De ce iubesc românii de lângă noi

01.08.11 by

Mulţi m-au întrebat de unde-mi vine pasiunea pentru românii din străinătate, care au făcut cinste ţării lor de origine şi mai cu seamă pentru românii din jurul ţării-motrice. Chiar mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu m-a întrebat dacă am rude în Basarabia, la care i-am răspuns: da, 4-700 000 români (aluzie la întreaga populaţie românească din acea provincie).

Pentru mine existenţa şi coexistenţa românilor de lângă noi – ca să folosesc chiar titlul recentei mele cărţi – a fost un adevărat miracol. În timpul studiilor la Liceul „Traian” din Drobeta Tr. Severin (1959-1963), de pe ruinele Cetăţii lui Sever am auzit, dincolo de Dunăre, răsunând o doină românească cântată la fluier, era un asfinţit de soare, o linişte odihnitoare se lăsase pe Dunăre, astfel că am putut asculta acea doină de jale şi să mă conving că satul este real.

Mai târziu, în februarie 1985 am călătorit cu „Trenul prieteniei”, într-o excursie organizată, în URSS: Kiev, Leningrad (Sankt-Petersburgul de azi), Moscova. Am trecut prin Chişinău, dar nu ni s-a permis nici măcar să dăm la o parte perdeaua vagonului spre a zări chipul unui român basarabean. Am avut, totuşi, noroc că însuşi ghidul sovietic era o frumoasă profesoară basarabeancă iar un miracol ca cel din Tr. Severin cu ascultatul doinei româneşti cântată de un român din Serbia – mai precis din Valea Timocului – mi s-a întâmplat în gara Moscova, pe un peron mergând, acolo doi tineri vorbeau limba noastră: erau doi basarabeni liberaţi din armata sovietică, veniţi din Siberia cea de gheaţă, vorba lui Grigore Vieru.

Obsesia mea pentru limba română vorbită dincolo de fruntariile actuale ale Ţării a fost completată de interesul pentru cultura naţională din aceste spaţii. Acelaşi mitropolit Nestor Vornicescu – basarabean de sorginte, şi ca alt mitropolit cărturar, Antonie Plămădeală, mi-a dat să citesc celebra carte Biserica albă de Ion Duţă, un mare scriitor şi un diletant şi ilariant om politic. Scrisă cu caractere chirilice, mi-a fost greu s-ă lecturez în întregime; în schimb, i-am citit toată opera apărută în limba sa maternă, după 1989.

Dar, primele texte în limba română mi-au fost date să le citesc tot graţie mitropolitului Nestor. Era în februarie 1989, când m-a chemat la reşedinţa sa, mi-a făcut un semn cu degetul la gură să nu vorbesc, apoi mi-a întins revista Glasul, elaborată de marile personalităţi de la Chişinău: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Ion Duţă, Leonida Lari, Dumitru Matovschi, preotul Vasile Buburuz etc. Era prima publicaţie cu grafie latină, dar apărută la Riga, graţie basarabencei Maria Macovei, căsătorită în Letonia cu editorul Briedis, sub egida Societăţii Culturale „Dacia”.

Apoi a venit anul descătuşător 1989 (basarabenii s-au eliberat la 31 august 1989) şi de Paşte 1990, am ajuns în sfârşit în Basarabia, graţie unei familii de bieloruşi din Chişinău, pe care i-am cunoscut în timpul Revoluţiei române din Bucureşti (?!) şi care mi-au trimis invitaţia de rigoare.

Atunci, a fost primul contact cu Basarabia şi oamenii săi, cimentat apoi prin legăturile personale, frăţeşti, cu care m-au înnobilat aceşti mari intelectuali: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, V. Grozav, Eugen Doga (un compozitor şi pianist de talie mondială, prea puţin cunoscut în ţara noastră), … Grebenicov (savant de aceeaşi talie şi iarăşi necunoscut) Doina şi Ion Teodorovici.

La rândul meu, cu modestele mele puteri am editat o parte din aceştia: Lucrarea de cuvânt (aforisme) şi Liniştea lacrimei de Grigore Vieru, opt volume de Critice de Mihai Cimpoi şi 11 volume din editorialele lui Nicolae Dabija din „ Literatura şi Arta”, sub tutlul generic: Harta noastră care sângeră.

Cât privesc românii din Bucovina, din Timocul bulgăresc şi sârbesc, din Voivodina sau Banatul sârbesc, i-am cunoscut prin Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin deplasări la faţă locului prin prieteni ca: Vasile Tărăţeanu, Ilie Zegrea din Bucovina, cu Ivo Gheorghiev, Plomka Nechitov, prof. N. Marinov Pacev, poetul Milan Anghelov Cosoveanu din Bulgaria, cu protopopul martir Boian Alexandrovici, Draghisa Constantinovici Traian, Duşan Pârlovici, poetul Mihai Vasielivici din Timocul sârbesc sau cu Vasile Barbu, Ioan Baba, Ioan Flora, Ileana Ursu, Pavel Gătăianţu, Adam Puslovici, Nicu Ciobanu etc.

Autorul celebrei poezii Limba noastră, basarabean Alexie Mateevici, scria în 1917: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”.

Aşadar, cultura română este unică în întregul areal românesc şi a dat culturii şi spiritualităţii mondiale nume de referinţă: de la Eminescu la Marin Sorescu în literatură, H. Coandă, Gogu Constantinescu, N. Tesla în ştiinţă, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gh. Hagi în sport, fericitul Papa Ioan Paul al II-lea, D. Stăniloae, Maria Tereza în teologie-religie etc., etc.

Iată de ce iubesc românii de lângă noi.

P.S. Pentru că se mai fac încă confuzii între „românii de lângă noi” şi cei din diaspora mă simt nevoit să fac unele precizări. Diaspora este un termen folosit iniţial pentru totalitatea comunităţilor evreieşti împrăştiate în afara Palestinei în urma captivităţii babilonene din sec. 6 î.H; ulterior, sensul a fost întregit pentru toţi membrii unei comunităţi stabilite în străinătate. Diaspora română cuprinde pe acei conaţionali care au plecat din ţară din varii motive: economice, politice, prin căsătorie etc., stabiliţi de regulă, în ţări avansate economic şi democratic: SUA, Franţa, Italia, Germania, Canada, America latină etc.

Românii de lângă noi locuiesc în provincii româneşti înstrăinate prin tratate politice (Bucovina, Basarabia, Ţinutul Herţa) sau sunt urmaşii latinităţii balcanice, întăriţi cu românii din ţară (cei din Bulgaria, Serbia).

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*