrul sau PRINCIPIU AL COOPERARII sau al comunicarii:
– maximele de cantitate, care cer locutorului sa nu dea nici mai multa, nici mai putina informatie decât o cere scopul comunicarii;
– maximele de calitate, care cer locutorului sa nu afirme lucruri pe care le crede false si pentru care nu are dovezi;
– maximele de relatie, care cer locutorului sa faca în asa fel, încât contributia sa sa fie pertinenta;
– maximele de mod, care cer locutorului sa contribuie la conversatie, într-o maniera ordonata, si sa evite ambiguitatile, prolixitatea si obscuritatea.
Autorii olandezi Frans van Eemeren si Rob Grootendorst aplica variantele prescurtate ale Principiului comunicarii, în felul urmator: „Fii clar, cinstit, eficace si pertinent” (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, La Nouvelle dialectique, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60.)
Pentru claritatea demersului nostru, trebuie, totusi, amintit faptul ca, în actul comunicational, trebuie sa functioneze, obligatoriu, triada comunicare – întelegere (cu baza lumeasca a sa) – actiune, altfel, starea de fapt este compromisa.
La nivel social, comunicarea, în societatea moderna, depinde, extrem de mult, de forma politica a statului si, în acest context, întelegerea depinde, fundamental, de normele interactiunii. Mai precis, în societatea moderna, formulata prin prisma elementelor specifice ,,capitalismului târziu” (asta care ne bântuie si pe noi), comunicarea si întelegerea între parteneri se realizeaza în acordul privind justetea normelor (norme care intermediaza comunicarea). Ma tot întreb daca la noi o fi? Norme, bineînteles, ca, în rest, este ,,tot ce vor muschii unora”!
Întelegerea si recunoasterea se ating în limbajul curent, iar sensul, din perspectiva lui J. Habermas se constituie în mediul intersubiectivitatii, creeata prin comunicarea verbalizata, limba – locul în care se constituie raportul omului cu lumea înconjuratoare. Altfel spus, întelegerea si recunoasterea se concretizeaza, la nivelul individului, în interiorizarea rolurilor si, la nivelul societatii, în „cadrul institutional”.
Si, pentru faptul ca, în scurtul demers stiintific, am tot tras focul pe turta noastra pentru a auzi cine trebuie si pentru a ne face si întelesi (speram !), musai sa privim (macar cu un ochi) si sa gândim (o facem chiar daca nu vrem), la comportamentul comunicational al institutiilor din tara noastra (când prezidentiale, când guvernamentale, când… etc.), puse mai de graba pe sotii (ar spune unul cu umor negru), decât pe treaba. Treaba ? Întrebare (de douazeci de ani sau, cel putin contextual), la noi, retorica. Pentru a convinge (tot cu umor negru, bineînteles !) amintesc spusa evreului (pus si el pe sotii, dar în alt sens) : ,,daca muncesti si tot muncesti, de câstigat când mai câstigi ?” Tradusa, (un fel de a spune), din ebraica, în limba româna, zicala cu pricina, pentru mai marii neamului (lor), ar suna astfel: ,,daca muncesti si tot muncesti, de furat când mai furi ?”. Lasând la o parte gluma (fie-mi iertat cuvântul!), preocupate când de una, când de alta, scaunele sus puse, ca ele comunica – vorba lui Eugen Ionescu, spun (repet, scaunele), când una, când alta, sau una zic si alta fac. Iar ca treaba sa fie oabla (si brambureala la ea acasa), mai tot timpul, nu stie (sau nu vrea a sti), drepta ce face stânga si invers pentru a nu fi vreo fisura în sistem, fie ea si întâmplatoare. Nu de alta, dar cica ar fi mai bine asa! Si asta, câta vreme, la noi, marea balmajala, la rang de politica statala. E, vedeti, oameni buni, abia acum înteleg vorba de duh a ,,înteleptului”, data ca nuca în gard, la ceas aniversar : În vremurile de astazi, carte multa nu se cere, sa fii prost, sa ai putere (politica), si esti om mare, în termenii unor media (de trei lulele!), personalitate. E, as! Dar câta vreme aici, e tara lui, ,,ASTA E!” Mai sti? Si atunci, bineînteles ca tendintele noastre, de la începutul demersului, pot fi si ele simple balmajeli, ca tot nu intereseaza pe nimeni stiintificul. Nici macar pe universitarii ,,lu` peste”, constiintele prezentului (vorba vine!). De ce sa fii clar, cinstit, eficace si pertinent, câta vreme mege si asa, tot suntem obisnuiti de pe vremuri. ,,Cine munceste ori e prost, ori nu gândeste!”, va aduceti aminte, nu?. Nu trebuie uitat însa ca „limitele limbajului nostru sunt limitele gândirii noastre” si, probabil, de-acolo, din limitele noastre, ni se trage chestiunea cu ,,vine valul si-ti ia calul, ia si scroafa din cotet…”! Dar asta e alta poveste!
Of, fir-ar sa fie! Fratilor, în acest caz, (ca sa revin), de la comunicare, la marea balmajeala (româneasca si nu numai), nu mai e nici macar un pas! Iar România, tara lui ,,ASTA E”, (cocosata de te miri ce vremuri, neamuri etc.) asta e! Si nu e bine. ,,Nu e bine neam!”, vorba lui Sorescu

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*