DE CÂTE ORI

25.08.14 by

de câte ori ies eu printre
copaci ori pe malul
râului – începe să
fulgere – să
tune şi să
plouă: asta mă face să înţeleg că
eu sunt zeul pădurilor şi
apelor – pe care entuziastele
respectuoasele stihii vin – într-un
suflet – să-l salute

mă îngrozesc numai la
gândul: ce gălăgie va fi – când
(ca orice stăpân responsabil şi
conştiincios) voi muri: se vor trezi din somn până şi
paznicii izvoarelor – paharnicii
stâncilor – ori
clopotarul florilor…
***

TREI MELODRAME DOMESTICE

I-ape şubrede: aştepţi să se găurească
undele – pentru a afla
cândul
***

II-copacul roşu peste oala
verde: zdrăngăne alarmant o
întreagă cazarmă trezită – de câte ori
păşeşti în bucătărie – cu
gânduri jupuite de pe
oase tulburi
***

III-de ce-mi bagi în
vis – apă? – nu-l
boteza – e
vis nobil: ia-l de
torţile cerului şi vâră-l în
pivniţă: acolo – în mijlocul mişunării
spiriduşilor de foc – se va
limpezi – apoi se va face
zeu – acoperindu-şi faţa cu
delirul mucegaiului
galactic
***

OMUL DIN SPITAL

omul din spital: hârdău cu
urdori sfinte: atâta
sânge – atâta
urină – atâta
scuipat – atâta
hoit umflat şi atâta
suflat dezumflat

despre suflet nimeni nu
zice măcar că ar fi
îngălbenit – vestejit – ori
cine ştie – chiar de
multişor – cu paşaport în
regulă – de neaflat
plecat
***

UŞA NEŞTIUTĂ A REZERVEI

pe când dormeam – cu lumina stinsă şi
fereastra larg deschisă (plasa contra ţânţarilor era
perfect funcţională – splendid
închizătoare de lume!) – la
patru dimineaţa fix (noaptea îşi etala cele de pe
urmă înverşunări ale
beznei) – am tresărit
deodată şi am văzut înăuntrul
camerei – în dreptul
uşii rezervei mele – cum şerpuieşte şi se
zbuciumă o femeie de ceaţă
contrariată – cu buzele mişcându-se spasmodic: „pe
aici se iese – nu-i aşa?”

eu am bâiguit – buimac de
somn: „ce spui?” – iar ea: „ce
cauţi aici? – nu ieşi? – ce
aştepţi?”

se pare că pe la mine – în rezerva de
spital numărul unu – era
ieşirea din
acest univers: pe când eu mă ştergeam – năuc – la
ochi – femeia-umbră s-a răspândit în toate colţurile
deodată – s-a năpustit apoi spre
fereastra deschisă larg şi
dintr-odată s-a topit – printre
ochiurile plasei contra
ţânţarilor…

dintr-odată s-a făcut
dimineaţă: pentru mine nu mai era
nimic de făcut: uşa spre un nou
univers se
trântise cu violenţă – iar aici – în rezerva numărul
unu – năvălea o nouă
inutilizabilă zi de
coşmar
***

CRĂCIUNUL ÎN SPITAL

printre-a’ durerii riduri multadânci
pe chip se-aprinde flacăra plăpând:
bolnavii din saloane – stând pe brânci
îşi şoptesc singuri o colindă-n gând

zâmbesc Crăciun cum îşi oftează Moarte
sunt resemnaţi pe struna-nalt durerii:
în noaptea asta-s bucuroşi că-s parte
din lung fitilul înfocat al cerii

în miez de febre şi de aiurare
mizeria e arsă-n lăcrimare:
cad raze peste răstigniri şi paturi

din cer Trei Magii-şi află-aici cărare:
nu laolaltă – ci pe fiecare
îngeri de Prunc veghează-l între sfaturi…
***

CÂNTECUL MEU

şi ce dacă m-apucă pe drum
seara? – voi trece dincolo de
seară – vâsli-voi
cu toate puterile mele – din
aripile deznădejdii – şi voi
invada întreaga noapte: nici logostelele – nici
toate pulberile aştrilor nu-mi vor sta în
cale – atunci când
mă voi năpusti în toiul
potopului de raze ale cerului – şi voi
începe să-mi cânt atât de
puternic psalmii – încât îngerii se vor
împrăştia speriaţi – ca smulşi de
furtună – care încotro – lăsându-mi
liberă cale spre Castelul
Divin – luminat trist de cea mai înaltă
lacrimă a ultimului dintre
serafii Lui – ultimă
strajă rămasă la
Porţile Mâhnirii Celeste – în
Calea Cântecului meu – Cântecul meu cel mai
aprig şi mai cumplit – sporit
vâlvătăi – mai
aprig Cântec decât toate
frământatele oşti ale
văzduhului
***

ACTOR

încă de la sfârşitul
somnului îmi pregătesc – solemn şi
grotesc – teancul de măşti şi
vopseluri de faţă – pentru
o nouă dimineaţă: să mă
confunde oamenii ce-mi vor veni ca
preajmă – să-i înşel să mă
primească printre ei – cu larmă
vizibil şi
sonor – ca pe
unul de-ai lor

…şi asta – pentru
o zi întreagă şi
vie – ca într-o mereu înnoită – nevinovată
copilărie – până hăt noaptea târziu – când
din nou – ieşit de mult de pe
scenă – eu singur – eroic şi
însumi o să fiu

…aceste trucuri străvechi îmi vor
folosi şi înainte de
moarte – pentru ca dintre
straniile duhuri de
dincolo să-nvăţ a părea
parte – iar sfinţii
primească-mă cum numai
prinţii sunt întâmpinaţi şi
slăviţi – de oriîncotro vor fi ei iscaţi şi
iviţi

…a fi al vieţii şi al
morţii actor: o artă pentru care
am învăţat şi îmi place – alternativ – să
înviez şi să mor
***

ORIGINEA ŞI NATURA FLORILOR NICOLETE1

La cataractele Nilului, ori pe vâscoasele
Amazonului ape, mistuind gliei oasele,
Nălucesc extatic plauri cu maharajahe flori,
Arzând mistică lumină – nici forme şi nici culori!

Flori sacre: Sfântului Duh – surori!
Cei ce se-aprind torţe credinţei le-ntrevăd, uneori:
Precum crinul să-ţi fie iubirea, şi încă-i puţin,
Pentru-a zări, câtuşi de cât, gura de rai din amin!

Liniştile-amurgite se tolănesc peste valuri:
Nu-i închipui, azi, Dumnezeului – semne, ori maluri;
Făpturi, pe serene tărâmuri, sunt numai serafii,

Grădinii pe ape fiindu-i devoţi caligrafii!
…Încercat – răul lumii se depărtează, mâhnit:
Arhanghel Satana e drept în lumină rănit!
***

SONETUL FLORILOR NICOLETE

Iubirii ne rugăm şi Sfintei Luni:
Lumină plouă în Grădina Lumii!
Rugămu-ne aprins, prin munţi străbuni:
Pogoare-se, cu-amin, la noi, colunii!

Senina Ei primblare şi-o desfete
Maria, pe cărările uimirii –
Căci, pretutindeni, Fiul Răstignirii
Adânc şi-a răsfirat harul din plete,

De-au răsărit, văpăi – Flori Nicolete:
E-o sărbătoare-a liniştirii Firii…
…Prin inimi trec amiezile mâhnirii,

Trec nopţi şi Magi – trec Mistice Duete,
Serafi trec mulţi – fulgere violete:
Nicicând se trec Florile Nicolete!
***

ARCAŞUL ŞI DIANA

Vânând argint prin codrii ‘nalţi şi orbi,
Arcaşul s-a oprit într-o poiană:
Volburi de iasme şi furtuni de corbi
S-au tras în lături – răsărind Diană!

Zeiţei fulgerând priviri regine,
Din cucură-i ieşeau flori nicolete:
„De ce-mi calci codrii şi îmi schimbi destine,
De ce ucizi – când poţi să scrii sonete?”

„Nu ştiu – zeiţă – stihul să-l înstrun,
Nu ştiu iubi – ştiu doar să mă răzbun…”
Isteţ zâmbi zeiţa selenară

Şi-a tras din cucură săgeata ei de pară!
C-o floare nicoletă l-a străpuns:
Arcaşu,-ndat’, prin stih, i-a dat răspuns!
***

SONETUL DE RĂMAS-BUN

Se adumbreşte seara, pe stratu-aprins de flori:
Sunt flori de nicolete – minunea cea smerită!
Hristos e Grădinarul ce, pogorât din nori,
Spre bună-noaptea lumii, a ars rouă sfinţită…

Sunt florile Iubirii, născute-n paradis –
Şi chiar în bezna firii-şi desăvârşesc altarul:
Preschimbă Frumuseţea-n aievea, ca-ntr-un scris –
Şi cheamă Învierii miracolul şi harul!

Sunt florile Nădejdii – prin care îngeri spun,
Spre lumea-ntunecată de-nfrângeri şi de chin:
„Nu-adio, nu adio! – ci, veşnic: RĂMAS BUN!”

…Hristos deschide,-alene, în Empireu, un scrin:
Şi-a pus deoparte,-o floare, spre mistică privire:
…Nici Domnul Însuşi – iată! – nu scapă de-ispitire!
***

SONETUL CĂTRE MARIA

Acolo unde, greu, aripa morţii
Se lasă peste mii de suferinţe,
Acolo unde-n zaruri se trag sorţii
Celor ieşiţi afară din putinţe,

Veghezi şi strângi hotarul înspre viaţă,
Izbind îngerii negri drept în faţă,
Marie din Spitalul Lui Hristos,
Marie-Maică, blândă-ntru Frumos!

Nădejdii născătoare, tu, Marie,
La căpătâi ne-aprinzi sfântă făclie:
Văpaia-alungă duhul de neant –

Ai convertit zadaru-n Crin Gigant!
…Da, boala cu numire-aşa savantă
Lumină-n şanţul palmei Raiul-Plantă!
***

RESEMNĂRI

Neoane furnicând istovitor
Dureri, mâhniri şi moarte de speranţe,
Boli galopând cinic pe coridor
Şi sânge – freamăt de-ambulanţe…

Harnica tuse dumică-n saloane,
Strivit e gând, sub antica putoare!
Infirmiere ‘nalţă-ne-n baloane
Silnice picături de amânare!

Nimeni n-aşteaptă – toţi prefiră-oceane
De neputinţi, prin ochi şi-ncercănare…
La ce să speri, când, între-altar şi strane,

Toţi îngerii-s bolnavi de gălbinare?
…Târziu e tot – căzut şi osândit:
Ce-a fost cândva – acum este oprit!
***

SONETUL IUBIRII

Iubirea n-are vârstă, nici soroc,
Candelă-aprinsă, veşnic, printre îngeri,
Minune-a învierii – nu-i noroc:
Să arzi deplin! – în loc, greoi, să sângeri!

N-alegi nimic – ci, pururi, eşti ales!
În straie scris, precum slava-n psaltire,
Vii, spre altar, înluminat, ca Mire,
Doar glas: n-ai urmă – pasu-ţi este şters!

Cine iubeşte, întru pătimire,
Vădeşte raiu-ntorşilor strămoşi:
O Evă şi-un Adam, în cercuire

De crâncenă văpaie – ard frumoşi!
…Dar nu te-ajută nicio cateheză
Să sfarmi, uimiri – smerita paranteză!
***

DOINA RUSIEI BINARE

cai de troică – zmei de iarnă
liniştile se aştearnă:
cai grumazuri lebede
drumuri tot mai veştede

caii trec prin cal troian
când părere când nou an
caii trec prin cal de chin
vis – istorii: alpin vin

cal fugind în trei potcoave
Rusie numai zăbave
cal frate de rândunică
mare inimă şi mică

cal de-aramă cal de fum
degeaba atâta drum
cal venind din cer de miere
Rusie – -atâta durere

cal de-aramă cal de schimb
a trecut atâta timp
cai cu coame luminări
au trecut şi timp şi zări

zări de ceaţă şi suspin
Rusie – cai nu-ţi mai vin:
caii albi – caii de-amin
trec râul – se-nfig în spin…
***

CATRENE DE VARĂ

îmbolnăvit solstiţial
de prea multă lumină
mă vindec echinoxial
iubind aceeaşi zână
***

regină zorilor de zi
şi volbură păgână
stârneşti revolte-n galaxii
căci toţi te vor regină!
***

un zâmbet tămăduitor:
excursie în rai!
imperiile-atâta vor:
crăiasă pentru crai!
***

hoinari prin codri şi prin lege
ne-am întâlnit – polen şi floare:
de m-ai alege iarăşi rege
aş şti măcar de ce se moare…
***

zâmbetul ei – religie
chipul de mit – efigie!
s-a pogorât în lumea mea:
de-acuma am şi eu o stea!
***

fată lie-ciocârlie
şi frumoasă şi nurlie
preţuind – de-o vrea să vie –
cât o sfântă liturghie!
***

am cunoscut floarea savantă:
n-avea polen – n-avea nici spin
nici bucurie şi nici chin:
era a morţii variantă!
***

AIURARE DE CÂNTEC APOCALIPTIC

vântură corbii văzduhul
rugăciuni izvoare curg
codrii înţeleg Sfânt Duhul
înţeleptului amurg

sus pe crucea de la stână
răsări o stea păgână:
sânge picură-n lumină
cetinile aprind vină

cânt de fluier aiurează
pe margini de soartă
Hristos binecuvântează
şi deschide poartă:

„sângerare-aş sângera
sângerare-aş sângerul
picurare-aş pìcura
picurare-aş pìcurul
la-nceput fu volbura
picurare-aş pìcura
volbura şi volburul
sângerare-aş sângerul
din volbură regi urca’
sângerul şi sângera
picurare-aş pìcurul
sângerare-aş sângera
sângerare-aş îngerul
îngerul şi sângerul
iscă-n lume treierul
îngerul şi greierul
cântecul şi lujerul…”
***

DOINĂ TRĂGĂNATĂ DIN ARDEAL

norii să tot duc în turmă
dorul mândrei rău mă scurmă
să duc norii spre pustie
mândra nu mai vrea să vie

arde foc pe valuri multe
cine dorul să-mi asculte
arde foc de sară-n munţi
pân’ la mândra-s multe punţi

punţile să surp sub cară
eu la mândra-s de ocară
punţile să surp de grijă
bate-n clopot altă spijă

pân’ la mândra e o scară
cu trepte numa’ de ceară
iar când bate soarele
tot îmi scap picioarele

şi când bate câte-un vânt
scara la mijloc s-o frânt
şi când cer o altă scară
vânturile mă doboară

bată focu-n ea de scară
că-mi face viaţa amară!
s-o topească Dumnezău
ca să nu o blàstăm eu!

ţâp-o Doamne jos în tău
că pe-acolo nu merg eu!
ţâp-o Doamne sus la cioară
om ce caină – să moară!

iar la mândra de acumă
meargă norii tot în turmă
că eu mi-oi uita urmà
şi mi-oi schimba şi stânà

…foicică de săcară
unde-i mândra de-astă vară?
o să-ntreb un cocostârc
mâne de-oi merge la târg

şi-o să-ntreb ş-o ciocârlie
dacă mândra vra să vie
n-o-ntreb pe privighetoare
cântă-n inemi de mă doare

poate doar la cuc să strig
primăvara mai pe frig
dintre paseri cucul numà
şăguieşte cu inema…

bată-l Dumnezău de cuc
zâce-ntr-una să mă duc!
cucul meu şi cuca ta:
un’ să merg – când nu-i mândrà?
***

DOINĂ DE CUC

cucul inimă bătrână
cântă-n bradul de la stână
dar el de noroc nu-mi cântă
numai de inimă frântă

cucule de trei hotară
piară-ţi sămânţa să-ţi piară
c-ai cântat şi-ai tot cântat
până mândra m-a lăsat

şi de-as’-vară eu tot sui
sui în munte sui pe grui
dar degeabă mă tot sui:
mândra numa’ nu-i şi nu-i

şi de-oi fi avut vreo vină
frunza-n codru se alină
şi de-o price-oi fi avut
inima mult m-a durut

cucule clonţ blestemat
eu de stână m-am lăsat
şi-am pornit în pribegie
din moşie în moşie

şi-aşa mi-oi trece eu anii
din bejanii în bejanii
şi-oi ajunge-n toamnă grea
să-mi plinesc eu viaţa mea

numa-o mândră am avut
muntele ea a trecut
numa-o mândră am iubit
ca pe sfântul răsărit

am iubit şi-am cărunţit
norii m-au împrejmuit
am iubit ce n-a fost dat
umbra-n mine s-a lăsat

frunză verde mărăcine
soarele în brazi apune
nu mai am pe nime-n lume
n-am nici chip şi n-am nici nume

strejarii s-au scuturat
cărările s-au gătat
focu-n vatră mi se stânge
nime-n urmă nu mă plânge

frunzele trec spre-asfinţit
luminile s-au sfârşit
frunzele s-au aşternut
cucu-n codru a tăcut…
***

SUPREMA TAINĂ

nu se poate concepe o mai desăvârşită
dumnezeire decât
Omul

oameni: căderea Lui Dumnezeu din
Lumina Somnului – Uitare
Şerpuitoare şi
Deznădăjduirea orb învrăjbită cu
Sine-nsomnatul – cel fascinant
Zvârcolit printre ierbi de-Amintire – Nădăjduirea în
Trezirea-Sine şi suirea înapoi întru
Taina-nfricoşată de Sine a
Sinelui – cel
înstrăinat apoteotic şi
mut: Incendiator de miresme şi
iasme – Cântecul

mişcarea nemişcării: terorizanta
nelinişte foşnitoare a identităţii
oglinzilor

Sfântul Duh: scară de foc întru
Dumnezeu – prin care El se
scoboară-n Împătrita
Răstignire a
Chipului – apoi
se iarăşi ridică – din
nou – nou: Unu al Cincilea şi
Însuşi

Sfânta Treime: certitudinea desăvârşirii
Focului fără de Scară: fără de
capăt – Doina-n Rugăciune
***
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*