Dator cu o viaţă, acum, abia întors din moarte

04.05.13 by

Dragii mei,

Din câte mă cunoaşteţi (cei care m-aţi mai ,,citit’’ şi aţi mai aflat câte ceva despre mine), când mă apuc de făcut ceva, fac. Conjunctural, îmi pun la stors creierii, îmi răscolesc sufletul, iau în răspăr omul, lumea, cu alte cuvinte, scot tot arsenalul, îl pun în mişcare şi fac. Preţul nu a contat niciodată. Totuşi, acum, după ani, îmi dau seama că un gram de prundenţă (că de minte, nici vorbă!) nu mi-ar fi stricat. Nu de alta, dar cu vreo două săptămâni în urmă, mai exact, în data de trei (cifra asta e una de grea încercare pentru mine!), aprile, anul acesta, am făcut un infarct. Unul, nu glumă! Am însă o dilemă! L-am făcut eu sau… Nu am încă un răspuns. Cert e că mi-a crăpat inima. Aşa, deodată, de parcă nu ar fi fost a mea. Cu alte cuvinte, de la ea mi se trage! O fi, nu o fi aşa?! Ce să mai zic?… Oricum, n-am cum să o mai condamn! Are şi ea dreptate! Ochii mi-au văzut câte în lună şi în stele, mintea şi-a spus cuvântul tam-nesam, iar ea, cu sau fără vrere, a trebuit să rabde. Apoi, de când am deschis ochii în această lume şi până acum, prin câte am trecut împreună, numai Dumnezeu ştie!… De lumile posibile nici că trebuie să mai amintesc! Numai dacă mă gândesc la cele din cărţile pe care le-am trudit împreună şi mă apucă ameţeala. Să trăieşti şi să mori cu fiecare personaj, în fiecare cuvânt, nu e de colea. Dacă mai adaug şi alte lumi, cu greu să mai încap în ceruri… În plus, câte şi-o fi dorit şi… de dat, i-am dat la sfântul aşteaptă! Asta ar fi o altă poveste, de care ar fi trebuit să fi ţinut cont şi n-am prea făcut-o. Ba că nu e una, ba că nu e alta, ba că nu ar fi moral, ba că acum nu se poate, ba că s-a ivit nu ştiu ce şi are întâietate, ba că alţii au avut prioritate… Şi uite aşa, biata inimioară, supărată foc, mi-a trântit-o în nas: ,,Bă, cap de lemn, bă, până aici, gata, m-am săturat!’’ Poţi să mai zici ceva? Nu! Dar cine nu se satură, mai ales că trăim parcă mai besmetici ca oricând într-o lume, evident, la fel de besmetică şi, cu siguranţă, întoarsă pe dos. Alergăm de la o zi la alta, câini surzi la vânătoare, prin te miri ce coclauri întortocheate, făcute, inconştient, de noi înşine, fără să prindem nimic. ,,Nu ai dreptate!’’ – o să-mi spuneţi mulţi dintre voi. Simt, cumva, reproşul vostru, până în măduva spinării, însă aprob în parte. Ştiu că ştiţi, cum de altfel ştiu şi eu, numai că nu conştietizăm. Nici unii! Iar dacă, prin absurd, am face-o, nu e chip să ne oprim până ce nu ne mai arde Cel de Sus câte una peste bot. Ne credem zmei, ne credem de piatră… Dar ce nu ne credem ? Şi uite, aşa, ne şi lăsăm pradă haitelor de pretutindeni şi mai ales nouă. Şi o facem doar din dorinţe oarbe, oarbe… La ce foloseşte ceva când nu te poţi bucura? La nimic! Nimic, nimic, nimic!
Fraţilor, să vedeţi şi voi ce scriam cu doar câţiva ani în urmă, în romanul ,,Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin’’! Doamne ce titlu am putut să-i dau! ,, Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul ! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpen­dicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele ! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei şi alta e să !…
Abia acum, după cele întâmplate, îmi dau seama că Dumnezeu, la timpul potrivit, mi-a şoptit: ,,Mă omule, mai uşurel!’’ Eu, ca de altfel voi toţi, că la fel suntem, surd! Degeaba ne-a pus Cel de Sus urechi, dacă ne încăpăţânăm şi auzim doar ce ne convine! Când, din disperare, le faci pâlnie, degeaba! Târziu! Pentru mine putea fi chiar foarte târziu. Dumnezeu, probabil o mai fi având ceva planuri cu subsemnatul. Pe de altă parte, s-o fi gândit totuşi, că dacă ajung prea devreme la El, o să-L bat prea mult timp la cap cu tot felul de tâmpenii, pe care nu le-am înţeles aici, pe faţa pământului. Pe de alta, şi-o fi zis că cineva tot trebuie să vă mai spună şi vouă, din când, în când, câte o bazaconie, altfel rămâneţi aşa, stane de piatră triste şi mohorâte, fără nici măcar un zâmbet pe buze.
După mintea mea, şi eu vin şi mă întreb: cine v-ar mai fi adus aminte (bineînţeles, în stilul meu), despre frumos (frumosul manifest), de aici, de la noi, dintre cer şi pământ? Şi cine v-ar mai fi îndemnat să ascultaţi poveşti? Poveşti în care cred şi, după cum aţi văzut, mă topesc! Cine? Uite, de-asta nici că vă dau pace! Clic, pe adresa asta http://www.youtube.com/watch?v=S8OBqomQFBg şi, cu sau fără voia voastră, o să ascultaţi una. O poveste fantastică, în care musai o să găsiţi în acelaşi timp, ceva din noi toţi şi din fiecare în parte. Povestitor? Olguţa, frumoasa noastră de peste deal, şi maestrul Blondea cu trupa lui, sus, pe plaiul Gorjului, la Rânca.
,,Frunzuliţă de susai/Sus la munte, jos la plai/Mă făcură hoţ de cai/Da` eu numa unul luai/Pintenog la trei picioare/Şi spintecat la o nare/Să-mi ducă mândra călare/Până la Plaiul ăl mare/ (…) Nu sunt, Doamne, hoţ de cai/Da` suiam mândra la plai/Să n-o dor` ale picioare/Că e tinerică tare//La capătul drumului/La uşa conacului/Dădeam drumul calului/La polata fânului,/ La capătul drumului/La uşa conacului/Dădeam drumul calului/Şi nu spunea nimănui’’
E, ce ziceţi? Parcă e altceva! Voi, cei cu inima necârpită ( că asta, a mea, deocamdată e ferfeliţă!), ar trebui să daţi chiot după chiot. Ca la nuntă, când se-nveseleşte omul! Merită, ascultaţi-mă pe mine! Viaţa e şi nu e… Aţi văzut ce am scris mai sus? Apoi, totul, în povestea asta, are liant: maestrul Blondea trage pe vioara aia cât să-ţi facă sufletul ţăndări, cât să te rupă în două, orchestra, la fel, iar Olguţa Berbec, frumoasa despre care tot pomenesc, te face să o iei razna şi să devii ascultător de poveste. Păi altfel de unde subiecte? Eu despre ce aş mai scrie? Din ce mi-aş mai hrăni patimile?! Spuneţi şi voi, nu am dreptate?
Dragii mei, revenind, la povestea cu infarctul, aflaţi că nu e glumă! Dumnezeu mă scăpase deja din poală, numai că m-a prins la timp. Tot la timp mi-a trimis şi pe cei de la SMURD. La timp a făcut pentru mine, tot ce se putea omeneşte face, şi Ion Prioteasa, Preşedintele Consiliului Judeţean Dolj. În aceeaşi măsură, la fel ca Domnia Sa, doamna Laura Georgescu, Preşedinte al CNA, Raed Arafat, Secretar de Stat, domnul Ivanciovici, colegii de serviciu, cei din presa olteană, un prieten de suflet, domnul Titu Tudosie… Totuşi, fără doctorul Marinescu şi echipa sa din sala de operaţie, fără doctoriţa Manuela Guran, fără asistentele de la terapie intensivă, într-un cuvânt, fără secţia de chirugie, condusă de prof. dr. Maria Dorobanţu, secţie cu OAMENI şi PROFESIONIŞTI de excepţie din cadrul Spitalului de Urgenţă Floreasca, înghiţeam găluşca. Mâine, sâmbătă, 21.04 sau cel mai târziu săptămâna viitoare, după tradiţie, îmi mâncaţi coliva. Au trecut deja aproape trei săptămâni. Mai fac haz de necaz, cât să mai uit. Toţi cei enumeraţi mai sus, la care trebuie să adaug pe soţia mea, Beatrice Silvia, alături căreia a stat întreaga sa familie şi mulţii, m-au întors în lume. Lumea asta, a noastră, cu bune şi rele, lume pe care, ascultaţi-mă, trebuie să o preţuim. Din dispreţ şi ură nu câştigăm nimic. Şi chiar dacă am strânge ceva (cum se strânge, de obicei, în şi după război), la ce bun?!
Revenind, tuturor le mulţumesc din suflet, spunându-le că le sunt dator cu o viaţă. Grea datorie, dar poate cu ajutorul lui Dumnezeu, am să mă achit. Din nou, celor enumeraţi mai sus, mulţumiri din inimă!
20.04.2013

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*