Dan LUPESCU despre… Victor CRĂCIUN şi capodopera sa: ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”(III)

01.02.17 by

Dan LUPESCU despre… Victor CRĂCIUN şi capodopera sa: ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”(III)

9. Miezul Templului de la Indore, cu tâmpla în Zamolxe
Referitor la cultura asiatică, indică şi tibetană a lui Brâncuşi -, Victor Crăciun consideră că aceasta a pornit tot din cărţile misterioasei doamne Elena Blavatsky, pe care sculptorul le-a cunoscut cu mult înainte, adică aproximativ cu două decenii şi jumătate mai devreme de momentul apropierii sale de Milarepa, detaliu adeseori speculat de unii comentatori occidentali: ,,Toate acestea vor renaşte peste ani, atunci când s-a conturat dorinţa sculptorului nostru, ataşat de propunerea de a construi un monument cu totul special la Indore pentru prinţul/ maharajahul Yeswant Rao Holkar, şi când Brâncuşi însuşi a călătorit în zonă şi în Egipt, ca şi Blavatsky, cu mult înainte”.
Extinzând arcul de lumină asupra acestor subtile detalii, autorul emite o multitudine de opinii pertinente, cu trimiteri la personalităţi din antichitate, dar şi din secolul XX: ,,Nu putem, deci, să eliminăm o posibilă influenţă a Elenei Blavatsky, în legătură cu proiectarea acestui monument, dar miezul lui noi îl aflăm mai degrabă în conceptul lui Zamolxis, considerat de istoricul Iohannes (n.n. eroare de procesare, credem -, deoarece, mai mult ca sigur, este avut în vedere Iordanes, autorul magistralei cărţi Getica) un ,,mare filosof” şi în legătură cu care putem reconstitui, după Herodot şi Strabon, că şi-a construit o catacombă undeva în Munţii Carpaţi, unde s-a retras în reculegere vreme de trei ani, după care a revenit între geto-daci, orientându-le destinul.”. Victor Crăciun menţionează într-o paranteză (n.n. de ce în paranteză, nu am înţeles…): ,,Iar peste milenii, Brâncuşi însuşi se socotea traco-dac.”.
Pentru a nu fractura/ fragmenta firul demersului domnului Victor Crăciun, lăsăm observaţiile noastre pentru mai târziu, continuând să reproducem întocmai, pentru fidelitate completă, considerentele sale: ,,Zamolxis a fost iniţiat de Pitagora şi a devenit între ai săi Mare Preot, contribuind la definirea conceptului unideist în credinţă. Acţiunea sa este evocată de Mihail Sadoveanu într-o carte de substanţă a vechimii neamului, Creanga de aur, din păcate prea puţin citită. Şi nu este deloc întâmplătoare această întoarcere la vremurile biblice, care au avut loc în alte spaţii, în Carpaţi, fiind paralele şi surprinzătoare întrucât vădeau credinţa în Unicul Dumnezeu, rupându-se de mitologie în descoperirea adevăratei religii. Era o revoluţie în conştiinţă. Iar Mihail Sadoveanu a avut forţa să recreeze starea de trezire a acelor vremi recunoscându-i valoarea în afirmarea ei ideatică. Nu se cunoaşte locul de meditaţie al lui Zamolxis, motiv pentru care sunt presupuse mai multe ,,Kogaioane”, iar problema rămâne deschisă pentru Brâncuşi, cel care plăsmuia Templul socotit al meditaţiei.”.
Ca într-o inscripţie tainică, pe coperta interioară a Bibliei, ori ca într-un hrisov secret pe spatele uneia dintre ramele maiestuoase create de Brâncuşi, scăldate într-o horbotă dezlănţuită, dar perfect armonioasă, de ornamente vegetale, Victor Crăciun ne-a purtat prin labirintul atâtor detalii, pentru a ne conduce, cu paşi mărunţi-mărunţi, de gheişă, spre luminişul adevărului parcă numai de domnia sa cunoscut: ,,O asemenea reconstituire de Templu dorise Brâncuşi să construiască la Indore, adăugându-i, printr-un concept nedezvăluit tehnic de sculptorul care este din nou inventator, străfulgerarea forţei Măiestrei (de fapt trei Păsări Măiestre, pe care maharajahul Holkar le şi cumpărase), patronând un tărâm al meditaţiei totale, în care să se afunde prinţul indian, suferind de pierderea soţiei. Iar într-un anumit moment solar, razele să pătrundă printr-un orificiu în Templu şi să ilumineze Măiestrele, întruchipând zborul sufletului celei dispărute spre altă lume, cea eternă.”.
După ce menţionează, sec, că se reconstituiau, astfel, cele relatate de Herodot şi după ce oferă citatul adecvat din marele istoric antic, Victor Crăciun caligrafiază – cu o părere de rău abia ţinută în frâu: ,,La Indore însă se preconiza un loc al meditaţiei, care, dacă ar fi fost înfăptuit, ar fi rămas o altă pecete a lui Brâncuşi în univers, un alt mister, egal cu al Columnei, de data aceasta de lumină şi de intuiţia zborului suflet al Măiestrelor.”.
Tonul grav, meditativ, al comentatorului continuă, ca într-un ritual iniţiatic, dăruindu-ne brusc, ,,mură în gură”, cheia unor noi zări şi etape din această aripă a cărţii: ,,Am relatat toate acestea pentru a reveni la problema care ne interesează în acest context. Templul gândit de Brâncuşi putea fi asemănător celui masonic, dar diferenţa este impusă de participare: nu întruneşte numărul de fraţi, fiind destinat unui singur om în meditaţie, sau al altor apropiaţi, având comun doar sacralitatea, diferind construcţia specială cu toate componentele ei. Templul lui nu este, deci, masonic, ci poate fi teosofic sau al unei meditaţii cu totul speciale, dincolo de orice religie cunoscută. Nefiind construit, nu cunoaştem specificul lui, cum nu-l ştim nici pe cel al lui Zamolxis, dacă va fi existând în Carpaţi.”.

10. Dincolo de aceste praguri de analiză ale iniţierii…
Arhitectul acestui minuţios studiu – ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” – ne împărtăşeşte opinia că, deşi a zăbovit îndelung asupra acestor praguri de analiză ale iniţierii genialului sculptor (toate cele sintetizate de noi până în acest punct al prezentării), deşi a cercetat mărturiile celor ce l-au cunoscut pe Brâncuşi, nu a depistat urmele acestui secret, acela ca marele creator să fi făcut parte (şi în spaţiul francez) din masonerie, după care continuă să ne ofere alte şi alte amănunte: ,,În cartea de referinţă privind complexul epocii pe care o străbătea Brâncuşi, eseistul Petre Pandrea se referă doar în trecere şi destul de evaziv la problema care ne interesează. Probabil nu putuse comenta mai mult în vremea în care masoneria în România era suspectată de activităţi care ar fi putut clătina regimul şi avea să fie interzisă.”.
Simţind că se apropie de capătul demersului său, Victor Crăciun face încă un efort, în speranţa desăvârşirii documentării sale adresându-se direct lui Marcel Şapira – care, în 1948, când a ales calea exilului în Franţa, a dus cu el multe secrete şi documente ale masoneriei româneşti. Devenind unul dintre apropiaţii lui Mircea Eliade şi ai lui Emil Cioran, la Paris, acesta a avut posibilitatea de a se întâlni cu Constantin Brâncuşi.
În urma unei îndelungate convorbiri din 2008, purtată acasă la Şapira, în Capitala Franţei, şi în prezenţa preotului paroh al Catedralei Ortodoxe Române din Jean de Beauvais: Constantin Târziu -, Victor Crăciun îşi consolidează concluzia că Brâncuşi a avut legături cu masoneria la Craiova (ceea ce explică, încă o dată, şi afirmaţia sculptorului ,,La Craiova m-am născut a doua oară”), dar, ajuns la Paris, ,,nu a restabilit posibile legături de această natură, deşi marii cărturari români din secolul al XIX-lea au avut puternice legături cu intelectualii francezi masoni”.
Definindu-l pe Brâncuşi ca pe om al epocii sale, desăvârşit cunoscător al atmosferei pariziene, care era la curent cu conferinţele celebre ale lui Rene Guenon (întemeietor al revistei La nouvelle litteraire, cel care a impus ideea unui singur Dumnezeu, pentru toate credinţele, şi anume Marele Creator al Universului) -, Victor Crăciun punctează, din nou, decisiv:
1. ,,Fără să se desprindă de credinţa ortodoxă în Bunul Dumnezeu, Brâncuşi era un înţelept susţinător al omului universal, dezvoltat prin cunoaştere şi revelaţie, condiţie pe care n-o poate împlini decât prin libertatea absolută, care asigură iniţierea absolută. Brâncuşi a fost şi a rămas un cutezător (n.n. şi cugetător) al libertăţii totale, ceea ce i-a asigurat locul câştigat în arta lumii”;
2. Deoarece întâlnirea cu opera misticului tibetan Milarepa – personalitate insolită a poeziei şi filosofiei asiatice – a avut loc după Primul Război Mondial, acesta nu-l mai putea înrâuri pe Brâncuşi, care, în momentul respectiv, ,,îşi definitivase aproape toate conceptele marilor opere, expunând creaţii reprezentative, unice în lume, comentate de specialiştii vremii”;
3. ,,Milarepa a rămas o lectură de interes, în elanul său (n.n. al lui Brâncuşi) întotdeauna ahtiat de a cunoaşte”, însă ,,nu-l va influenţa filosofic nici în legătură cu Ansamblul de la Târgu Jiu şi nici cu alte opere create în deplină forţă personală de gândire şi creaţie”.
Redutabilul autor al splendidului volum ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” face apel, mai apoi, la mărturisirile baronesei Renee Irana Franchon (femeie distinsă, având sânge persan, poetă şi psihanalistă, ,,care i-a rămas prietenă o jumătate de veac, poate mai mult decât i-ar fi stat alături o soţie”), mărturii publicate de Ionel Jianu.
Despre Irana, Victor Crăciun ne încredinţează că ,,ne lasă cea mai profundă caracterizare tocmai în legătură cu omul absolut, iluminat de geniu, rămas viu în conştiinţa ei”. Iată pasajele care-i întăresc istoricului literar şi de artă de la cumpăna secolelor XX-XXI o asemenea convingere: ,,Pentru mine, Brâncuşi rămâne o necontenită prezenţă. Tot ce am învăţat de la el mi-e mereu de folos, mă ajută să văd ceea ce alţii nu ştiu să vadă. Cred că darul cel mai de seamă pe care mi l-a făcut Brâncuşi n-a fost bronzul Muza adormită, ci unul mult mai de preţ: mi-a deschis ochii către minunea vieţii, mi-a arătat cât de curată poate fi o dragoste adevărată.”.
Eseistul nostru – despre care Miliţa Petraşcu susţine că este ,,un strateg al scrisului”, pentru care ,,cuvântul capătă o forţă aparte””, Victor Crăciun înrudindu-se cu ,,naratorii care ştiu să pună în valoare firul conducător al povestirii fără ca să cedeze o clipă bagheta conducerii”, posedând arta de a descoperi întotdeauna firul magic şi de a ilumina tot ce atinge – conchide asupra pasajelor citate mai înainte din baroneasa persană Irana: ,,Este aici recunoaşterea că Brâncuşi era un iniţiat, capabil de a conduce şi altora paşii spre călătoria iniţiatică întru cunoaşterea de sine şi a lumii.”.
Din lungile discuţii cu sculptoriţa Miliţa Petraşcu, discipolul cel mai talentat al Titanului din Hobiţa -, Victor Crăciun selectează un citat extrem de elocvent: ,,Era francmason (şi exprima cu o anumită forţă acest cuvânt – glosează eseistul pe marginea afirmaţiei atât de categorice), ca mulţi dintre artiştii pe care i-am cunoscut în anii mei parizieni, Alexander Archipenko, Marcel Duchamp, Robert Delaunay, Ossip Zadkine, Erik Satie şi chiar primul meu soţ, Pierre Curie, iar dintre români, Victor Eftimiu”.
Apropiată şi ea de Brâncuşi, răstimp de patru decenii (în anii 1919-1924, aceasta ucenicise în Atelierul magistrului din Impasse Ronsin), Miliţa Petraşcu ,,îl caracterizează pe acesta drept un om misterios şi miraculos; îl observă cu ochi de artist şi îi realizează bustul, care i-a fost pe plac maestrului său” –apreciată de el ca o portretistă fără egal.
Sintetizând şi concluzionând pe marginea ceasurilor colocviale pe care le-a avut cu Miliţa -, Victor Crăciun reţine precizarea sculptoriţei că Brâncuşi avea unele întâlniri ciudate, de taină, pe care ea nu le comenta şi le punea pe seama unor ciudăţenii secrete. Vor fi fost ,,întâlniri” masonice? – se întreabă franc autorul, după care îşi răspunde prompt că, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, întâlnirile ,,de taină” ale sculptorului trebuie să fi fost cu mişcarea de Rezistenţă franceză, împotriva nazismului, despre care există dovezi peremptorii, scoase la lumină în anii postbelici.
Punând cap la cap toate elementele trecute în revistă până acum, eseistul subliniază că Brâncuşi a fost un artist independent, ce nu poate fi ataşat niciunui curent sau grupări/ şcoli de artă ori din alte domenii, filosofice, sociologice sau de altă natură: ,,A început prin a se iniţia, a fi iniţiat şi a fost un artist supus iniţierii întreaga viaţă, aşa cum se cuvine să fie un mare maestru. Toate aceste desluşiri din viaţa octogenară a lui Brâncuşi converg spre înţelegerea specificului iniţiatic al maestrului.”.
Ultimele pagini din volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” sunt de o concentraţie ideatică maximală, autorul încercând să ne dezvăluie sensul şi ţinta demersurilor sale (concentrice şi în spirală!), dar şi noile orizonturi ale concluziile desprinse: ,,Am avut în vedere deopotrivă atât căutările general umane ale artistului, acea scară care duce la desăvârşire în cunoaşterea universului, cu tot ceea ce există, inclusiv latura ezoterică a renaşterii la viaţa spirituală absolută (s.n.) – ceea ce în artă a exprimat în Columna fără sfârşit –un urcuş neîntrerupt spre obţinerea revelaţiei -, cât şi cel masonic, care se împlineşte prin ritualuri specifice care includ sacralitatea, conţinând semne şi însemne caracteristice societăţii secrete respective, uneori oculte.”.

11. Călătoria între legendă şi realitate
De la aceste temeiuri pornind, Victor Crăciun ne dezvăluie, ca într-un ritual iniţiatic, noi chipuri ale demonstraţiei sale, fundamentate pe o documentare şi cercetare de o acribie remarcabilă, aducând în prim-plan valenţe şi virtuţi cât se poate de clare:
a. Încă din Şcoala de Arte şi Meserii de la Craiova, Brâncuşi a urcat în comunitatea fraternă (parcurgând primele două trepte: ucenic şi calfă), titlul primit (acela de maestru) demonstrând că îi sunt apreciate însuşirile sale înalte, el fiind cotat drept ,,cel mai bun şi înţelept din generaţia sa”;
b. Tocmai pentru că aveau încredere deplină în însuşirile sale, profesorii vienezi de la Şcoala de Arte din Craiova l-au şi ghidat să efectueze acea călătorie iniţiatică în Capitala Imperiului Austriac, călătorie pe care, ulterior, o va repeta din proprie iniţiativă, de astă-dată spre Paris, de la Munchen la Luneville parcurgând drumul ,,per pedes”, aidoma oricărui aspirant la primirea recunoaşterii, aşa cum era cutuma încă din Antichitate şi Evul Mediu. Aceasta este, în viziunea inedită a lui Victor Crăciun, călătoria între legendă şi realitate, acompaniată permanent de miracol;
c. Autorul nu crede că, în Franţa, Brâncuşi îşi va prelungi legătura cu frăţiile masonice, dar – în pofida acestui detaliu – ,,şi-a luat, în timp, atribuţiile de maestru”, devenind un artist recunoscut (în America, în Europa şi pe arie planetară) şi având foarte mulţi ucenici, peste 25.
d. ,,A acceptat şi năzuitoare artiste, dar, păstrând tradiţia (n.n. masonică), le-a dat nume de bărbaţi (Petrache, Costache) şi se comporta cu ele ca într-o societate de băieţi.” De asemenea conform cutumelor, meşteşugul ,,se fura”, iar farmecul era asigurat de dialogurile doldora de învăţăminte despre artă, dar şi despre lume şi univers.
Victor Crăciun numeşte ,,treptele” rezumate de noi mai sus ,,calea lui spre cunoaştere, pe care o inocula, cu menţionarea lui Dumnezeu, ades evocat, cum se poate constata şi din textele lăsate în română şi franceză (publicate de Doina Lemny şi Robert Cristian Velescu în volumul Brâncuşi inedit).” Concluzia (,,calea lui spre cunoaştere”), reieşită din aceste texte, până nu demult inedite, este consolidată de maximele, aforismele, meditaţiile, observaţiile brâncuşiene publicate mai întâi de Constantin Zărnescu, în 1980 (la Editura Scrisul Românesc din Craiova, cu un preambul de Marin Sorescu) şi, după 1990, de Sorana Georgescu-Gorjan.
În acest nou context, Victor Crăciun înalţă colonada de lumină a unor noi intuiţii, conexiuni şi revelaţii: ,,Adesea el se exprima în dodii, mod particular de încifrare a mesajului, specific oltenesc, deci din obârşii, dar existent şi în confrerii. Acest mod de a formula ideile poate fi considerat un sistem propriu de a dărui, la rândul lui, iniţierea celor care îl vor urma, particularitate a desăvârşiţilor maeştri.”.
În plan artistic, această căutare este ,,încifrată” în Poarta Sărutului, care – din perspectiva nouă a comentatorului – ,,înseamnă tocmai deschidere, prin iubire şi comuniune fraternă, spre alte lumini, spre nesfârşitul văzduhurilor, spre care se avânta Măiastra, aşa cum credinţa populară a neamului său o transmite prin legende şi băsmuiri”.
Forând în adâncurile spiritului şi spiritualităţii strămoşeşti -, Victor Crăciun evidenţiază pertinent şi tranşant: ,,Acest duh al trecerii între lumi şi lumini semnifică puterea celor aleşi, pe care Ionel Jianu a formulat-o cel mai exact, folosind expresia românească văzduh, uşor de străbătut doar cu ajutorul Măiestrei, ea însăşi plămădire artistică a zborurilor dintotdeauna, deci a înălţării.”
În ideea unei cât mai nuanţate lămuriri, Victor Crăciun face trimiteri direct la sursă, citând din Ionel Jianu: ,,Spaţiul poate fi măsurat. Văzduhul e incomensurabil. Spaţiul e mărginit, pe când văzduhul nu cunoaşte margini (ca la Eminescu, n.n.; sublinierile ne aparţin), fiind liber ca zborul gândului (…) Înţelesul lui ar putea sugera că lumea duhurilor devine vizibilă în zările înalte spre care se avântă pasărea lui Brâncuşi (…) Văzduhul are dimensiune de legendă”.

12. Revelaţia lui Brâncuşi…
Extinzând la maximum viziunea sa despre universul spiritual al lui Brâncuşi, ca şi despre vectorii semnificaţiilor capodoperelor acestuia -, cu inocenţa copilului ce descoperă fascinaţia troienelor imaculate de omăt, foarte înalte, dar şi foarte adânci, Victor Crăciun, urmărit cu obstinaţie de atingerea ţintei demonstraţiei la care s-a angajat: saltul de la Iniţiere la REVELAŢIE, în gândirea şi creaţia părintelui sculpturii moderne mondiale, concentrează iarăşi, ca într-un filon aurifer de cea mai pură calitate, lamura ideatică a turului său de forţă, ajuns în pragul finişului, pe care o ridică pe noi parametri de limpiditate: ,,Iniţierea lui devine general umană, în căutarea veşnică a deplinei revelaţii cu amintirea unor însuşiri ritualice care nu se puteau şterge. Ele veneau însă dintr-o lume de demult, iar el ajunsese într-o altă lumină, fiind recunoscut ca , . A fost, deci, socotit cel mai de seamă reprezentant şi deschizător de drum al artei noi, dincolo de curente şi şcoli (s.n.), pentru că el însuşi forma CURENTUL BRÂNCUŞI, pornind din Sinea sa şi a poporului său, care exprima, prin arta lansată de el, ceea ce năzuia pentru omenire: BUCURIA CURATĂ.”
Foarte aproape de a pune punct disecţiei şi sintezei sale, comentatorul consideră, cu justeţe, că acesta era capătul trudei Iniţiatului şi Minunea/ Miracolul la care a ajuns prin ea.
În autoportretul grafic al Esenţei fiinţei sale -, Brâncuşi, insistă Victor Crăciun, şi-a imaginat Sinea sa ca pe o spirală, precum proiectase, cu ani în urmă, şi portretul legendarului scriitor irlandez James Joyce, spirala fiind ,,unul dintre cele câteva semne sacre care alcătuiau prima scriere din lume, o scriere şamanică, semn dublu care simboliza, înainte de toate, perechea, cuplul, unirea celor două principii complementare ale vieţii şi ale lumii: principiul feminin şi cel masculin”.
Resimţim impulsul de a face o mică breşă în tumultuoasa demonstraţie a lui Victor Crăciun, reamintindu-vă câteva detalii despre unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai veacului XX, James Joyce (1822-1941), prieten al Sculptorului, din moment ce a apelat la serviciile sale pentru a-i realiza coperta unui viitor volum, Brâncuşi caligrafiind, cu o mişcare rapidă, după ce îl privise preţ de câteva secunde, şocantul, însă atât de apreciatul portret-spirală, al celui ce avea să devină autorul romanelor Portret al artistului în tinereţe (1916), Ulise (1992), Veghea lui Finnegan (1939), al nu mai puţin celebrului volum de nuvele Oameni din Dublin (1914) şi a două cărţi de poeme. Maestru al monologului interior şi al muzicalităţii prozei, James Joyce l-a avut ca discipol pe dramaturgul Samuel Beckett şi i-a influenţat pe William Faulkner, Eugene O’Neill, Jorge Luis Borges, Umberto Eco. În postumitate, istoricii literari ai lumii l-au plasat pe James Joyce în piscul listei modernismului literar anglo-saxon, alături de T.S. Eliot, Ezra Pound (autor al unui studiu de chinogramă despre Brâncuşi), Virginia Woolf.
Revenim la volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”, menţionând că autorul sintetizează, cu admirabilă subtilitate, o multitudine de semnificaţii, având legături intrinseci cu fenomenala creaţie brâncuşiană:
I.Asemenea crucii, ,,spirala este un arhisimbol, ba chiar mai mult, o epifanie a principiului însuşi al vieţii – cea mai mare forţă divină pe care o invoca omul sacru/ şamanul”;
II. ,,Spirala a fost simbolul cel mai folosit de strămoşii noştri îndepărtaţi (să ne gândim numai la vasele mitomorfe, la ceramica de Cucuteni, Vădastra sau Vinca, la brăţările de Cucuteni, la cele dacice), care vedeau în el izvorul însuşi din care ia naştere viaţa, ciclul, perpetua (re)înnoire, continuumul naştere-renaştere/ viaţă-moarte-înviere; transformare, devenire, evoluţie, îmbunătăţire, perfecţiune şi, de aici, divinitate.”;
III. ,,Semnifica vortex-ul/ vârtejul care aduce şi duce, apropie/ depărtează, care absoarbe şi expulzează, care leagă şi dezleagă şi care face trecerea dintr-o lume într-alta, altfel spus, semnifica intrarea şi ieşirea în/ din lume”;
IV. Păstrat în întreaga noastră cultură tradiţională (de la cusături, împletituri, ţesături, crestături, până la produsele culinare, colacul fiind doar unul dintre obiectele ritualice care îl conţin), acest simbol are semnificaţii şi o forţă cu totul aparte, cu evidente valenţe de unitate, continuitate, solidaritate, identitate culturală şi spirituală;
V. Din piscul iluminării profunde, Victor Crăciun precizează: ,,iar pentru noi este de natura evidenţei că Brâncuşi – depozitar nu doar al unei culturi dobândite în şcoli, prin lecturi, ci şi a uneia receptată prin matricea spirituală a poporului său, cu care s-a contopit – cunoştea adâncile semnificaţii ale semnului sacru”.
În inelul penultim al demonstraţiei sale, autorul volumului ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” realizează încă o conexiune inspirată, deschizând o geană fără sfârşit în abordarea şi interpretarea măiastră a universului brâncuşian: ,,Să observăm cu atenţie această Sine a sa, oarecum (Relativement, tel que moi…). Deasupra spiralei/ sufletului/ vieţii/ căutărilor aşază o cupă despărţită în două părţi, cea mai mare simbolizând arta, cea mică semnificând problemele paralele şi obişnuite, cele lumeşti. Cupa este în legătură directă cu spirala sinelui, rezultând un tot absolut, o cupă în care partea bucuriilor este semnificativă, demonstrându-i fericitul concept: ,,Deviza mea a fost totul sau nimic”. Şi a dat totul pentru artă”.
Ajuns în faza de a pune, cu adevărat, un punct final călătoriei în care ne-a invitat, iniţiindu-ne fără ca noi să ne dăm seama, Victor Crăciun afirmă că Brâncuşi a dat totul pentru artă, făcând-o ,,ca un iniţiat desăvârşit, în condiţiile modificării continue a lumii moderne”.
Finalul acestui cuceritor ,,roman de idei”, care este volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie”, atinge vibraţii liturgice şi de poem în proză de cea mai bună densitate: ,,A fost un om al acestei lumi întregi, dincolo de spaţiu şi timp, ca şi toţi marii iniţiaţi ai lumii. O ştia şi ţinem seama de ceea ce a spus spre sfârşitul vieţii:
Eu nu mai sunt al acestei lumi;
Sunt departe de mine însumi,
Desprins de propriul meu trup –
Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”
Considerăm cât se poate de binevenită aranjarea sub forma unei strofe (aceea de mai sus) a uneia dintre mărturisirile ravisante ale lui Brâncuşi, din care cei mai mulţi dintre contemporanii săi nu înţelegeau, probabil, mare lucru şi-şi vedeau de ale lor, treceau mai departe, cu un zâmbet îngăduitor – trezindu-se mult mai târziu, peste ani şi ani, că au purtat, în inimă, în creier şi în suflet, în corpurile subtile şi în aura lor, cu toate de sorginte divină, întrebarea tulburătoare. ,,Oare ce-o fi vrut să spună Patriarhul din Carpaţi?!?…”.
După o steluţă (semn tipografic) abia perceptibilă, Victor Crăciun adaugă un ecou, ca într-un vers de final/ verset repetat, pe o altă zare a spiralei: ,,Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”. Acolo a căpătat, cum a dorit şi cum o merita, liniştea eternă… Alături de urmaşii săi: capodopere ale universului omenesc din secolul XX. Ajunsese la revelaţie…”.
Iar revelaţia – sper că înţelegem cu toţii – era Absolutul. Era însuşi Dumnezeu. Pe care, în ultimele sale clipe terestre, Brâncuşi îl invoca şi îl îndemna, ca pe un foarte apropiat confrate de joc, din copilărie, care trebuia să vină instantaneu şi să-i dăruiască/ să-i paseze mingea de foc a eternităţii, a Iluminării mântuitoare: ,,Haide, Bă!… Haide, Bă!…”.
*
Atât de tămăduitor se încheie volumul ,,BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” încât nu rezistăm ispitei de a-i prelungi reverberaţiile, întru mai buna înţelegere a Sculptorului, reamintind câteva dintre ,,dodiile” sale, totdeauna grele de tâlcuri profund-siderale:
,,Viaţa este o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem cea justă.”;
,,Oamenii nu îşi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.”;
,,Aici (în India), am găsit Pacea şi Bucuria.”;
,,Cine nu iese din Eu, nu atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.”;
,,Bucuria cea mai mare este contactul dintre esenţa noastră şi esenţa eternă.”;
O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o priveşte.”;
,,Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului – devii invulnerabil.” ;
,,Am eliminat din sculptura mea tot ce nu este esenţial. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, zborul, elanul ei. Cocoşul meu nu e cocoş. Pasărea mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Vreau să înalţ totul dincolo de Pământ.”;
,,Priviţi-le…, până când le veţi vedea! Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.”.
… Încheiem prin a cita două judecăţi de valoare:
Henry de Montherlant (Paris, 1945): ,,Brâncuşi e un înaintemergător pe calea regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin.”;
Sir Herbert Read (Londra, 1969): ,,Trei pietre de hotar măsoară în Europa Istoria Sculpturii: PHIDIAS, MICHELANGELO, BRÂNCUŞI.”.

…Cărora le alăturăm alte două citate, de astă-dată dedicate direct lui Victor Crăciun, în semn de preţuire şi admiraţie pentru Om, Profesionist şi Patriot:
Preot Constantin Galeriu: ,,Victor Crăciun este una din acele esenţe rare, mult plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor, care, cu smerenie şi fără urmă de trufie, se pune în slujba neamului uitându-se adeseori pe sine, necătând la piedici şi greutăţi, negândind la recunoaşteri şi răsplată.”;
Grigore Vieru: ,,Preţuit de românii de pe ambele maluri ale Prutului, muşcat de unii care au beneficiat din partea fostului regim totalitar şi care azi se folosesc din plin şi de anarhia culturală postdecembristă, Victor Crăciun rămâne, prin tot ce cu iubire de moşie făptuieşte, un fruntaş al culturii române şi un bun fecior al Patriei.”.

MULŢUMIRE
Şi
LUI DUMNEZEU LAUDĂ !

Craiova, 21 decembrie 2016 – 17 ianuarie 2017

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*