Dan LUPESCU despre…

06.04.15 by

Dan LUPESCU despre…

Lansare de carte, luni, 6 aprilie 2015, ora 16.30, la Biblioteca Judeţeană ,,AMAN’’ – Dolj, sala ,,Dinu C. Giurescu’’
,,Poemele fiinţei’’
de Mariana DIDU
Talent incontestabil, profesoara craioveană Mariana Didu (Colegiul Naţional ,,Ştefan Velovan’’) dovedeşte – şi prin cea de-a 13-a apariţie editorială a sa: ,,Poemele fiinţei’’ – că este nu numai un scriitor adevărat, dedicat universurilor liric, epic şi dramaturgic, dar şi un om de cultură cu inspirate deschideri spre lumea filosofiei.
Prin multitudinea genurilor cultivate, ea aspiră – aidoma lui Lucian Blaga şi Marin Sorescu – la titlul simbolic de scriitor total.
Alături de volumele de versuri ,,Mireasa din cer’’ (2001), ,,Treptele dragostei’’ (2002), ,,Strigăt de stea călătoare’’ (2004) şi, acum, ,,Poemele fiinţei’’ -, Mariana Didu a publicat romanele ,,Marea ucigaşă’’ (2002), ,,Femeia în spatele oglinzii’’ (2003), ,,Bernardina’’ (2013), volumul de teatru ,,Simfonia primăverii’’ (2002).
Redactarea tezei de doctorat – imprimată în 2008: ,,Lucian Blaga şi morfologia culturii’’, studiu temeinic, înscris în orizontul istoriei literare şi al filosofiei culturii – i-a temperat avântul publicării de cărţi în ritm vijelios şi în tumult efervescent, de cascadă.
Facem această afirmaţie deoarece numai în anul 2002 Mariana Didu a publicat patru volume, riscând să se ia la trântă (involuntar, desigur), peste secoli, cu Mihail Sadoveanu, care-i forţase pe criticii vremii să declare 1904 ca ,,Anul Sadoveanu’’ – graţie debutului fulminant al acestuia, cu patru cărţi: ,,Povestiri’’ (încununat cu Premiul Academiei, pe baza susţinerii lui Titu Maiorescu), ,,Dureri înăbuşite’’, ,,Crâşma lui Moş Precu’’ şi ,,Şoimii’’.
Găsim de cuviinţă să reliefăm că acest careu de aşi îi va deschide lui Sadoveanu ,,o prodigioasă carieră editorială’’, fiind recunoscut, peste decenii, ca scriitor naţional, ,,unul dintre autorii cei mai fecunzi ai literaturii române, reprezentant tipic al realismului liric, antropologic şi etnografic, prin tematică, şi al romantismului, prin sentimente şi unele subiecte’’ (Marian Popa), descinzând din linia cronicarului Ion Neculce, a lui Ion Creangă şi din eposul popular.
Neastâmpărul creator al Marianei Didu se regăseşte din plin în volumele sale ,,Stele în fântânile dorului’’ (2008, eseuri, reflecţii, maxime), ,,Teatru’’ (2010), ca şi în insolita carte de graniţă: ,,Jurnal despre limitele existenţei’’, care poate fi considerată, în egală măsură, literatură (roman de idei), metaliteratură (diaristică), animate de un interesant suflu epic, liric, memorialistic, pendulând între ficţiune şi realitate, dar şi de un fuior de speculaţii filosofice.
Om al cărţii, pentru care pasiunea şi vocaţia cititului constituie un act reflex, asemenea respiraţiei sau bătăilor inimii (o sută de mii în 24 de ore), Mariana Didu se prezintă şi de astă-dată ca un scriitor de inspiraţie livrescă, în sensul că ale sale creaţii nu sunt de sorginte hormonală, viscerală, ci stârnite de studierea unor cărţi, a unor opere filosofice ori de artă plastică, fundamentale pentru cultura românească şi europeană.
Recentul volum de versuri: ,,Poemele fiinţei’’ ne trimite cu gândul, automat, prin chiar titlul său, la Martin Heidegger, cel mai strălucit reprezentant al existenţialismului german, care a lăsat umanităţii cel puţin trei afirmaţii cu valoare, intrinsecă, de puncte cardinale şi de busolă, în acelaşi timp: ,,omul locuieşte în cuvânt’’, ,,limba este Casa Fiinţei’’, iar poezia – ,,glasul fiinţei’’.
Versurile Marianei Didu reflectă că domnia sa stăpâneşte destul de bine specificul operei lui Heidegger, care – sub înrâurirea filosofiei vieţii a lui Dilthey şi a filosofiei existenţei a danezului Soren Kirkegaard a plasat în centrul fenomenologiei sale ,,întrebarea privitoare la fiinţă’’, întorcând, aşadar, ştiinţa promovată de el cu faţa spre ontologie.
Pornind de la galaxia de concepte din filosofia lui Martin Heidegger (,,Originea operei de artă’’, Ed. Univers, Bucureşti, 1982), dar şi de la studiile de rafinament benedictin şi de subtilitate bizantină ale lui Constantin Noica dedicate Limbii Române (,,Sinele şi sinea’’, ,,Ciclul fiinţei’’, ,,Ciclul rânduielii’’, ,,Viaţă şi societate în rostirea românească’’ – din celebrul său volum: ,,Rostirea filozofică românească’’, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970) -, Mariana Didu realizează un salt evident în ascensiunea sa lirică, de la efuziuni postsimboliste, romantic, neoromantice ori de la poezia de notaţie, specifice primelor sale trei volume de versuri, la poeme de o substanţialitate evidentă, în care personalismul energetic (atât de bine definit de Constantin Rădulescu-Motru) se manifestă în deplină libertate.
Poemele cu substrat filosofic ale Marianei Didu – multe dintre ele ,,croşetate’’ pornind de la motive descifrate în haloul de tâlcuri şi mistere ale unor plasticieni renumiţi la scară planetară, precum: Brâncuşi, Picasso, Dali, Modigliani… – ilustrează că aceasta este conştientă de provocările şi riscurile pe care şi le-a asumat, în demersul său editorial de ţintă înaltă, elevată.
Putem plasa în domeniul reuşitei sale faptul că ea a făcut un slalom inspirit printre ,,jaloane’’ extrem de periculoase, care i-ar fi putut cantona volumul la nivelul unor simple speculaţii sau conspecte pe teme de interes major, pentru un intelectual veritabil.
Iată câteva dintre aceste ,,jaloane’’, de care autoarea a ţinut cont, le-a evaluat cu inteligenţă creatoare, le-a asimilat şi le-a valorificat fără a lăsa vreun moment impresia că nu le-ar cunoaşte ori că, dimpotrivă, ar fi inhibată de ele:
1. Poeticul locuieşte omul, parafrază pe care Heidegger a făcut-o după o cunoscută afirmaţie rostită de Holderlin (apud Gorun Manolescu);
2. Poezia reprezintă – după Heidegger – o mare cale de acces la adevărul Fiinţei;
3. Mediator şi mesager, poetul se impune să devină agentul unei rostiri esenţiale (Sagen).
Mai presus de cele menţionate mai sus, Mariana Didu a evitat cu graţie şi cele trei pericole care – conform lui Martin Heidegger – ameninţă procesul gândirii:
a. Vecinătatea poetului-rapsod (care-i pericolul cel bun, mântuitor);
b. Gândirea însăşi (pericolul cel rău, cel mai aprig), care trebuie să gândească împotriva ei însăşi, ceea ce doar rar îi stă în putinţă;
c. Filozofarea – pericolul de-a dreptul nociv, generator de rătăcire.
Din perspectiva celor afirmate mai înainte şi susţinuţi de consistenţa demersului auctorial din ,,Poemele fiinţei’’ (Ed. Art Creativ, Bucureşti, 2015, format A5, 172 de pagini), avem temeiuri să afirmăm că Mariana Didu a avut temeritatea căprioarelor care pornesc în căutarea tigrilor, cum glosa Constantin Noica pornind de la constatarea că: ,,Oriunde mergi, înăuntrul limbii, mergi cu ea cu tot şi te loveşti de propriile ei praguri. Ai vrea să vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde şi te absoarbe ea, întocmai cum se întâmplă în lumea firii’’.
Tigrii sunt, în cazul de faţă, exact provocările cu care se confruntă poeta, provocări creatoare lansate de versetele biblice ale regelui Solomon din ,,Cântarea cântărilor’’, de legendara prietenie dintre Enkidu şi Ghilgameş, de Heidegger, Noica, Eminescu, Brâncuşi şi ceilalţi ,,protagonişti’’ – nu neapărat ca persoane/ personalităţi, ci ca entităţi culturale de sine stătătoare.
Maiestuos precum Sfinxul din Bucegi, poemul cu care se deschide noul volum – ,,Poemele fiinţei’’ – al Marianei Didu impune prin cadenţa de oratoriu a viziunii şi prin policromia rapsodică a vibraţiilor fiecărei imagini în parte şi a întregului, în ansamblul său.
Câteva secvenţe sunt grăitoare prin ele înşile: ,,poem al viziunilor mele/ despre lumea absolută/ zidită în spirală şi pururea nevăzută,/ ca înlănţuiri în adoraţie de trepte aurite/ ancorate spre cercul nadirului luminos/ al iubirii Feţei Nevăzute a lui Hristos,/ poem de îmbrăţişare a aurei fierbinte/ a lumii de noi doar intuite/ – izvor veşnic în ape arteziene şi cristaline -/ în care se scaldă zimbrii de foc,/ zimbri albi, himerici ai lui Dumnezeu’’, iar în partea a doua: ,,poem pentru zboruri de păsări uriaşe/ cu pliscul sonor pe nume inventate,/ ale căror triluri chemau veşnicia/ şi viaţa fără de moarte/ poemul delirului şi plânsului apoteotic/ al slavei şi al deznădejdii fără hotare/al nefericiţilor în iubire pentru care lumea absolută/ e o carte cu peisaje suave, amăgitoare/ cu întrebări şi răspunsuri ale fiinţei’’ -, pentru ca finalul să cadă ca un zăvor care, închizând numai aparent fiinţa stenică a poemului, deschide mareea de taine: ,,aura lumii acesteia o ating doar poeţii lunatici/ şi toţi îndrăgostiţii Pământului acesta răsturnat’’.
La fel de expresivă este logodirea dintre elementele concrete, materiale şi cele abstracte, în cel de-al doilea poem al volumului, care începe cu strofa: ,,totdeauna, dragostea are ochii verzi/ (bobul de rouă poartă ie câmpenească)/ şi îi ia urma/ doar vânătorul priceput s-o ademenească’’ – pentru a se încheia, de asemenea, cu o deschidere întru nemărginire: ,,(prin tunelul lumii întunecoase/ eu asmut câinii conştiinţei dureroare)// doar timpul se subţiază ca un şarpe’’.
Sunt versuri în care auzim, parcă, un ecou vag din filosofia aceluiaşi Martin Heidegger, care, la Freiburg, susţinea că viaţa se cuvine abordată la nivel ,,factic’’, nicidecum ca o idee pură, ruptă de temporalitatea sa istorică, smulsă din lumea care-i este constitutivă.
Prin ,,facticitate’’, Heidegger înţelegea viaţa ca desfăşurare în proximitatea unei situări istorice, în lumea imediată.
Şi tot el, prin sintagma ,,hermeneutica facticităţii’’, exprima tranşant termenii în care înţelegea să se plaseze la antipodul oricărei ,,fenomenologii pure a conştiinţei’’.
Peste timp, Mariana Didu îi dă o replică neaşteptată, asmuţind ,,câinii conştiinţei dureroase’’.
Sunetul de o diafanitate celestă din ,,Cântarea cântărilor’’ îl regăsim, sprinten, în poemul ,,Cântă-mi frumuseţea, iubite’’, care începe astfel: ,,încă din zori mi-a-nflorit rochiţa rândunicii,/ din pământ, în ochii viorii seminţele păcatului au încolţit/ mi-a crescut pân’ la umeri dragostea, până la zenit’’ -, pentru a se încheia prin răspunsul prompt al celui iubit: ,,ţi-am cioplit o luntre, draga mea,/ într-un trunchi de copac de santal/ ochii-ţi smaralde cereşti clipind într-o stea/ trupu-ţi înveşmântat e în dantele diafane,/ cristal curat este oceanul inimii tale’’.
Paradoxal sau nu, în poemul următor, Mariana Didu face saltul din timpurile biblice tocmai în secolele XX-XXI, murmurând, cu timbru grav de clopot călit în ţara magilor, aidoma lui Leonard Cohen: ,,dansează-mă spre frumuseţea mea blândă/ (…)/ dansează-mă ca pe-o vioară astral în vara arzândă…’.
La pag. 18, primele zece versuri sunt explicitarde, nu-şi au, deci, după opinia noastră rostul -, poemul, cu adevărat Poem de referinţă pentru Mariana Didu, fiind concentrat doar în partea a doua: ,,el era tot idee/ şi eu mă întrupam în carnea crezului lui,/ mă rezideam perpetuu trecând în alt timp/ doar de iubirea lui nu mă săturam niciodată,/ doar ea era azima sfântă pe care voiam să mi-o/ înmulţească Domnul,/ doar izvorul ei era veşnic nesecat’’.
De o luciditate dureros de dulce este introspecţia concentrată, ca într-un aliaj aurifer de cea mai înaltă puritate, în versurile din partea finală a poemului din pag. 49: ,,Eu nu am nimic, lume,/ Eu nu sunt nimic,/ Nici măcar praful în care am început să iau formă,/ Nimic nu-mi aparţine,/ Când şi când călăresc câte un cal de praf,/ Sunt prinţesa regatului de praf/ Cu mintea clădită ca un tron pentru Dumnezeu/ La care să ne-nchinăm toate mumiile de nisip/ Cărora Dumnezeu le aprinde lumina/ Să lumineze veacurile ce va să vină’’.
Atât de încântată a fost şi este Mariana Didu de poemele filozofice în proză dedicate de Constantin NOICA subtilităţilor inefabile ale limbii române, încât aproape că îl pastişează, ,,traducându-i’’ şi ,,adaptându-i’’ multe concepte, sintagme memorabile şi judecăţi de valoare în graiul specific lirosofiei şi erosofiei sale (a Marianei Didu).
Jumătatea a doua a volumului ,,Poemele fiinţei’’ este constituită, în cvasitotalitatea sa, din creaţii poetice provocate de scrierile lui Constantin Noica.
Ultimele 10-11 poeme ies de sub aripa atât de originalului sistem de filosofie a limbajului gândit de Noica, rotunjind – prin trimiteri spre ale zări ale spiritului românesc şi universal – un alt univers demn de tot interesul.
La pag. 145, reîntâlnim chemarea iubirii ardente din ,,Cântarea cântărilor’’: ,,sânii tăi, iubito, gutui amărui,/ îi pun în pictură, îi pun în poveste,/ muzici dragi pe unde/ să nu-i scapi prin frunze/ pitulici cu creste galbene, domnească/ până când a veşniciei aripi dantelate/ vrea să-i întomneze, vrea să-i nemurească’’.
Poezia cu titlul ,,Nudul culcat al lui Modigliani’’ (pag. 153) este urmată de ,,Autoportret cu Marc Chagall’’, artistul plastic plecat din spaţiul spiritual rusesc, pentru a realiza – printre multe altele – vitralii dumnezeiesc de frumoase şi alte ,,ferestre onirice’’ (dar de inspiraţie biblică) la Kneseth – Parlamentul Ţării Sfinte, pe care am avut ocazia să le admir într-un august-septembrie 1992.
Una dintre aceste ,,ferestre’’, inspirată din Proorocul Daniel (cel aruncat de Nabucodosor în groapa cu lei, din pricina unor intrigi de curte, dar găsit nevătămat, a doua zi), s-ar putea să o valorific pe coperta unei viitoare cărţi…
Volumul ,,Poemele fiinţei’’ se încheie în forţă, aşa cum a şi început, cu poezii precum ,,Picasso şi iubirile sale’’, ,,Oraşul văzut dintr-un car’’ (trimitere deloc voalată la Marin Sorescu: ,,în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc…’’), ,,Visătorul versus realitate’’, ,,Mă lupt, iubito, cu epidemia de tine’’ şi, mai ales, cel din urmă: ,,Necunoscuta misterioasă…’’, care poate a fi chiar Moaşa naşterii fiinţei întru Domnul (Moartea): ,,chipul ei avea o transparenţă infinită,/ semăna cu o tuberoză care-şi schimbă/ necontenit culoarea împrumutând noi culori/ de la şarpele curcubeului,/ de la vipera luminii,/ (…)/ şi, totuşi, cineva o zărise, poate, poetul/ peste a cărui tristeţe princiară/ (…)/ cobora amintirea aievea,/ şi faţa fără de cuprindere a lui Dumnezeu, / doar el ajunsese până la esenţe/ (…)/ doar lui îi vorbea în şoaptă/ pom înflorind noaptea,/ curgând din el lumină -/ (…)/ adăsta un cântec neştiut de nimeni,/ venit din alte timpuri,/ din alte zări,/ din alte lumi îndepărtate…’’.

Citind şi recitind anumite tronsoane din ambiţiosul volum al Marianei Didu, ni s-a lămurit tot mai accentuat percepţia că şi germinarea noii sale cărţi, ,,Poemele fiinţei’’, s-a petrecut sub oblăduirea modelului ei cultural: poetul, dar cu osebire filosoful Lucian Blaga.
Cu discreţie şi eleganţă – ca într-un ritual chinezesc al ceaiului, îngemănat cu adieri de arome exotice deloc dulcege, din contră, cu accente masculine, de mosc, tabac şi ambră, în paşi insinuanţi, aproape infinitezimali, de gheişă totdeauna sigură pe mijloacele sale de expresie -, Mariana Didu îşi centrează zborul liric şi spirala aspiraţiilor sale literare în funcţie de altitudinea şi rotaţiile neîncetate ale candelabrului cu trei braţe magnifice: Marele Anonim, lumea, omul.
Fiinţa pe care poeta o are în vizor, în ,,Poemele fiinţei’’, este omul -, fie în ipostază de botezat în focul divin al iubirii, fie în aceea de înfrigurat căutător al absolutului, al identităţii sale în raport cu Dumnezeu, al armoniei cu sine, cu lumea înconjurătoare, cu universul.
Din ,,Trilogia cunoaşterii’’, ,,Trilogia valorilor’’ şi, mai ales, din ,,Trilogia cosmologică’’ -, Mariana Didu a reţinut (şi a valorificat, cu mijloacele specifice lirismului) că, deşi este ,,fiinţa cea mai înaltă şi cea mai complexă ce rezultă din procesele de integrare cosmică a diferenţialelor, omul este cenzurat. Aceasta înseamnă că omul nu poate să ajungă la o cunoaştere pozitivă absolut adecvată a realităţii, nici a Marelui Anonim, nici a lumii înconjurătoare, nici a propriei sale fiinţe’’.
Din poemele Marianei Didu transpare un anume ecou din zarea gândirii lui Lucian Blaga şi anume: fiinţa umană deplină – indiferent dacă o numim, în prezentul volum, Iubit, Iubită, Brâncuşi, Eminescu, Picasso, Dali, Chagall… – rezultă dintr-o mutaţie ontologică unică în univers ,,prin modul de existenţă în orizontul misterului şi pentru relevarea acestuia’’.
Spre deosebire de omul paradisiac (gândit de Blaga drept un preludiu al fiinţei umane, căruia îi este proprie existenţa în orizontul lumii date şi care constituie baza vieţii umane, dar nu dispune de plenitudinea şi demnitatea acesteia) -, omul deplin, numit de marele filosof şi omul luciferic, trăieşte în orizontul misterului, cu scopul de a-şi releva sieşi misterul.
Acestea sunt câteva dintre considerentele pentru care, în poemele Marianei Didu, revine adesea sintagma ,,omul deplin’’.

Creaţie, ca scriitor, ca doctor în ştiinţe, creaţie sută la sută a prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, director al revistei Lamura din Craiova -, Mariana Didu pare să fi şoptit, necontenit, în gând, ectenia lui Constantin Noica, din care este obligatoriu să reţinem deschiderile către universal ale culturii noastre, în întregul ei: către presocratici, către adânca înţelepciune indiană, către cea persană ,,şi poate către un Orient ce va constitui marea problemă de mâine’’ – şi, în sfârşit, către Goethe.
Pentru că – subliniază Constantin Noica: ,,Dacă n-ar fi decât aceste trimiteri, şi încă ar merita să ne străduim a face din cultura noastră unul din miracolele europene’’.

Craiova, 4-5 Aprilie 2015
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*