Dan LUPESCU despre… România 100. Ecouri în oglinzi venețiene „FIȚI ROMÂNI ȘI IAR ROMÂNI !” Lecția de istorie din publicistica lui MIHAI EMINESCU: UNITATEA NAȚIONALĂ ȘI RĂUL DINLĂUNTRU – dezbinarea, hula, vrajba, ura…

25.10.18 by

Dan LUPESCU despre…  România 100. Ecouri în oglinzi venețiene „FIȚI ROMÂNI ȘI IAR ROMÂNI !” Lecția de istorie din publicistica lui MIHAI EMINESCU: UNITATEA NAȚIONALĂ ȘI RĂUL DINLĂUNTRU – dezbinarea, hula, vrajba, ura…

EMINESCU, BRÂNCUȘI, ENESCU sunt și vor fi, în vecii vecilor, vizionarii de rang voievodal, în zările creației umaniste, alături de marii noștri făurari de Țară, de la reginele-zeițe Dokia/ Hestia sau Dakia (marea preoteasă și prima regină din Țara Soarelui/ Dacia/ Europa Veche), Roma Dea (cea dintâi preoteasă și regină la est de Carpați, în cetatea Roma Veche, azi Roman, în zarea anilor 3.000 înainte de Hristos) și Bendis (1990 î.d.H.), până la Zalmoxa (primul rege al dacilor cunoscut nominal, circa 1.400 î.d.H.), Burebista (82-44 î.d.H.), Diurpaneus (87 după Hristos), Decebal (82-106), Galer cel Bătrân/ Ler (împăratul Daciei Mari, circa 250-311) și, mai aproape de noi, Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau, Litovoi, Dragoș, Negru-Vodă, Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul (Restitutor Daciae), Ștefan cel Mare (Atletul lui Dumnezeu), Vlad Țepeș, Petru Rareș, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu – și, desigur, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul și Maria: supranumită, laudativ, Regina-Soldat, cea mai frumoasă femeie din Europa, cheia de boltă în făurirea României Mari, la 1918, an de grație al românilor din provinciile istorice cele mai apropiate de inima Carpaților Meridionali, Apuseni și Răsăriteni.
EMINESCU, BRÂNCUȘI, ENESCU – adică Trinitatea Sacră a spiritului românesc în acțiune – s-a dedicat permanent, cu devoțiune, rectitudine civică și morală, slujirii exemplare a idealului unității naționale și promovării mărcii noastre identitare: specificul național, în vuietul debordant al istoriei și în marele concert al afirmării tuturor neamurilor lumii.
*
Nutrind un cult cu totul aparte pentru Mihai Eminescu, ca pentru nici un alt scriitor român, Nicolae Iorga – el însuși un titan al spiritului românesc, un monstru al erudiției și un enciclopedist de notorietate continental-planetară – scria, la 16 noiembrie 1903, în revista „Sămănătorul”, după ce studiase manuscrisele eminesciene (44 de caiete, peste 15.000 de pagini), pe care Titu Maiorescu le donase Academiei Române cu un an înainte, în 1902 (pe când la Craiova se construiau Parcul Romanescu și complexul hotelier Minerva, la Shanghai – hotelul Păcii, iar în SUA se năștea, la 27 februarie 1902, John Steinbeck și apăreau, prin grija executorilor testamentari, cele zece volume din seria Scrieri complete de Walt Whitman): „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a ști, suflet doritor de a se împărtăși altora (…), ochi puternici, țintind necontenit idealul”.
Criticul și istoricul literar craiovean, cu impact incontestabil la cumpăna dintre milenii, Ovidiu Ghidirmic (hermeneut universitar, adevărat filosof al culturii, din stirpea lui Tudor Vianu, ca structură, și a lui G. Călinescu, prin temperament), nota cu îndreptățire: „Iorga atrage atenția, pentru prima dată, asupra completitudinii omului de cultură Eminescu, așa cum apare el din manuscrisele sale. Deshumarea publicisticii eminesciene este echivalentă cu o revelație și îi provoacă lui Nicolae Iorga rânduri de exaltare, am spune, unamuniană.”.
Peste doi ani de la prima exclamație admirativă a sa, adică în 1905, istoricul român de autoritate irefragabilă glosează, la fel de entuziast: „E o uimire câtă bogăție, logică, prevedere, căldură, câtă mare și morală înțelepciune de om superior, genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notițe despre cărți, care aveau simpla menire de a umple coloanele goale ale bietei foițe ieșene. La fiecare moment, marea sa putere de intuiție fixează puncte sau deschide perspective cu totul nouă. Din viața sa trecută cunoștea tot prezentul românilor, în câțiva ani căpătase o vedere clară asupra trecutului lor întreg, păstrase toată vigoarea spiritului său filosofic și oricând el stăpânea subiectul său, fie și atins în treacăt, de la o uimitoare înălțime.”.
Consemnând că publicistica eminesciană – redescoperită prin mintea strălucitoare a lui Nicolae Iorga și prin judecățile sale de valoare categorice – devine obiect de cult la „Sămănătorul”, Ovidiu Ghidirmic deplânge faptul că nu dispunem, deocamdată, de un studiu exhaustiv asupra publicisticii eminesciene, volumul lui D. Vatamaniuc, din 1985, abordând numai prima parte, din anii 1870-1877, a activității jurnalistice a lui Eminescu. Așadar, anii cei mai fecunzi ai travaliului publicistic al poetului nostru național, după ce venise din Iași în București, la „Timpul”, sunt încă neexplorați sistematic, în profunzime.
*
După ce reliefează că proza politică, așa după cum numește Eugen Simion creația publicistică a lui Eminescu, se impune a fi abordată din perspective multiple și complementare, după metoda interdisciplinară -, universitarul din Bănie, fondator al Școlii doctorale Al. Piru și director al revistei „Lamura”, din 2001 până în august 2017, când a trecut în eternitate, se dezlănțuie într-o serie de aprecieri copleșitoare, dar pe deplin întemeiate: „Pentru Eminescu, publicistica n-a fost o îndeletnicire oarecare, ci o vocație, o pasiune devorantă, mergând până la ruinarea propriei sănătăți. Munca istovitoare la „Timpul” i-a grăbit sfârșitul. Cotidianul conservator a fost pentru marele nostru poet național acea neîndurătoare și implacabilă Roată a lui Ixion, din mitologie. Cultul tradiției și dragostea nemărginită față de propria-i națiune formează principala arteră a publicisticii eminesciene. Eminescu se situează pe poziții conservatoare, nu neapărat în sensul strâmt al politicii partizane de partid, ci din convingerea sa interioară că progresul autentic NU se poate realiza decât pe calea păstrării tradițiilor noastre istorice, singura care poate asigura o dezvoltare organică a societății românești.”.
Iată cât de limpede și răspicat pledează Mihai Eminescu, în articolul de atitudine Tradiții istorice, publicat la 11 noiembrie 1879, în „Timpul”: „Noi susținem că poporul românesc NU se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au statornicit în curgerea vremilor.”.
În prelungirea acestei viziuni statuare – tăiată, parcă, în bazaltul nemuritor, în granitul și marmura imaculată din Munții Carpați -, exegetul accentuează: „Imitarea modelelor străine, în speță occidentale, este echivalentă, în viziunea sa, cu introducerea unei civilizații pripite, a unei pospăieli apusene (Introducerea unei civilizații pripite, „Timpul”, 11 decembrie 1877). Și aici, Eminescu se întâlnește cu Maiorescu și cu teoria formelor fără fond. În fapt, Eminescu pledează pentru o dezvoltare ORGANICĂ (s.n.) și se declară împotriva unui ritm forțat și artificial al dezvoltării: „Noi susținem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi și străine obiceiuri… (Tradiții istorice). Acesta este „conservatorismul” și așa-zisul „reacționarism” al lui Eminescu ! „Conservatorism” da, dar într-o anumită măsură. „Reacționarism”, în nici un caz. Etichetele acestea provin dintr-o interpretare greșită a publicisticii eminesciene.”. Resimțim nevoia de a preciza, fără vreun ocoliș, că este vorba de o etichetare din anii obsedantului deceniu, ai proletcultismului odios, care a întunecat multe minți și a produs pagube colosale culturii române, de prin anii 50, până după moartea lui Stalin, destul de mult.
Realizând un salt în timp, se cuvine să facem recurs la alte judecăți de valoare, pe care le spicuim din studiul Camil Petrescu și Noocrația: „De-a dreptul tragic este destinul lui George Demetru Ladima, din Patul lui Procust, gazetarul de un scrupul moral excesiv. Pentru Ladima ni se pare că autorul l-a avut ca model chiar pe Eminescu, din perioada gazetăriei la Timpul. (…) Dintre toți scriitorii noștri, numai Eminescu a fost de o probitate morală și intelectuală desăvârșită și nu a făcut, niciodată, nici un compromis și nici o concesie de ordin moral și intelectual. De aceea, Eminescu se înscrie cel mai mult în paradigma noocratică, teoretizată de Camil Petrescu. Dar, în cazul său, este vorba de existența tragică a omului de geniu, care – așa cum spunea Schopenhauer – se opune voinței oarbe de a trăi, iar tragismul provine dintr-un excedent de conștiință.”.
Revenind asupra publicisticii eminesciene, Ovidiu Ghidirmic reiterează realitatea tristă, condamnabilă, că aceasta este partea cea mai puțin explorată a operei Titanului născut la Ipotești, insistând asupra aspectului că aceasta trebuie abordată din multiple unghiuri de vedere: al literatului, filosofului, istoricului, politologului, economistului, sociologului, juristului ș.a.m.d.: „pentru că Eminescu se dovedește, în publicistica sa, un spirit enciclopedic, cu cunoștințe temeinice din cele mai variate domenii. Numai o abordare multidisciplinară poate constitui adevărata cale în abordarea publicisticii eminesciene.”.
Judecata de valoare care străjuiește, asemenea unui far călăuzitor, domeniul creației jurnaliere de geniu a lui Eminescu este sintetizată în aserțiunea conform căreia el rămâne cel mai mare gazetar al nostru din toate timpurile, grație vastei și solidei sale culturi filosofice, care îi permitea să integreze faptele și evenimentele în contexte din ce în ce mai ample, atingând orizontul semnificațiilor profunde și perene.
Pornind de la sublinierile lui Nicolae Iorga, conform căruia „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei” – conjugate cu afirmația, foarte fermă, că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată” -, Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare (s.n.). Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”.
*
La 17 februarie 1880, deci cu aproximativ 38 de ani înainte de ceasul astral al Marii Uniri a provinciilor istorice românești (ciuntite, totuși, de circa un sfert din teritoriile și populația lor !), în comentariul Studii asupra situației, publicat în „Timpul”, Eminescu „constată, consternat și dezamăgit, că în țara noastră multe lucruri evidente și simple nu se mai înțeleg de la sine și că evidența însăși are nevoie de a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că este singura linie dreaptă”. Constituie, firește, unul dintre paradoxurile cunoașterii realitatea că, adeseori, tocmai evidența ne scapă, ni se refuză.
Eminescu ataca, pe ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe. Într-un context analitic mai cuprinzător, detalia: „partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale”. Ovidiu Ghidirmic exclamă, la modul sec, însă cât se poate de acuzator: „Iată un adevăr valabil și astăzi !”, după care face recurs la o altă afirmație necruțătoare a lui Eminescu: „Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură ADEVĂRATĂ” (s.n.).
Acest punct de vedere, exprimat atât de răspicat, declanșează umorile și virtuțile de polemist neîndurător ale exegetului craiovean: „A fost și este. Un adevăr întrutotul valabil și astăzi, când semidoctismul clasei noastre politice este mai mult decât evident. E de observat că Eminescu ținea să precizeze: „cultura ADEVĂRATĂ” (s.n.). O dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură, cum obișnuia să spună primul nostru mare critic.”.
Criticul-Orator sau Oratorul-Critic – după cum îl numea pe Ovidiu Ghidirmic, cu evidentă simpatie, directorul Editurii Academiei Române, prozatorul, dramaturgul și publicistul de anvergură demnă de Premiul Nobel pentru literatură: Dumitru Radu Popescu – conchide, în acest punct al demonstrației sale, că multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană. Se întreabă, însă, dacă au și citit-o?…
Apoi, cu mult sarcasm și cu tristețe iremediabilă, fără de țărmuri, se lansează, viforos, într-o nouă cascadă de propoziții apodictice, sentințe memorabile, peste veac: „Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat, ca el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a UNITĂȚII NAȚIONALE (s.n.). Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață. Pentru această idee a luptat încă din tinerețe, de pe vremea când era student la Viena, când a și făcut parte din comitetul de organizare al serbării de la Putna, dedicată lui Ștefan cel Mare.”.
Cel ce, aidoma lui Titu Maiorescu, practică o critică de tip judecătoresc (sentințe limpezi, tranșante, fără drept de recurs) –, face, în continuare, o acoladă substanțială, deloc gratuită ori exagerată, dimpotrivă, având rol extrem de important în consolidarea efigiei nemuritoare, a vieții și operei lui Mihai Eminescu. Informațiile, reunite, parcă, în premieră într-un filon atât de concentrat și pur, atât de bogat în cel mai prețios metal al Soarelui, purtând marca genetică pe care NU o are decât aurul românesc, din careul magic scormonit de agatârși și daci (Brad, Roșia Montana, Zlatna, Certej), acum trei milenii, vin în cavalcadă, ca într-un galop istoric izbăvitor, cu semnificații, tâlcuri și taine explozive.
Le spicuim, în ritm cinematografic, ținându-ne respirația. Imediat după proclamarea Independenței României, Eminescu efectuează (în vara anului 1877) o călătorie de documentare, cu virtuți inițiatice, pe Valea Timocului și pe un areal extins din Sudul Dunării, interesându-se de soarta românilor autohtoni de aici, de pe malul drept al Dunării, axă culturală, arteră comercială și militară de amplitudine continentală.
Pe baza minuțioaselor documentări, realizate cu acest prilej, jurnalistul nostru de geniu publică o suită de articole în „Convorbiri literare”, „Curierul de Iași” și „Timpul”. În investigațiile și disecțiile întreprinse prin aceste documentări și articole, Mihai Eminescu își focusează permanent atenția, ca un judecător de Curte Supremă de Casație și Justiție, pe românii sud-dunăreni:
istroromâni (români care au migrat, în Evul Mediu, din aria de formare a poporului român, spre vest și s-au stabilit în peninsula Istria, azi aparținând Croației),
* morlaci (sau caravlahi, vlahi autohtoni din Bosnia și Dalmația),
* aromâni (numiți în România „români macedoneni” ori, mai popular, machedoni; în Grecia, în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept „greci antici latinizați”, adică parte a poporului grec; ei NU trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg – fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții – și nici cu cetățenii Republicii Macedonia, în sensul mai restrâns al cuvântului),
* meglenoromâni (numiți în România și machedoni; grup etnic român care trăiește în ținutul Meglen; ei înșiși își zic vlaș; în acest început de mileniu, mai trăiesc meglenoromâni îndeosebi în regiunea Macedonia Centrală din Grecia, unde se află cea mai mare parte a regiunii istorice Meglen, mai puțini în România, în Republica Macedonia și Turcia).
Călătoria de documentare a lui Mihai Eminescu a fost țintită exact asupra acelora care, în Evul Mediu, constituiau populația cea mai numeroasă din Peninsula Balcanică: meglenoromâni, aromâni, morlaci/ caravlahi, istroromâni.
Venind în contact, cu uimire, cu aceste mari comunități românești, răspândite în TOATĂ Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).”.
*
Hermeneutul universitar Ovidiu Ghidirmic subliniază, cu tărie, în continuare: „Eminescu a fost preocupat, ca nimeni altul, de soarta românilor din afara granițelor țării. În alte articole nu-i uită nici pe românii din Moravia și Ungaria. O pondere deosebită capătă, în publicistica eminesciană, condiția românilor din Basarabia și Bucovina. Basarabiei îi consacră o adevărată mini-monografie, într-un serial de studii și articole publicate în ziarul „Timpul” (martie 1878).”.
În manuscrisul nr. 2264, reține exegetul, Eminescu a scris o frază esențială, de o sentențiozitate aforistică implacabilă, pe care nu trebuie s-o uităm niciodată: „Dar, nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier.”.
Provocat de această fulgurație, Ovidiu Ghidirmic dezvoltă o demonstrație sui generis cuceritoare: „În această frază testamentară este formulată o doctrină a panromânismului. Mircea Eliade, în studiul Eminescu și Hasdeu (1941), vorbea despre o doctrină a românismului, în cazul lui Eminescu. Având în vedere faptul că Eminescu era preocupat de soarta românilor de pretutindeni, credem că putem vorbi chiar de o doctrină a panromânismului, termen pe care îl introducem, cu această ocazie, în eminescologie. Este un termen de care eminescologia avea nevoie, un termen pe deplin justificat, creat după aceleași tipare cu pangermanism, panslavism, paneuropenism.”(s.n.).
*
Forța marelui Vizionar al Neamului nostru, Eminescu, are dimensiuni indimenticabile, probate magistral de noi și noi vectori ai gândirii sale, reverberând în cercuri concentrice, precum acelea pe care le generează apa liniștită a unui lac atunci când este fulgerată de izbitura tangențială a unei pietre zvârlite cu tărie de vreun fecior iscusit, care vrea să descopere, cu un ceas mai devreme, „corola de minuni a lumii”.
Vă rog să-mi îngăduiți a aduce – în agora dezbaterilor publice de azi – ecourile încă unui cerc hermeneutic în conexiunile învolburate privind UNITATEA neamului nostru, întinzând o coardă în rapel la una dintre scrierile fundamentale ale eruditului preot Dumitru Bălașa (născut la 1 august 1911, la Gușoieni, județul Vâlcea, cunoscut medievist, conform judecăților de valoare ale reputaților cercetători Robert Deutsch, Damaschin Mioc, Horia Nestor-Bălcești, reputat tracolog, unchi al celebrului pictor Sabin Bălașa, care a fost apreciat de experții italieni pentru ceea ce ei au numit „romantismul cosmic” al frescelor și celorlalte capodopere de artă plastică ale sale), Dumitru Bălașa, căruia Marin Sorescu i-a prefațat elogios volumul de proză Valea Urșilor.

Zenovie Cârlugea remarca, în prefața scrisă în anul 1997, la sinteza de forță publicată sub titlul Țara Soarelui sau Istoria DacoRomâniei, că „teoria” dacologului Dumitru Bălașa se sprijină pe o bibliografie amplă: peste 180 de titluri, plus diferite periodice române și străine, având meritul de „a lăsa să vorbească mai mult textele, documentele și alte citate, prin puterea lor de convingere”.
Cunoscutul brâncușiolog, critic și istoric literar din Târgu Jiu, Zenovie Cârlugea afirmă răspicat: „Este vorba de o nouă citire a TUTUROR (s.n.) textelor de referință din antichitatea greco-latină și până în zilele noastre”, o nouă citire/ interpretare și punere a lor în lumina adevăratei perspective științifice.
Semnatarul prefeței amintite merge mai departe și susține tranșant, în termeni ireductibili: „Autor a sute de studii publicate în periodice românești și străine, Preotul cercetător Dumitru Bălașa a elaborat, în ultimele două decenii, cu o putere greu de egalat și cu o fermitate hasdeiană, două masive lucrări: Țara Soarelui și Dacii de-a lungul mileniilor, opere fundamentale de dacologie și medievistică, adevărate documentare de vastă informație tracologică și de erudiție vizionară.”.
Din piscul unei exhaustive documentări în tracologie, Dumitru Bălașa susține cu fervoare ideea „evidențierii spiritualității traco-dacice de-a lungul mileniilor, până azi…”, bazându-se pe o „argumentație sagace, strânsă, de mare impact în lumea științifică”.
Voi cita, aproape in integrum, două secvențe din volumul Țara Soarelui sau Istoria DacoRomâniei. Prima poartă intertitlul Eminescu și giganticul arbore genealogic al dacilor, cuprinzând două paragrafe substanțiale:
„La Viena, Eminescu conspectase Fontes Historiae în limba germană și ajunsese la convingerea că „marea UNITATE (s.n.) etnică a tracilor romanizați, care ocupau, în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, ale Atenei și ale Triestului și ajungând până la Nistru, spre Miazănoapte și Răsărit, până în șesurile Tisei spre Apus” (Ion Scurtu, Dosarele Istoriei, 1998, nr. 6, pag. 1) – aceasta era Dacoromânia. Dacă eliminăm obsesia „romanizării tracilor”, observăm că orizontul eminescian este mult mai mare decât al celor mai de seamă „profesori” istoriografi. (s.n.)”.
Paragraful secund din prima secvență menționată sună astfel: „Cheia de aur a continuității, Ler-împăratul cu Imperiul Dacia Mare, a fost cunoscută de Marele Geniu (n.n. Eminescu), care s-a „mulțumit” și cu atât: „De la Nistru pân la Tisa”, un testament sacru pentru totdeauna (…).”.
Secvența secundă pe care o avem în vedere se numește Ortodoxia creștină și este mult mai cuprinzătoare, însumând șase paragrafe. Primul începe printr-o judecată de valoare din ordinul categoriilor esențiale: „Ortodoxia creștină este mama Dacoromânilor, începând cu Zeul Soare și continuând cu Domnul nostru Iisus Hristos. Este lungul drum parcurs de la Ortodoxia Zalmoxiană la Ortodoxia creștină, de la Soarele uranian la „Soarele dreptății” – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.”.
Preotul Dumitru Bălașa enunță, apoi, două avertismente ferme:
1. „Când va dispărea Ortodoxia Creștină, va dispărea și poporul dacoromân. Fac un APEL (s.n.) la Comunitatea Dacoromână, către Uniații ziși Greco-catolici: Reveniți cel puțin la Ortodoxia pe care ați păstrat-o până la 1848, când cărțile de ritual ortodox erau tot una (s.n.), adică la fel, și când „uniții cu Roma” utilizau cărțile tipărite de Ortodoxie, iar Ortodocșii utilizau cărțile tipărite de uniți.”;
2. Același APEL (s.n.) îl fac către toți cei ce părăsesc Ortodoxia, trecând la alte secte: Scoateți pumnalul din trupul sfânt al Ortodoxiei! NU distrugeți UNITATEA NAȚIONALĂ, Ortodoxia multimilenară !”.
Partea a doua din subcapitolul Ortodoxia creștină are caracter concluziv, dar este scris pe același ton grav, dramatic, precum octavele seducătoare ale clopotelor nepereche din Catedrala Mântuirii Neamului Românesc, ce va fi sfințită și deschidă circuitului public, de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, acum, în această toamnă, în pragul sărbătorii Centenarului României Mari: 1 Decembrie 2018.
Vă prezentăm primul paragraf din acest segment concluziv: „Să știți totuși că, atunci când va dispărea Ortodoxia creștină, va dispărea Neamul DacoRomân. A spus Luceafărul poeziei românești (n.n. Eminescu): „Ortodoxia este mama neamului dacoromân”. Iar după studiul asupra Bibliei lui Ulfila cuvintele popă, milă, pomenire, pomană, cneaz, Bucovina, voievod, buche, bucher ș.a. sunt cuvinte străvechi, cuvinte dacoromâne (Paul Găleșanu), ci nu slave, cum s-a afirmat. Pornim de la Roma Veche din Moldova.”
În ultimul paragraf, din această parte a cărții sale, Dumitru Bălașa urcă până la tonuri pamfletare de neînchipuit: „Marele atentat papal împotriva Ortodoxiei Creștine și în special împotriva Dacoromânilor, atac masiv declanșat și organizat de papa Formos înainte de 890, continuat de Cruciada a IV-a cu papa Inocențiu al III-lea în 1294 și mai departe, în special până în anul 1330, este o crimă în mantia neagră, mefistofelică, pe care s-a cusut crucea lui Hristos (s.n.). La un cutremur, statuile din Bisericile papale vor cădea pentru totdeauna.”.
*
Cernem, iarăși, cu înfrigurare, câteva fulgurații eminesciene, veritabile trasoare de lumină, din publicistica sa de geniu, care probează la modul absolut faptul că:
* Eminescu era conștient că principalul factor al unității TUTUROR românilor este limba, așa după cum relevă în articolul Idealul unității politice a românilor („Curierul de Iași”, noiembrie 1876);
* „Suntem români și PUNCTUM !” – afirmă ritos, în Misiunea noastră ca stat („Timpul”, noiembrie 1880), articol în care evidenția ideea de puternic, mare impact, conform căreia misiunea noastră ca stat este de ordin cultural: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării” – Deziderat care rămâne actual!, subliniază Ovidiu Ghidirmic;
* „Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879);
* „Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880).
*
Prin Cursul fundamental „Eminescu”, pe care l-a predat mai bine de un deceniu, la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, Ovidiu Ghidirmic a desțelenit alte și alte tâlcuri adânci din publicistica omului deplin al culturii românești, cum îl definea Constantin Noica pe autorul capodoperelor Luceafărul, Odă – în metru antic, Rugăciunea unui dac: „Nimic nu l-a mâhnit mai mult pe Eminescu decât dezbinarea pe care o constată, cu multă amărăciune, în istoria noastră. În studiul Influența austriacă asupra românilor din Principate, marele nostru poet național își punea întrebarea: (…) cum întâlnim poporul în istorie? Și era nevoit să recunoască, în modul cel mai dureros: Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru. Eminescu ajungea astfel la o concluzie cu totul nedorită: Răul deci e înlăuntru. În articolul Misiunea noastră ca stat, semnala, de asemenea, hula, vrajba și ura ce ne-o facem noi înșine și trăgea un binevenit semnal de alarmă: primejdiile, dacă ne amenință, ne amenință dinlăuntru.”.
Plecând de la aceste sentințe, scrise de Eminescu, cu fierul înroșit în foc -, Ovidiu Ghidirmic poposește în prezent, în anii de la cumpăna secolelor XX-XXI, constatând cu mare îngrijorare și aproape vituperând: „Aceste rânduri incendiare parcă ar fi fost scrise astăzi și ar trebui să ne pună pe gânduri, într-un moment istoric de răscruce în care, dacă NU suntem pe cale de a ne pierde identitatea, trăim, în orice caz, o criză a identității. Trebuie să recunoaștem că sentimentul național a slăbit în ultimul timp, ca urmare a unei înțelegeri greșite a ideii paneuropene, care nu anulează identitatea națională, cum cred unii, ci – dimpotrivă – o presupune și o întărește.”.
Arguția argumentării de mai sus intră în consonanță cu concluziile, dintr-o perspectivă încrezătoare, ale lui Mircea Vintilescu: „Spiritul de patriotism (…), care trebuie neapărat promovat, poate reprezenta unul dintre cei mai importanți lianți de mobilizare pentru acțiuni benefice la nivelul tuturor cetățenilor unei comunități, iar fără unitate nimic durabil nu se poate realiza, atât la nivelul populației din România, cât mai ales la nivelul civilizației românești de pretutindeni. În acest sens vreau să reamintesc tuturor că unul din principiile fundamentale care a stat la baza constituirii Uniunii Europene a fost enunțat sub forma: UNITATE PRIN DIVERSITATE, iar diversitatea apăra spiritul de unitate care se poate demonstra numai prin manifestarea patriotismului comportamental la nivelul fiecărui cetățean și al comunității umane din care el face parte.”.
În rezonanță și stârnind, parcă, ecouri învolburate în apele cu limpezime de cristal ale oglinzilor venețiene, intră – paragrafele de mai înainte – cu demonstrațiile de factură academică ale universitarului Constantin Schirfineț (de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București), care, în rigurosul său studiu Identitatea românească în contextul modernității tendențiale, conchide: „Identitatea românească derivă din participarea indivizilor la practicile culturale și activitățile proprii românilor, presupune atitudini pozitive față de membrii grupului național, atașament și mândrie națională, sentimente de protecție, determinare de apartenență la o națiune, loialitate, revendicarea unei obârșii comune și împărtășirea acelorași tradiții și obiceiuri.”.
*
Revenind la exegeza lui Ovidiu Ghidirmic, desprindem recursul pe care acesta îl face la romanul Geniu pustiu, în care Eminescu denunță cosmopolitismul contemporanilor săi: „Oamenii noștri (…) sunt de un cosmopolitism sec, amar, sceptic: au frumosul obicei de a iubi tot ce-i străin, de a urî tot ce-i românesc. (…) Vezi la noi istorici ce NU cunosc istoria, literați și jurnaliști ce NU știu a scrie, actori ce NU știu a juca, miniștri ce NU știu a guverna, financieri ce NU știu a calcula.”.
Cele cinci propoziții, în care particula NU este repetată de cinci ori, dau – prin cadența lor sacadată, cvasi-furioasă, de ghilotină ce-și reia, la nesfârșit, căderea asupra grumazului unei realități bulversante – senzația de dezastru total și năruire apocaliptică, de proporții cosmice, asurzitoare.
„Cât despre intelighenția noastră – o generațiune de amploiați…, de semidocți…” – remarcă naratorul; În replică, Toma Nour, eroul romanului, tribun în oastea lui Avram Iancu, (…) adresează, pe un ton imperativ, îndemnul: „Fiți români și iar români! ”, apoi dă o definiție metafizică admirabilă și corectă a națiunilor: „Națiunile nu sunt decât nuanțele prismatice ale omenirii”.
Din poemul postum Odin și Poetul, Ovidiu Ghidirmic decupează – pentru rotunjirea demonstrației sale – secvența în care Decebal îl întreabă pe poet ce mai fac urmașii puternicilor romani, „iar poetul îi răspunde, cu un termen negativ, că au devenit romunculi. Eminescu a creat acest termen prin analogie cu homunculi, ființe artificiale, născute pe cale de laborator. Romunculii sunt români decăzuți, degradați.”.
Descumpănit de realitățile de acum mai bine de un secol, de pe vremea poetului Național, dar – cu osebire – de cele contemporane nouă înșine, Ovidiu Ghidirmic pune punct incursiunii sale critice, atât de minuțioase, percutante și memorabile, printr-un scurt paragraf, cu gust de migdale amare și anghinare: „Este cazul să ne întrebăm și noi, astăzi, ca și Eminescu, ce suntem, de fapt: români sau romunculi, cum spunea cu atâta amărăciune poetul. Lăsăm fiecăruia latitudinea să-și răspundă, în forul său intim la această întrebare.”.
*
Și, totuși, inima nu ne lasă fără a încerca, în comentariul nostru, un final în tonalitate luminoasă, cu falduri maiestuoase și fiori de cosmogonie, în care își dau mâna – într-o horă identitară trans-istorică – „afinități secrete între spiritualitatea geto-dacă și cea indiană”, după cum se exprimă Ovidiu Ghidirmic în încheierea eseului său Eminescu și cosmogonia indiană, în care face trimiteri convingătoare la poemul Rugăciunea unui dac, în care Eminescu parafrazează unele versete din Imnul Creațiunii.
Avem în vedere afirmația ravisantă a lui G. Călinescu, conform căreia: „Un geniu este, de plânge sau de râde, un gânditor care lasă o dâră sonoră de foc pe traiectoria lui cosmică, dând o lecție de construcție umanității.”.
În aceste cadre înțelegem noi, în anul de grație 2018, 2-3 noiembrie, să înscriem și Lecția de Istorie pe care ne-o dă EMINESCU, nouă, fiecăruia în parte, și tuturor românilor, laolaltă, începând cu participanții, din aceste zile, la Simpozionul Internațional Vizionarii Neamului nostru, de la Craiova: Fiți români și iar români!”.
Apărați UNITATEA, IDENTITATEA și SOLIDARITATEA NAȚIONALĂ ! Feriți-vă, ca Nefârtate de tămâie, de răul dinlăuntru: dezbinarea, hula, vrajba, pâra-hâra și ura !
Chiar dacă pare imposibil – și este, oricum, greu, foarte greu de realizat -, să tindem, prin gând pozitiv și faptă viguroasă, demnă de toată lauda, spre o lume românească mai presus de rău, din care am extirpat pasiunile impure.
Sau, așa cum Al. Piru, ultimul critic și istoric literar specialist în TOATE perioadele literaturii române, afirma cu încredere, sculptând, parcă, pe capacul casetei cu odoarele cele mai de preț, intarsii cu scânteieri de perlă, aur și purpură: „o lume senină, preocupată doar de perfecțiune interioară”. Al. Piru se referea la capodopera Luceafărul, punând pecetea fierbinte: „Nici un poet român n-a atins această culme a creației eminesciene, creație egală cu a oricărui poet de geniu din lume.”.
Acesta-i, în linii fugoase, portretul viu, palpabil, vibrând de un dor fără sațiu pentru neamul românilor și de o neostoită sete de UNITATE și SOLIDARITATE NAȚIONALĂ, pe care Unicul Creator ni l-a inspirat, pornind de la publicistica de geniu a lui Mihai Eminescu, de o actualitate răvășitoare, pe care le-am însoțit, finalmente, și cu sumare, răzlețe, trimiteri la creația sa lirică.
Sfârșit și lui Dumnezeu laudă !

Craiova, 15-20 octombrie 2018
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment