DE LA CASA DE BANI A CRITICULUI LITERAR LA MASA DE LEMN A POETULUI EPOCAL

15.08.14 by

Puțini ştiu că, în ciuda unei marginalizări centrifugate pe funcționarea programat haotică a noului sistem socio-cultural de după 1989, dintre toți poeții generației sale, Ion Gheorghe este singurul care scrie și acum cu aceeași vervă caracteristică perioadei de după debutul său editorial („Pâine și sare“, 1957, ESPLA). În fiecare an, de la începutul verii și până la venirea toamnei, poetul părăsește canicula bucureșteană și se retrage în legendara zonă a Istriței, în satul Sărățeanca, comuna Merei, împreună cu soția sa, doamna Elena, la casa părintească a acesteia. Scriu aceste rânduri cu convingerea că, dacă, acum 3-4 decenii, marele poet ar fi fost mai ușor de abordat, alta ar fi fost acum și experiența mea scriitoricească mai mereu în derivă. Paradoxal, omul și poetul Ion Gheorghe nu pare a se fi schimbat deloc. E la fel de retras ca și acum câteva decenii, rar și întâmplător de zărit printre oameni și greu, aproape imposibil de prins într-o discuție de măcar o jumătate de oră. Practic, datorită scriitorului Nistor Tănăsescu, născut în același sat în care s-a născut și marele nostru poet, am privilegiul de a-l vedea cel mult de două ori pe an, aici, în apropierea Buzăului, la Sărățeanca. S-au mai aflat și alții în trecere pe sub umbra bătrânului nuc din curtea poetului, o curte în care timpul pare oprit în loc încă de acum câteva mii de ani, doar iarba, de un verde livresc, și pisica familiei, o felină de care doamna Elena și maestrul sunt foarte atașați, fiind singurele dovezi ale unui prezent ce se strecoară timid printre zecile de pietre cu forme năucitoare, extraterestre parcă, găsite de poet undeva pe dealurile din jur, într-o necropolă, și cărate acasă cu roaba, precum un sclav de pe vreun șantier din filmele science-fiction. Un sclav cu revoltă ancestrală în gând, ascunsă precum tainele respectivelor pietre înfățișând forme pe care numai un Constantin Brâncuşi le-ar fi putut teleporta dinspre începuturile lumii până în atelierul său din Montparnasse. Sub nuc se află o masă mare, simplă, rotundă, de înălțime potrivită pentru cele cinci sau şase scăunele din jurul ei. Aici ne ține de fiecare dată maestrul câte o prelegere degajată, pe teme spontane venite de multe ori din propriile noastre curiozități și nedumiriri. La mică distanță de nuc, în dreapta casei, un hamac întins între un un cireș și un corcoduș arată direcția spre magazia plină cu statuete litice, câteva zeci din cele aproape 1000 adunate de autorul „Megaliticelor“ şi a „Mutului“. Mare dezamăgire pentru cei care, mai în glumă, mai în serios, insinuau cândva, cu prefăcută compătimire, că marele și enigmaticul nostru poet ar fi căzut în timp, vorbind cu pietrele și cu niște zei păgâni. Dimpotrivă, cu o tenacitate uluitoare, în ciuda staturii sale mijlocii, asemănătoare cu cea a gladiatorului Spartacus, interpretat de actorul Kirk Douglas, Ion Gheorghe a adus în curtea sa dovezi materiale dintr-o lume pentru care nici cele mai rafinate minți ale ultimelor două milenii nu au putut avea vreo închipuire. Ca să nu mai pomenesc de micii academicieni ai marii Academii Române, care mai de care mai snob, mai înțepenit în vidul din jurul coabitării daco-romane. Vorbe șușotite în treacăt de inși adăpostiți cumva sub paltonul cu epoleți pe dedesubt al securistului Ristea Priboi, cel care, ajuns parlamentar după 1989, a fost dovedit ca practicant profesionist al poliției politice comuniste. Mare onoare și oroare pe el, să-i fie repartizat spre urmărire tocmai neîmblânzitul și imprevizibilul Ion Gheorghe !
Într-o zi mai luminoasă ca de obicei, poetul ne-a pus pe masă câteva caiete studențești – vreo șapte sau opt, pline cu însemnări, poeme sau alte preparate literare după rețetele sale bântuite de misterele ancestralității –, legate cu șnururi de culoare vie. Am răsfoit, timid, unul. Un scris mare, determinat, cu adnotări rare, comprimate labirintic. Încă o dovadă că drumul lui Ion Gheorghe în literatura română e atât de lung încât este imposibil ca, într-o bună zi, acesta să nu fie (re)cunoscut și în Occident. E vorba despre o operă care ar merita Premiul Nobel, luând în calcul cel puțin trei volume, din cele 11 pe care Ion Gheorghe le-a publicat până în 1988 și încă cel puțin tot trei sau patru din cele 8 care au văzut lumina tiparului după 1989, între anii 2001-2014. Despre poezia sa au scris critici literari români importanți, majoritatea acestora făcând și inevitabila legătură artizanală dintre marele poet și comunismul nuclear care a bântuit peste tot estul Europei, în Asia și tocmai în coastele Americii, în Cuba. Unul dintre ei, Alex. Ștefănescu – autor al unei istorii a literaturii române din vânzarea căreia și-a cumpărat o casă în București, cum el însuși se laudă, câștigând, într-o clipă, de mii de ori mai mulți bani decât a câștigat în trecut scriind editoriale dedicate ideologiei comuniste –, într-un articol din „România Literară“ (nr. 27/10 iulie 2002) își începe compunerea într-un stil caracteristic elevilor picați cu brio la Bacalaureat: „Pasiunea lui pentru literatură se afirmă într-un climat infestat de propaganda comunistă. Ca elev al Şcolii Pedagogice, ia parte la şedinţele cenaclului literar «Al. Sahia», condus de inginerul Gheorghe Ceauşu şi colaborează la revista Tânărul scriitor, «tribună» a stalinismului. La Şcoala de literatură este supus de asemenea unui proces de îndoctrinare, dar, fiind coleg cu tineri scriitori talentaţi şi inteligenţi ca Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Radu Cosaşu, Florin Mugur şi Horia Aramă, are şi intuiţia adevăratei literaturi. La 35 de ani, în 1970, devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Momentul maxim al afirmării sale îl constituie apariţia volumului «Megalitice», 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizaţia ţărănească arhaică de pe teritoriul României“.
Nici Ristea Priboi nu ar fi putut merge, în rapoartele sale secrete, atât de departe și de „profund“ precum aventurosul critic literar Alex. Ştefănescu, pentru care, uluitor și definitiv, „momentul maxim“ al afirmării poetului s-ar fi oprit odată cu apariția volumului „Megalitice“, în 1972! Cu o ușurință iresponsabilă, dublată de o aroganță caracteristică întregii sale activități publicistice, Alex. Ștefănescu este convins că poetul a scăpat cât de cât de procesul de îndoctrinare, de la Școala de Literatură, pentru că era coleg cu „tinerii scriitori talentați și inteligenți“ enumerați mai devreme. E ca și cum o oaie dă lapte bun numai dacă paște împreună cu toată turma. „Climatul infestat de propagandă“, cum se exprimă Alex. Ștefănescu, în care Ion Gheorghe își afirma pasiunea pentru literatură, nu era altceva decât o altă școală de literatură, una provincială dar demnă, respectiv Cenaclul literar „Al. Sahia“ din Buzău, condus de inginerul Gheorghe Ceaușu întors de pe frontul de Răsărit cu celebra divizie „Tudor Vladimirescu“, șicanat ulterior de fosta Securitate. Alex. Ștefănescu uită sau nu știe că în acest cenaclu și-au format primele deprinderi literare și alți tineri scriitori, consacrați ulterior: Ion Băieșu, Laurențiu Ulici, Pasionaria Stoicescu, Gheorghe Istrate, Mircea Ichim și mulți alții.
Iată o mărturie vie despre cenaclul buzoian și despre Ion Gheorghe, un fragment dintr-o scurtă evocare a poetului Gheorghe Istrate, din nr. 2-3/60-61/2003 al revistei „Observator“ din Munchen: „… la cenaclul «Al. Sahia» de la Casa de cultură, condus de inginerul-poet Gh. Ceaușu (fie-i numele în veci pomenit!), a apărut un insurgent. Eram singur în încăpere, venisem primul. S-a prezentat scurt și aproape răstit: Ion Gheorghe! Eu am înlemnit. Știam totul despre el – despre scrisorile trimise cenaclului în care și el crescuse, despre premiul «Tânărului scriitor». Mi-a cerut ceva de scris (n-aveam decât un creion), a smuls din buzunar o carte, romanul în versuri «Pâine și sare» – și iată că așa am primit eu cel dintâi autograf din viața mea și astfel am «respirat» eu, extaziat, efigia vie a primului scriitor (poet!) întâlnit în acel efluviu al tinereții. Un mare scriitor adevărat. Tot Ion Gheorghe avea să-mi nășească debutul editorial cu «Măștile Somnului» din anul 1968“.
Mai mult, unii dintre cenacliștii de atunci – în plin climat infestat de propanganda comunistă, cum scrie dl. Ștefănescu –, au făcut și câte un pic de pușcărie politică. A se vedea cazul lui Dem. Iliescu (Dumitru Iliescu, n. 4 iunie 1911, Buzău, d. 2 august 1988, București) poet, avocat și traducător condamnat la 15 ani de pușcărie pentru aderare la Mișcarea legionară, eliberat abia în 1964, odată cu toți deținuții politici din România –, conform fișei biografice realizată de fostul cenaclist Nicolae Cabel, astăzi scriitor și regizor profesionist, în nota ediției îngrijite de domnia sa la volumul de versuri „încă nu e seară“ de Dem Iliescu, apărut în 2011, la Editura „Tipografia Intact“, cu o prefață de Ion Caraion. Ca atare, se poate spune că Cenaclul „Al. Sahia“ a fost, mai degrabă, o formă germinativă a rezistenței prin cultură și o rampă de lansare a tinerilor scriitori amintiți mai sus.
Mult mai nuanțat, credibil și convingător este Marin Mincu în „Poezia română actuală“, vol. II, Ed. Pontica – Constanța, 1998: „Ion Gheorghe este unul dintre marii poeţi în viaţă a cărui biografie «politică» asumată orgolios (ca şi în cazul lui Heliade) îi dăunează operei poetice, îndepărtându-l vremelnic de public şi de critică. Ignorând însă inocenţa funciară a omului fragil prin chiar înscrierea efemeră într-o existenţă caducă, să vedem rapid ce se mai poate omologa din textele poetului. Figură paradigmatică a poeziei actuale, posesor al unei opere durabile, de o forţă a expresiei vizionare ieşite din comun, autorul Scrisorilor esenţiale, al Megaliticelor şi al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndârjirea cu care îşi proclamă «crezul comunist», ca şi cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanţa sa de stânga, iar lui Dario Fo şi prozatorului Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, fiind comunişti. În realitate, orice mare scriitor este o fiinţă dificilă, iar Ion Gheorghe – un individ cu o aroganţă insuportabilă –, cu morga sa bogomilică, cred că a sporit la maximum această dificultate în ceea ce priveşte antamarea oricăror raporturi cu ceilalţi scriitori, indiferent de generaţie, astfel că citarea numelui său astăzi naşte imediat o reacţie instinctivă de respingere, deşi aceasta nu se întemeiază pe o motivaţie estetică serioasă. (…) Ion Gheorghe nu a fost poet de curte precum Adrian Păunescu şi nici nu s-a bucurat de o existenţă prea roză sub regimul ceauşist. Dimpotrivă, dincolo de unele «închipuiri» ciudate, Ion Gheorghe este, în textele sale, cel mai coroziv poet antidictatorial, descriind atrocităţile comuniste cu o pastă grea, incendiară şi vitriolantă, stârnind oroarea şi spaima precum Capriciile halucinante ale lui Goya.(…) În general se face abstracţie, din motive sociologice şi estetice lesne de închipuit, de faptul atestat în istoria formelor poetice actuale că anul 1966 nu este numai anul apariţiei volumului 11 elegii de Nichita Stănescu, ci şi anul apariţiei Scrisorilor esenţiale de Ion Gheorghe.(…) După Megalitice, Ion Gheorghe va aprofunda în Elegii politice (1980) procesul de mutilare şi eliminare fizică a vertebrei ţărăneşti de către regimul comunist; în acest sens, până în prezent, în afară de Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, nu s-a tipărit o carte mai disidentă şi mai culpabilizatoare în literatura română actuală decât Elegiile politice“.
Aşadar, de la „Megaliticele“ din 1972, după „piatra de hotar“ stabilită de Alex. Ştefănescu, poetul își mută harul și hotarul mai aproape de intrarea în mileniul III prin „Elegiile politice“ din 1980, volum reeditat în 2002. Un alt critic literar, mai tânărul Daniel Cristea Enache, într-un articol relativ recent, publicat tot în „România Literară“ (nr. 31 din 10 august 2005), referitor la acest volum (ediție integrală, „Cartea Românească“) remarca faptul că: „De o bună bucată de vreme, e nevoie să-ţi lărgeşti mult urechea şi să-ţi ascuţi auzul pentru a afla – în vesela noastră hărmălaie (sub)culturală – ceva despre Ion Gheorghe. Un poet important, de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracţie, dar care a devenit aproape invizibil, o vagă siluetă de aer în peisajul actual. Rareori mai este amintit în câte o evocare nostalgică a anilor ’60 sau menţionat într-o înşiruire de nume, de obicei la sfârşit, ca o curiozitate literară; ori «analizat», cu un surâs fin, pe făgaşul excentricităţilor sale, de-a lungul drumului de pietre şi simboluri pe care l-a parcurs cu un fel de stoicism, la mijloc de ridicol şi vizionarism. Criticul nu trebuie să adopte o conduită justiţiară de haiduc, deposedându-i pe cei ce au vizibilitate, prestigiu simbolic şi succes de public, pentru a-i împroprietări pe cei ce nu le au. Egalitarismul în câmpul artistic este un nonsens, intrând în contradicţie cu relieful atât de accidentat al valorilor estetice. Dar tocmai prin recunoaşterea şi omologarea acestor valori, o parte semnificativă din creaţia lui Ion Gheorghe merită girul şi chiar entuziasmul nostru“.
Cam pe aceeași linie de pornire a relansării marelui poet se situează și Octavian Soviany, în „Ziua Literară“ din 10 noiembrie 2003, într-o cronică intitulată semnificativ „Alungarea de sine“, criticul respectiv intuind cu precizie ceea ce alți critici literari știau, dar le era greu să confirme, un adevăr greu de digerat: „Publicate pentru prima oară într-o ediție cenzurată în 1980, Elegiile politice ale lui Ion Gheorghe își păstrează nealterată întreaga actualitate și după prăbușirea regimului comunist, căci, chiar dacă ele s-ar integra poeziei protestatare, înfățișând, cu mânie și cu revoltă, ororile totalitarismului românesc atins de frisoanele delirului paranoid, bătaia lor este de bună seamă mai lungă, poetul interogându-se în aceste poeme, poate mai crispat și mai neliniștit ca oricând, în legatură cu rosturile mai adânci ale existenței și ale creației“.
Cum spuneam la începutul acestor rânduri, pe la casa din Sărățeanca, unde poetul nostru poposește câteva luni, în fiecare vară, s-au perindat destui curioși. Nu-mi amintesc să fi trecut pe acolo vreun musafir nepoftit. Asta e regula, nu se duce nimeni nechemat, fie el președinte de stat, ministru, politruc etc. „Audiențele“ se obțin prin „secretarul“ acestuia, Nistor Tănăsescu. Când Ion Gheorghe vrea să vadă în mod special pe cineva, face respectiva invitație prin cel mai de încredere om de lângă el. Viața literară și nu numai i-a oferit destule surprize neplăcute, motiv pentru care nu-și mai permite să aibă încredere în oricine. Niciodată nu m-am simțit în largul meu în fața marelui poet. Mereu am pășit în curtea sa cu teama ca nu cumva să-l supăr cu ceva. Ba chiar mă bântuia gândul ca nu cumva să creadă că sunt vreo creatură din aia specială, trimisă de dușmanii săi de moarte: securiștii. Pentru că, sunt convins, au trecut pe acolo și destui inși cu gânduri deocheate. Poate chiar noi, adică eu, domnul profesor Stelian Grigore sau Nistor Tănăsescu, din bună credință, bine intenționați, ne-am înșelat în privința celor acceptați de Ion Gheorghe la propunerea noastră. Printre musafiri, a fost acolo și un profesor de mare ținută morală, invitat de poet însuși, academicianul Gheorghe Al. Cazan, care, mai târziu, într-un articol din „Flacăra lui Adrian Păunescu“ (nr. 40/17-13 octombrie 2005), nota oarecum mâhnit: „Coborând din maşină, am fost izbit de o inscripţie, litere albe pe fond albastru, o pancartă masivă pentru Sărăţeanca, pe care era aşezată, cuminte şi nu prea, această veste: Institutul de cercetări megalitice „Ion Gheorghe“ – proprietate a statului rus. Am rămas stupefiat de întâmpinare, am deschis poarta casei, am intrat şi l-am văzut pe stăpânul institutului cu inscripţie dureroasă, tragică, penibilă pentru statul român, pentru un minister al culturii din România, care când bâzâie pe la urechile creatorilor, când, ca acum, în ultimul timp, desenează portative critice pe note false. Poetul se afla în faţa casei sale, bucuros de oaspete“. Greu fu drumul de la casa criticului literar Alex. Ștefănescu până la bordeiul din epoca pietrei filozofale a magisterului Ion Gheorghe. Unul dintre scriitorii tineri, Claudiu Komartin, care, dincolo de talent, posedă și acea seriozitate specifică spiritelor decise să vadă și să înțeleagă totul cu propria lor capacitate de a discerne, el fiind și realizatorul unei revistei de ținută, „Poesis internațional“, în doar câteva cuvinte, spune tot ceea ce am încercat eu să demonstrez în acest articol gâfîit. Domnul Komartin se referă la o vârstă rotundă a poetului. Timpul a trecut și, exact peste un an, Ion Gheorghe va împlini 80 de ani! Să fim sănătoși, să ne deie Domnul șansa de a ne întâlni acolo, căci, după cum îi știm voința de tăietor de capete de balaur, marele poet merge mai departe, încă nu a obosit, încă se ține bine în șa și încă poate folosi sulița din rastelul cupolelor bisericilor noastre de zi cu zi, el, Ion Gheorghe, marele păgân care ne apără datele, tradițiile și obiceiurile ancestrale, spirala nepierdută din ADN-ul unui popor alzheimerizat: „La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghe nu numai că nu a fost sărbătorit aşa cum pe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât de viguros şi de original, dar opera sa poetică (comparabilă, ca întindere şi greutate, doar cu a câtorva poeţi români de după Arghezi şi Blaga) este în mod constant denigrată sub ridicole pretexte ideologice şi politice. Prejudecata şi lipsa de sinceritate a celor ce fac jocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate a acestui creator ce şi-a pierdut prestigiul public din urmă cu 25 de ani, prin jocurile de culise abil orchestrate de alţii, dar şi graţie consecvenţei sale faţă de principiile de-o viaţă, fac din poezia pe care Ion Gheorghe continuă să o scrie (parcă expulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sa carte, dintr-un vulcan noroios în plină erupţie), o raritate de mare preţ pentru cititorii, câţi or fi ei, de poezie românească, la începutul acestui nou mileniu.
Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezul politic şi încrederea neţărmurită în limbaj, că tabletele dacice pe care susţine că le-a descifrat nu sunt acceptate “ştiinţific” (dar nici măcar de o cercetare care să confirme sau să infirme pentru totdeauna adevărul spuselor poetului nu pot fi în stare arheologii şi istoricii Academiei?) nu mai are nicio importanţă când avem de-a face cu astfel de poeme splendide, adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologia românească, atât de scumpe şi lui Eminescu, astăzi refuzate cu suficienţă de postmodernii “cosmopoliţi” ca nişte semne ruşinoase, aparţinând unei lumi dispărute. În definitiv, poate că lumea din care coboară Ion Gheorghe nu a fost de tot îngropată – este un gând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungăm în clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă. (Claudiu Komartin – „Transilvania“ nr. 7/2006).
Cu precizarea că mai am multe de spus despre Ion Gheorghe, cel care domină clar toată epoca noastră, închei aceste rânduri cu gândul că, peste câteva zile, pe 16 august, poetul împlinește 79 de ani, drept pentru care, cred eu, articolul de față e cea mai curată modalitate de a-i ura un sincer, călduros și motivat „La mulți ani, Maestre!“.
MARIN IFRIM

 GHEORGHE, Ion (16.VIII.1935, Florica, Buzău), poet. Este fiul Filofteiei (n. Marin) şi al lui Anton D. Gheorghe, ţărani. A absolvit în 1952 Şcoala Pedagogică din Buzău. Preocupările literare timpurii îi sunt stimulate de Cercul literar „Al. Sahia“ din oraş şi sunt răsplătite cu premiul revistei „Tânărul scriitor“. Între 1952 şi 1954 urmează cursurile Şcolii de Literatură „M Eminescu“ din Bucureşti, avându-i colegi pe Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei ş.a. După desfiinţarea şcolii se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi mai târziu. Lucrează în redacţiile revistelor „Albina“ şi „Drumul belşugului“. Din 1963 este corector, apoi redactor la revista „Luceafărul“. Funcţionar, din 1992, în Ministerul Culturii, între 1994 şi 1996 a fost ataşat cultural la Ambasada României din Beijing.

 Cărţi publicate: Pâine şi sare, Bucureşti, 1957; Căile pământului, Bucureşti, 1960; Ţara rândunelelor, Bucureşti, 1963; Cariatida, Bucureşti, 1964; Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisori esenţiale, Bucureşti, 1966; Zoosophia, Bucureşti, 1967; Vine iarba, Bucureşti, 1968; Cavalerul trac, Bucureşti, 1969; Mai mult ca plânsul. Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1970; Megalitice, Bucureşti, 1972; Avatara, Bucureşti, 1972; Poeme, pref. Marin Mincu, Bucureşti, 1972; Cultul Zburătorului. Opiniile autorului despre lumea miturilor autohtone, Bucureşti, 1974; Noimele, Bucureşti, 1976; Dacia Feniks, Bucureşti, 1978; Proba logosului, pref. C. Stănescu, Bucureşti, 1979; Cenuşile, Bucureşti, 1980; Elegii politice, Bucureşti, 1980; Zicere la zicere, Bucureşti, 1982; Scripturile, Bucureşti, 1983; Joaca jocului, Bucureşti, 1984; Şi mai joaca jocului, Bucureşti, 1985; Condica în versuri, Bucureşti, 1987; Zalmoksiile, Bucureşti, 1988; Muzaios, Bucureşti, 2001; Elegii politice, Bucureşti, 2002; Cogaioanele – Munţii Marilor pontifi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2004; Eponimatele eternităţii în Tăbliţele de plumb, Ed. MNLR, 2007; Mutul (Ion Gheorghe intr-o convorbire literară cu Aurelian Titu Dumitrescu), Editura Vinea, 2008; Sutrele ţăranului Iancu Arsene, Ed. Rafet, 2010; Concluziile senectuţii, Ed. Rafet, 2010; Epopeea Tapae, Editura Limes, 2011; Deochiul Gorgonei, memorii, Ed. MNLR, 2013; Sutrele ţăranului Iancu Arsene, editia a II-a, Ed. MNLR, 2014.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*