Dan Lupescu despre… MARIAN BARBU la al optulea volum Trăind printre cărți: ZIGURAT de critică și istorie literară cu 8.000 (opt mii) de trepte !

20.09.18 by

Dan Lupescu despre… MARIAN BARBU la al optulea volum Trăind printre cărți: ZIGURAT de critică și istorie literară  cu 8.000 (opt mii) de trepte !

Critic și istoric literar de rigoare bizantină și acribie benedictină (născut la Milești, județul Dolj, în același an cu acad. Răzvan Teodorescu), poet și prozator frenetic, autor de insolite romane de tip puzzle, din matricea narativă a lui William Faulkner, D.R. Popescu, Julio Cortazar -, profesorul craiovean Marian Barbu își continuă, cu fervoare de Comandante Che Guevara și elan adolescentin, călătoria prin tărâmul magic al literaturii române și universale.
Deși a promis – în două rânduri, în public, neprovocat – că NU va mai scrie niciodată… Periplul său pe valurile înspumate ale literaturii (cu sau fără valențe marine sau oceanice) are întreite virtuți:
1. Croazieră de plăcere;
2. Explorare, prospectare, disecare lucidă, dar prietenoasă, și evaluare a autorilor selectați în confrerie, critică literară de standard judecătoresc, cu sentințe irevocabile, gen Titu Maiorescu, G. Călinescu, Al. Piru;
3. Căutare a eului său profund, descoperire a chipurilor din străfunduri, prin temerare zile și nopți de meditație și contemplație, știind, deodată cu Solomon Marcus, zămislitorul Poeticii matematice, că reflexivitatea și autoreferința ilustrează capacitatea unui sistem semiotic „de a se întoarce asupra lui însuși, de a deveni propriul său obiect și de a se referi la sine”.
Prin mentalitate și printr-o multitudine de atitudini și comportamente, prin acțiuni și reacții (probate în tot ceea ce scrie), Marian Barbu demonstrează că se comportă ca un veritabil și extrem de fin sistem semiotic.

Metaforă a ochiului și, în egală măsură, metaforă a sutelor de opere literare despicate, asumate hermeneutic -, Marian Barbu se dovedește geamăn cu zeul Argus (din aurora grecească, așa după cum ar afirma Dumitru Velea), „cel ce privește cu o mie de ochi, presărați pe tot corpul”, autori, cărți, dar se privește și pe el însuși, reflectat în… și desprins de aceștia (autori, cărți…), pentru a depista esențele lor, pentru a accede, aproape simultan, la propria-i Chintesență, ca spirit, ca om, ca întrupare a Luminii Sfântului Duh.
***
Dragi prieteni,
Doamnelor și Domnilor,
omagiem astăzi Familia de spirite fraterne ale lui Marian Barbu – personalitate eclatantă a Craiovei, a Olteniei și a României, doctor în filologie din 5 iunie 1976, cu teza Romanul de mistere în literatura română, doctorat trecut sub bolta de lumină a Facultății de Filologie din București, absolvită în 1964 – Promoția centenar a Universității din București.
Omagiem, totodată, matricea creațiilor sale de o mare, copleșitoare diversitate, matrice numită Spiritul Olteniei – adică spiritul românesc la modul absolut, cum îl definea Adrian Păunescu; măduva romanității noastre – conform lui Nicolae Iorga; epicentrul spiritului românesc – după acad. Dan Simonescu.
Pentru Marian Barbu, această matrice a fost întemeiată în satul Milești (unde a văzut lumina astei lumi telurice), la câțiva kilometri nord de Craiova – prin bunii-străbunii săi: Thales din Milet, Dionisie Exiguul, Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătaru (ot Milești, nu?)…
Matrice în marea matrice a românismului, răsădită, la vârsta adolescenței, la Liceul Frații Buzești din Cetatea Băniei, înflorind și lăstărind în București (cinci ani, cursuri de zi, ca student), apoi desăvârșită întru bogată rodire la Craiova (răstimp de o jumătate de secol și mai bine, ca profesor, scriitor și fervent actant cultural) -, cu periodice salturi ontologice, după anul 2000, peste mări și țări, peste oceane de neliniști și candoare, peste curenți planetari având rol de termostat la scară globală: în Chicago și Algonquin, în Florida, lângă Atlantic, unde, mărturisește acum, în 2018, oarecum malițios: „m-am convins că …alegațiile mele critice sunt pe drumul așezării lor normale”.
Spre sfârșitul volumului, revine asupra cuvântului cu intarsii de perlă: alegație, explicându-i sensul, conform dicționarelor, anume acela de invocare a unei teorii pentru a susține și a întări o afirmație. În cazul de față, Marian Barbu face dese alegații la semiotică și, în genere, la teoria comunicării, chiar la epistemologie, cu irizări fugare spre arealul regionalismelor, al cuvintelor neaoșe sau, dimpotrivă, al neologismerlor..

Omagiem, astăzi și acum, superba Ființă și Fiire a Doamnei Ileana/ Elena Barbu, născută în zi de 15 septembrie, camarad de tâmplă, de aspirații și vise, prietenă, iubită și consoartă, așa cum îi fu Elena Piru magistrului nostru: Al. Piru.
Doamna Ileana a adus, în Familia Barbu, aerul tare de sub munte, carpatin, greu de ozon, spiritul și miresmele îmbătătoare ale merelor roșii din Voineștii de Dâmbovița, unde mama Domniei Sale – Paraschiva – bate pragul vârstei de 96-100 de ani.
Doamna Ileana/ Elena Barbu a luminat și a înstelat cununa regală a Familiei prin nașterea și creșterea Cosânzenei Simona-Mădălina (acum, în SUA) și a Făt-Frumosului Bogdan (trăitor în Canada).
Concomitent, a altoit în Familia Sa duhul înalt scrutător și flexibil al profesionistului în matematici, dar și zvâcnetul măiastru, detenta leonină a dresorului de computere și a îmblânzitorului de limbaje digitale.
Des-țărați, însă reîntemeiați zdravăn, oltenește, dincolo de Balta cea Mare a Brăilei, dincolo de Țara fabulosului Terente, dar și dincolo de oceanele de doruri și vâltori irepresibile… -, Simona și Bogdan au dat viață (fiecare în familia sa nord-americană) câtorva copii de aur, purpură și diamant…
***
…Acum – prin al optulea volum din seria sa Trăind printre cărți –, profesorul Marian Barbu dovedește că este arhitectul unei monumentale istorii literare care însumează, în acest moment, 3.320 de pagini doar în această suită-colecție.
Lor li se adaugă: 380 de pagini din ediția a doua a Romanului de mistere…; cele 602 pagini din dipticul Aspecte ale romanului românesc contemporan; 176 – din Simbolistica poeziei lui Ion Barbu; 324 – Reexaminări critice; 241 pag – Ipostaze și metastaze ale discursului oficial; 336 pagini – Dicționar biografic al membrilor Societății Scriitorilor Olteni; 1.100 pag., format A4 – Medalionul literar – structură permanentă de cultură și educație; 380 p. – La Lilieci… 6 Cărți în căutarea lui Marin Sorescu; 729 pag. – Universalia…(despre scrieri din literaturile lumii); 280 pag. – Mircea Eliade – subiect logic și gramatical; 686 pagini – Convergențe tematice în romanul contemporan: 1948-2014.
În total: 8.184 (opt mii o sută optzeci și patru) de pagini de critică și istorie literară, NU puține în cărți format A4 (coală ministerială) și B5 (trei sferturi din coala ministerială).
Acestora li se adaugă 1.923 de pagini din șapte volume de proză scurtă și romane, plus 1.084 de pagini cumulate în cele nouă plachete și cărți de poezie.
Într-un context atât de îmbelșugat în apariții editoriale -, Marian Barbu poate constata, fără pic de trufie: „Eu sunt cel ce sunt”. Adică mântuitorul a sute de scriitori români și a altor sute de literați din Europa, din lume, despre ale căror cărți și volume a scris și scrie cu evidentă atenție, rigoare și energie celestă, de zăgan dezlănțuit în tăriile stratosferei literaturii românești, europene și universale.
Acest volum VIII din redutabilul Zigurat de critică și istorie literară, pe care Marian Barbu l-a dăltuit sub curcubeul – zâmbet al lui Dumnezeu – al genericului Trăind printre cărți, este subintitulat, întru dumirire din capul locului: Studii, articole, cronici, eseuri, recenzii, convorbiri, interviuri.
Aidoma majorității cărților de maturitate ale neprețuitului nostru profesor craiovean -, și noua apariție editorială este concepută într-o structură specifică, trasată cu laserul ochiului minții de arhitect vizionar, țintind durata peste vreme și peste vremuri, dar și lămurirea cât mai deplină a cititorilor (profesioniști, inițiați în tainele literaturii ori doar amatori sau veleitari).
Poartă, cu alte cuvinte, marca (brand-ul) Marian Barbu, fiind precedat de un Pro Domo și Cuprins – structurat pe două mari capitole: I. Literatură română (cu secvențele A. Poezie, B. Proză, C. Teatru, D. Critică și istorie literară, E. Cultură și civilizație, F. Evocări, aniversări, comemorări), respectiv: II. Literatură universală, III. Addenda.
Marca Marian Barbu este dată și de notele din finalul mai multor eseuri, articole, studii…, introduse în carte prin precizarea N.B. (nota bene), dar și prin inserțiuni inteligențe, în chiar șuvoiul comentariilor: mărturii, mărturisiri, elemente autoreferențiale.
Prin asemenea note, de incontestabilă autenticitate și originalitate, uneori cu nimb de superbie -, Marian Barbu, a cărui vocație de Sisif este irefragabilă, a reluat, de zeci, de sute de ori, reia și va relua mereu, cu neostoită tenacitate și în spirit jertfelnic, gestul de ghiocel grațios și efemer, care, privind stratul de zăpadă pe care abia l-a răzbit, își scrutează obârșiile, orbitor.
Mă refer la gestul intrat în mit al solitarului Narcis de a se contempla în oglinda vie, pulsatilă a lacului cu irizări de cleștar, dincolo de care, în cazul hermeneutului craiovean, se află noianul de op-uri literare de toate felurile, răsturnatul Turn Babel de cărți ce intră pe piață în ritm debordant, dar și în devălmășie.
Dintre cele șapte puncte lămuritoare din Pro Domo, selectăm, în regim extrem-parcimonios, următoarele evidențieri: „Întotdeauna, am simțit o aparte frățietate de breaslă (s.n.); am verificat recunoașterea „criticelor” mele în nominalizările de la referințe critice, ale autorilor cuprinși în Dicționarul General al Literaturii Române, ediția întâi, Buc., Academia Română (…) Destul de numeroase: 40-50. De fapt, atâtea câte au fost: de la Ion Agârbiceanu, Bartolomeu Anania, Ioan Alexandru la Marin Sorescu, Ileana Vulpescu ș.c.l.; mai întotdeauna, am căutat să depășesc actul de critică impresionistă, la cald, să mă feresc de volute stilistice, care emoționează și incită, dar nici să resping, musai pe alte criterii, decât de valoare, estetice.” (s.n.)
Prima N.B. (nota bene) – din acest volum VIII al suitei Trăind printre cărți de Marian Barbu – survine chiar la finalul celor două pagini titrate Pro Domo: „Actul de creație personală a rămas mereu… în urmă; ca și când critica literară nu este… creație?! Vorbeam de poezie, proză teatru ș.a.”
***
Noua carte a lui Marian Barbu comentează creațiile a 39 de autori. Cei mai mulți dintre ei sunt incluși în segmentul I. Literatura Română, A. Poezie, 1. Contemporani. Precizez că sunt analizate exclusiv apariții editoriale din anii 2014-2017. Autorii sunt ordonați, în acest volum, după criteriul alfabetic.
Sub titlul Tendința de reabilitare a expresionismului, Marian Barbu începe tranșant excursul său critic: „Volumul de poeme al lui ȘTEFAN AMARIȚEI, Lumina navigatorului (Timpul, Iași, 2014), se dorește, în subsidiar, a fi o reabilitarea expresionismului de tip germano-austriac. În sensul acesta, volumul trebuie socotit și ca unul polemic, dacă nu inchizitorial, față de întreaga creație lirico-epică actuală din România, centrată pe subiectivitate vizibil dezlânată și din cauza tematicii de alcov ori de libidou, de forme libere ale comunicării fără noimă. Poetul, prozatorul, dramaturgul Ștefan Amariței a părăsit cu bună știință lumea concretului caduc, static și irelevant în comunicare și a arborat, prin conștientizare, abstractul, vagul cosmic, lumea acvatică, formele de viață și de comportament ale acesteia.”
***
Șase pagini și jumătate îi sunt dedicate lui LAURENȚIU CÂRSTEAN, plasate sub titlul Explorarea sinelui, fiind în viață.”: „Antologia Rostirea și tăcerea (190 de pagini) s-a datorat poetului Laurențiu Cârstean (n. în 1946, Vicovu de Jos, Bucovina, d. în 2010, la București), pe care acum, postmortem, a readus-o în atenția noastră fratele său mai mare, Stelian Cârstean, folclorist, absolvent al Filologiei bucureștene în 1964, Promoția Centenar a Universității din Capitala Românei.”
Finalul acestui eseu scris de Marian Barbu include o judecată de valoare tranșantă: „Poetul Laurențiu Cârstean (…) a produs dislocări clare la nivelul viziunii poetice moderne în spațiul românesc, el trebuind să fie recunoscut alături de Cezar Baltag, Grigore Hagiu, de experimentatul Mircea Ivănescu sau de înnoitorul Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu ș.a. Desigur, fiecare în compartimentul valoric, specific lui.”
Pentru a puncta cu o ultimă propoziție tipărită cu litere aldine/ boldate: „Istoria literară, peste tot în lumea civilizată, are încă nevoie de clasificări credibile.”.
Recenzia este urmată de Nota Bene, în care Marian Barbu formulează „o amară constatare cu privire la dispariția casetei tehnice la mai toate cărțile tipărite după 1990. Ce bogăție de informație oferea prezența acesteia la sfârșitul câte unei ediții, apărute până în 1989 – de la tiraj, până la numele redactorului de carte ș.a. Astăzi, în prelungit anotimp al democrației, s-au dus toți și toate pe o cale nenturnată, fără s-o mai caute ori s-o anunțe vreuna din puzderia de edituri existente în România.”.
***
Despre ION SABIN CERNEA (din orașul Motru, Gorj), al treilea poet luat în vizor, sub titlul Poezia din perspectiva fizicianului, Marian Barbu precizează că are 15 apariții editoriale, la Craiova, Drobeta Turnu-Severin, Târgu-Jiu și Iași), plus două antologii: Între suflet și cer (2015), urmată de Între pământ și cer (2016).
„Profesor de fizică fiind – subliniază Marian Barbu -, domnul Ion Sabin Cerna crede că timpul, termen și concept abstract, de filosofie, poate fi măsurat și definit în limbaje de geometrie plană. Așezat pe dunga timpului este un poem ilustrativ pentru ideea avansată” -, pentru a conchide, după mai multe conexiuni și judecăți critice: „Măsura eminescianismului pilduitor reverberează în creația poetului Ion Sabin Cernea, în cele 50 de strofe-verset, purtând denumirea Bendis (…). Vizionar, urmând îndeaproape sursa, poetul precizează că este descendentă din vița Traciei, fiind sortită să ajungă soția lui Gebeleizis”. Și poetul desferecă toate miturile tracice (…). Dacă impulsul a fost Eminescu, pe parcursul descrierilor de tip verset -, Blaga supraveghează (…) limbajul poetic corect formulat.”.
***
Aproape șapte pagini îi sunt rezervate lui Octavian Doclin (n. 17 febr.1950) – „mare poet al suspansului și al sincopelor lexicale” -;
trei pagini lui Nicolae Dragoș, poetul (altele șase: Esop sub faldurile poeziei clasice, în capitolul E. Cultură și civilizație);
șase pagini – lui MIHAI DUȚESCU, în eseul De la Orfeu trimitere: „Astăzi, după 15 lustri de viață, eu, cronicarul de serviciu al amintirilor mele, care mă poartă mereu în zigzag, afirm, în cunoștință de cauză, că scriitorul polimorf Mihai Duțescu (poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, din când în când și critic literar ș.a.) a experimentat mai toate formele de exprimare ale limbii române, căreia i s-a încredințat astfel un „libret” de mare virtuozitate. De aici, din Țara Banilor Craiovești.” – exclamă Marian Barbu.
Verdictul criticului literar, deși surâzător, amical și bonom, poate fi și sever, când este cazul: „O lovitură, deloc de grație, produce Mihai Duțescu prin volumul intitulat Poeme decadente, Scrisul Românesc, Fundația-Editura, 2016. Cartea este drapată, pe copertele interioare, de două referințe critice de notorietate – Florea Firan și Eugen Barbu. Din păcate, nici una, nici alta nu sunt… în cestiune! Ce să-i faci, compromisuri… utile!”.
Din punctul nostru de vedere, Mihai Duțescu este unul dintre cei mai valoroși poeți români în viață – alături de: Carolina Ilica, Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Ana Blandiana, Aura Cristi (din foarte zdravăna aripă feminină), Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Grigore Mărășanu, Gabriel Chifu, Nicolae Dragoș, Theodor Răpan, Paul Aretzu, Mihalache Tudorică, Ion Mircea, George Vulturescu, Ion Mureșan, Florea Miu, Dinu Flămând (din aripa masculină).
Analiza volumul se dovedește, însă, cât se poate de pătrunzătoare și pertinentă: „Tot volumul este o consemnare epică destoinică despre rosturile artei de-a lungul timpurilor, începând cu muzica orfică.” ; „Poemul Morile conține toate figurile de stil clasice: epitete, personificări, metafore ornante, metonimii, sinecdoci – a se vedea privirea lichidă/ a mării. ; „Lângă arsenalul limbajului poemelor decadente, apărute în perioada interbelică, semnate de Geo Bogza, Sașa Pană, Gellu Naum, Constantin Nisipeanu, mai apoi Ion Caraion și alții, atașăm și poemul lui Duțescu intitulat Călăul. Prin deschiderile lui galante, el are alura unui poem de nobilă deschidere festivalieră.” ; „Volumul de Poeme decadente reprezintă o excepțională ieșire literară în rada esteticului de durată.” ; „Mihai Duțescu, ostentativ, și-a intitulat volumul așa, să se vadă că se poate scrie tot românește, chiar dacă și-a schimbat paradigma de viziune și tematică. Și a reușit cu asupra de măsură. Deh, vârsta, Cultura și Talentul !”.
***
O senzualitate aparte pare să-i provoace Domnului profesor dr. Marian Barbu poezia ENEI GELA în al cărei univers liric descifrează Resuscitarea altruismului poetic. Cu aplomb, hermeneutul literar precizează: „Pentru decodare, mi-am luat îngăduința să dezvolt două marginalii critice la două poeme: a). cocoșul are dreptul la o secure ascuțită (n.n. superb vers!), b). eu $ eu.
Dincolo de expresivitatea de excepție a versului prim, se vede că doamna Gela nu a tăiat niciodată un cocoș (și nici altcineva din apropiere), deoarece, altfel, ar fi știut că numai curcanii se taie cu securea, necum cucoșii, gânsacii ori rățoii leșești, cărora li se potrivește doar lama cuțitului ascuțit precum un brici de bărbierit haiduci în puterea vârstei și sacre idei metafizice.
Continuând speculația noastră zâmbăreață, nu înțelegem nici de ce fermecătoarea poetesă semnează volumele sale în stil finougric sau/ și precum chinezii, coreenii și japonezii, cu numele de familie în față, NU cu PREnumele. Exceptând neamurile asiatice, în tot restul lumii este respectată strict regula plasării numelui binecuvântat prin botezul creștinesc înaintea celui de familie.
Iar dacă tot am intrat, din ianuarie 2007, în Uniunea Europeană, nu pricepem de ce eu-ul și eu-ul (eu-ul și ego-ul) domniei sale se lasă despărțite/ descăpățânate de bietul dolar american ($), ci nu de ceremoniosul Euro…
Marian Barbu conchide: „Pe podium stă duritatea observațiilor, ca-ntr-o declarație de război. E un fel de Scara 1/1, a Ninei Cassian. Deci departe de Țara fetelor, a Mariei Banuș. Parcă mai aproape de, și nu prea, de Ana Blandiana. Finalul poemei eu $ eu este de tot interesul subtilităților omenești (în plan literar, estetice).”.
N.B. (nota bene) gâlgâie – afirmăm noi – de metafore plastice, dar și revelatorii. Cităm din Marian Barbu: „Desprind câteva formulări stilistice în linia celor tradițional-cunoscute: „amanții se sfârâie în sarea desfrâului” (n.n. cinică: mai ceva decât ceafa de porc în tigaie…), „coclaurile sărate ale memoriei” (n.n. atenție la riscul tensiunii arteriale, cu atâta sare…), „îngerii căzuți în depresie de atâta sex poetic” (n.n. Doamne Dumnezeule, sărăcuții angeli radioși și sexul lor metaforic!), „toamna și-a-mplântat rugina în vers” (n.n. Ei, da, suculent vers!), „botul catifelat al tristeții”, „își ține umbra în fiole”, ochii sunt două patinoare rotunde” ș.a.m.d.
În al doilea asterisc de la N.B., comentatorul apreciază „excelenta prefață analitică a Domnului Ștefan Vlăduțescu” – la antologia Cocoșul are dreptul la o secure ascuțită, Ed. AIUS, 2016.
***
Paragraful al doilea de marginalii la versurile severineanului VIOREL MIREA cuprinde prima parte a unei fraze de zece rânduri (așadar, neîncheiată), urmată de altele două sau trei, de sine stătătoare, pentru ca partea a doua a frazei începute și fracturate în pag 49 să-și regăsească …predicatul și să se rotunjească abia în pag. 50.
Iată partea dintâi a acestei construcții de tip catedrală barocă (înălțată, ca orice catedrală care se respectă, în câteva sute de ani): „O precizare, deloc în treacăt: cititorul leneș (s.n. – acesta-i subiectul), indiferent de vârsta lui biologică, neobișnuit cu tăriile de înălțime și subtilitate ale poeziei moderne – de la Apollinaire, Rimbaud, Lautreamont, Alfred Jarry, chiar și a unor excentrici ca Jacques Vache, ori a unor futuriști ca Marinetti, ori a unor dadaiști ca Tristan Tzara, la noi, cu o bună parte a poeziilor semnate Ion Barbu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Mircea, Mircea Ivănescu, Ion Caraion, Nina Cassian și mulți alții, înregimentați în formula… barbieni (detalii și semnificații în cărțile semnate Dorin Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Marian și Simona Barbu).”.
Ce se întâmplă cu cititorul leneș NU aflăm, deși fraza (începutul de frază!) se încheie cu punct. Urmează două paragrafe, fiecare cu câte două fraze, după care – în alt paragraf, al treilea – este consemnat ceea ce bănuim a se fi vrut predicatul, atât de așteptatul predicat pentru subiectul cititorul leneș.
Iată cum se rostuiește aceasta: „Cititorul, de care scriam mai sus, adică cel contemporan poetului, care stăruie (spăsit și neliniștit) să prindă câte o metaforă de care știa și el, va rămâne consternat să constate că majoritatea substantivelor nu-și dau mâna (citește relația!) în același fel cu verbele (s.n.). Citească-să: „stelele, fecioare doritoare de măritiș”.
Din partea finală a comentariului reținem două puncte de vedere categorice:
„Spre deosebire de mulți poeți ai contemporaneității filistine în care trăim, care trag în jos limba română, spre cele mai înjositoare hrube ale vicleniei poetice și ale dezmățului politic de care o fi -, Viorel Mirea cuantifică nuanțe, partituri de limbaje, menite să dureze. Dar și să reînvie o tradiție, nu numai românească, mai aparte, și europeană.”.
„Unda aceluiași puseu dadaist, reîntâlnit la Viorel Mirea în doze mult îmbunătățite lingvistic și estetic, face ca poetul să se singularizeze față de toți conaționalii săi, devenind un nume de referință în privința modernității pe cont propriu.”.
***
Sub titlul În Împărăția Cuvintelor -, Marian Barbu glosează nuanțat despre noul volum de versuri al poetei BEATRICE SILVIA SORESCU, intitulat Să ard cuvânt… (2016), care o personalizează și mai mult, în temele preferate anterior: „Este o admirabilă poetă a peisajului, încât aș pronunța, ca odinioară despre Sultănica, a lui Delavrancea,că este o pictoriță în vorbe. Culorile atribuite sunt calde, vii, încât un tablou se poate reconstitui din infiltrația stilistică de la fața locului. Nu este o pictură impresionistă, deoarece poeta și-aude sunetul culorii.”(s.n.)
Evidențiind muzicalitatea, frazarea textului poetic -, criticul punctează: „Se cuvine auzit (n.n. textul) după măsurile metronimice, de la trohei la iambi, la „săltărețele dactile”. Auziți-l pe Alecsandri sau Eminescu din cele trei catrene ale poemei Noapte de basm. (n.n. urmează exemplificarea) Sau Topârceanu, în Sfârșit de toamnă. (…) Eu văd, în asemenea gesturi, nu numai respect și prelungire a unei valoroase tradiții românești, dar și o formă de polemică subiacentă față de mulți contemporani aliniați – fără discernământ – modelor de tip narativ, indiferent din ce parte a globului sunt venite și la noi.”.
Pentru ca, înspre finalul cronicii sale literare, Marian Barbu să exclame: „Ce aer răcoros și de lumină silvestră degajă toate poemele despre natură ale Doamnei Beatrice Sorescu în conglomeratul de poetași ai momentului postdecembrist 89. Până la Judecata de Apoi (citește apariția unei istorii literare complete!), merită să pregătim terenul lui pentru și contra.”.
Iar ceva mai în aval să remarce: „Complexitatea tematică din întregul volum se cuvine să ia în evidență câteva zeci de poezii limpide, jucăușe, rezervate școlarilor, vârstei copilăriei (cum altfel, dacă o viață de om ți-ai trăit timpul în mijlocul lor?). Marian Barbu face ,apoi, trimiteri la D. Anghel, după care menționează: „Nu pot încheia fără a nominaliza câteva …eminesciene (…). Și Goga respiră aerul satului și al oamenilor lui (…). Cu siguranță, Beatrice Silvia Sorescu (…) duce mai departe înscrisurile poetice ale familiei sale.”.
***
Un autentic studiu hermeneutic – Ucenic la clasicii români – îi dedică profesorul Marian Barbu lui DUMITRU TOMA, acordându-i cele mai multe pagini, opt, adică o zecime din întregul capitol A. Poezie, 1. Contemporani.
Cu siguranța celebrului savant Mendeleev (1834-1907) – cel ce a creat celebrul Tabel al elementelor periodice, dar și patentul vodcii rusești (40 % alcool), a prospectat zăcămintele petrolifere ale Imperiului Țarist și a contribuit substanțial la realizarea primelor rafinării rusești de petrol -, Marian Barbu face, în permanență, conexiuni originale, uneori imprevizibile, plasându-l pe fiecare dintre autorii analizații în familiile de spirite corespunzătoare.
Exegeza despre poezia lui Dumitru Toma este – atât în prima sa parte: 1. Umbra și fumul, dar și în cea de-a doua: 2. Niciodată fără clasicii români -, din capul locului vădit polemică: „De când cu jocul de-a poezia, tot mai tulburător în confuzia poeziei ca joc, în perioada postdecembristă, grija pentru prozodia clasică mai că a dispărut la toate casele cu pretenții înalt-literare. Ba, s-a ajuns până acolo încât tendința de demolare a poeziei de tradiție să devină un scop programatic.”.
După ce face un recurs semnificativ la o judecată de valoare din opera critică a lui Titu Maiorescu, cel ce a trasat Direcția nouă în literatura și cultura română, încercând să-i ia zăbranicul de pe ochi, să-i deschidă accelerat orizonturile de lumină, să-i desfunde urechile de ceara grea de năravuri balcanice și vag orientale, să o sincronizeze, înaintea lui Eugen Lovinescu, cu aceea occidental-europeană și să dea certificate pentru viitorime, pașapoarte de veșnicie și drept de eternitate marilor noștri clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici -, Marian Barbu afirmă răspicat: „În contra curentului demolator, dar nu de tăvălug, am identificat două volume de poezii (nu de poeme!) care inculcă linii melodice de limbaje cu prozodii impuse în mai toate culturile europene. (…) Profesorul Dumitru Toma (din Craiova) apelează aproape dezinvolt la cadre cunoscute de Văcărești (cu vădit reazem în folclorul autohton), Vasile Alecsandri, autorul de pasteluri, fiind secondat, în timp, de Eminescu, Duiliu Zamfirescu, Macedonski, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Arghezi, Nichifor Crainic ș.a.”.
Săpând adânc în humusul afirmațiilor sale hermeneutice, Marian Barbu își argumentează aserțiunile prin citate expresive,: „Din când în când, poetul strecoară, cumva interstițial, versuri strict personale, care ozonează și diferențiază, impunând deopotrivă autenticitate și originalitate.”. Urmează exemplificările, prin versuri și titluri de poezii.
După care: „Peste tot poeziile mustesc de…actualizarea ramelor de poeți clasici. Așa își fac loc și blestemele, ca ultima formă de biruință împotriva curtenilor de ocazie, trădătorilor, lașilor, neaveniților la orice ospăț. Satira lui Hasdeu, până la N. D. Cocea, iarăși Arghezi, răcorește inspirația poetului Dumitru Toma și-i fixează o anume specialitate. (…) Bune poezii realizează Dumitru Toma când stă sub imperiul religiosului, dar și al jocului săltăreț de tip George Topârceanu. O linie mediană traversează un motiv al păsării, numită prigorie. Detașând toate versurile dedicate acestei păsări, s-ar putea alcătui un studiu de caz, pe care poetul îl înnobilează cu cele mai palpitante expresii sau cuvinte. (…) Cadența versurilor, infuzia stilistică dinspre folclor îl readuc în memorie pe Ștefan Bănulescu, cu ale lui Cântece de câmpie. Cu acest poem (n.n. Pentru o vreme înaltă) și încă vreo câteva, poetul Dumitru Toma a bătut prima bornă în dezvoltarea unei mitologii de câmpie, așa după cum George Vulturescu, din Nordul țării, a construit-o deja prin mitologiile atribuite Ochiului și Pietrelor Nordului.”
După noi nuanțări și analize de rafinament, Marian Barbu alocă jumătatea a doua a studiului dedicat lui Dumitru Toma – 2. Niciodată fără clasicii români – interpretării celui de-al patrulea volum al poetului craiovean: Sitarul străveziu (2013), remarcând cadența muzicală, expresivă și armonia figurilor de stil, filonul filosofic – „excelent și suprapus analizate de Dumitru Velea în prefața cărții”.
Probând cu consecvență meritorie, prin citate bogate din poeme emblematice incluse în volumul vizat, ecourile din poezia eminesciană, barbiană și argheziană -, Marian Barbu apreciază că „a fi ucenic la clasici reprezintă nu numai un stadiu de învățătură, dar și un model de mărturisire fără ocol.”. Apoi se apropie de finalul demonstrației sale, definind universul liric al lui Dumitru Toma, cu serenitate de geometru și arhitect experimentat, în acești termeni fără echivoc, cu valențe polemice evidente: „eu o văd ca pe o creație de frondă, de atitudine tranșantă, de polemică prin fapte, cu toată creația lirică epicizată a momentului din țara noastră. (…) Pasărea, cu toate ale ei, a fost doar pretext pentru a se comunica pe sine din anumite vârste ale vieții. Iar ilustrația Cătălinei Agripina Ancuța l-a înțeles minunat, pe sub haina foșnitoare a literelor cărții.”.
***
Urmează un popas în ograda poeziilor lui Mircea Tutunaru (din Motru), recenzând cartea apărută în colecția Opera omnia, 2017, girată, la Iași, de Aurel Ștefanachi. Marian Barbu precizează: „Poetul și-a gardat cele 154 de pagini de câteva solicitări critice semnate Nicolae Dragoș, Ion Popescu-Brădiceni – ca un fel de pro domo -, și o postfață aparținând lui Alex. Gregora.”.
Al doilea popas este prilejuit de antologia lui Constantin Urucu botezată Cânturi semite (Ed. Ramuri, 2017), care „încununează o creație sporadică pe care autorul o datează în perioada 1973-2017”. Judecățile de valoare cele mai percutante sunt sintetizate în frazele: (1.) „Locuitor acum în Germania, a avut dintotdeauna o aplicație gnomică spre limba română, pe care a servit-o în toate împrejurările vieții sale. Sporul de cultură ideatică pe care i le-a imprimat acesteia a fost în adâncime filosofică și în exprimare stilistică.”; (2.) „Un poet matur, o operă pe măsură. Amplitudinea volumului său (…) deschide câmpuri orfice nebănuite în zona comunicării.”.
***
Ultimele nouă pagini (din capitolul dedicat poeziei românești contemporane de Marian Barbu) sunt închinate lui GHEORGHE MOCUȚA, pornind de la cartea acestuia Sistemul modei optzeciste, a cărei ediție princeps a apărut în 2004.
Prospecțiunile îi vizează, mai întâi, pe poeții Mircea Cărtărescu, Al. Mușina, Florin Iaru, Elena Ștefoi, Mircea Bârsilă, Aurel Pantea, Mircea Petean, Valeriu Stancu, Ioan Morar, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu ș.a.m.d.
Marian Barbu notează, cu un vădit aer de stupefacție: „N-am înțeles de ce un poet ca George Vulturescu, de o individualizare aparte a creației, creând o autentică mitologie a Nordului, a Maramureșului de fapt, este „vârât” în Generația 80, când Gheorghe Mocuța însuși scrie negru pe alb: „Transpare în această criză (a creației – n n. M.B.) semnul izolării poetului de zgomotul și furia generației optzeciste”. În fine ! Cum nu pot fi de acord că două instrumente muzicale, precum chitara și muzicuța, pot însoți explicativ, ca un conducător de căldură sau electricitate, spiritul protestatar și destabilizator al cuiva, cu atât mai mult, când se aduce vorba de poezia lui Mircea Petean.”.
Dintre prozatorii optzeciști, Gheorghe Mocuța aduce în prim-plan pe Mircea Cărtărescu, Bedros Horasangian, Răzvan Petrescu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Carmen-Francisca Banciu.
Cu o atitudine doctă, plină de siguranță, Marian Barbu formulează sentința definitivă: „(…) antologia de texte critice a lui Gheorghe Mocuța rămâne un sobru și bun îndreptar de analiză/ sinteză despre operele unor colegi de generație, oricând putând a fi citat și citabil într-o istorie literară a modernității românești. (…) Gheorghe Mocuța se dovedește un excelent stăpân pe limbaje neologice, ca și un cunoscător al variatelor registre stilistice oferite de exprimarea cultă.”.
***
Capitolul A. Poezie este atât de bogat încât resimțim nevoia imperioasă de a zăbovi asupra unor concluzii, ale noastre, de ansamblu, asupra acestuia.
Fără a se lăsa inhibat de caracterul intraductibil al limbajului poetic, dimpotrivă: abordându-l ca pe o provocare -, Marian Barbu demonstrează, prin studiile sale dedicate poeziei contemporane, că stăpânește la modul seniorial ceea ce Solomon Marcus numea „miracolul înțelegerii unei fraze poetice”.
Cu o neînfricată capacitate de analiză și sinteză, criticul craiovean practică o desfoliere a universului liric specific cutărui sau cutărui autor cu dezinvoltura maestrului inițiat în arta și știința interpretării adecvate, expresive și bine cadențate a versurilor, poeziilor, poemelor în cauză.
Conexiunile și speculațiile de ordin superior ale lui Marian Barbu pot fi bănuite, în sens pozitiv, de tangențieri cu hermeneutica creatoare a lui Mircea Eliade, în care SEMNELE „apar ca supraviețuiri reificate ale unor momente de tensiune existențială” (s.n. – apud Sanda Golopenția).
Cărțile de acum și dintotdeauna ale lui Marian Barbu constituie – pentru profesioniști, ca și pentru cei mai puțin școliți – adevărate trepte de azur pentru/ spre Templul virtuților comunicării, pe care îl construiește perpetuu, împreună cu autorii despre care scrie, însă și cu fiecare dintre noi, smeriții săi cititori.
Volumul VIII (opt) din suita de critică și istorie literară Trăind printre cărți (evantai, fizic și metafizic) ne îndreptățește să apreciem că Marian Barbu încearcă să NU uite că poezia este o fiică a mitului. Deseori, și a rugăciunii.
Pe urmele lui Pius Servien și Solomon Marcus, ale marilor semioticieni ai lumii, de la Ferdinand de Saussure până la Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Jean Starobinski, Umberto Eco -, Marian Barbu a deprins arta, înțelepciunea și dexteritatea de a gândi inter- și trans-disciplinar, „în diagonală”, cum ar afirma Roger Caillois, atingând, prin cele mai recente cărți ale sale, zarea atât de greu de întrevăzut a exprimării judecăților de valoare în termeni pe cât de simpli, pe atât de profunzi și gravi (v. Poetica și semiotica lui Solomon Marcus, de Sanda Golopenția, Providence, 7 februarie 2015).
Cel care, înainte de studenție, a predat matematica prin diverse comunități din Oltenia, una și aceeași persoană/ personalitate cu bărbatul legat prin taina divină a cununiei cu profesionista în matematici, Doamna Ileana/ Elena Barbu (căprioară sprintenă a algoritmilor rebeli, uneori cu salturi viforoase), fără de care nu ar fi creat noianul de cărți și nici duo-ul princiar Simona-Bogdan -, Marian Barbu își va continua, desigur, CĂLĂTORIA prin Țara Minotaurului, în egală măsură, Țara lui Teseu și a Ariadnei: Labirintul Literaturii.
Zecile, poate sutele de referiri la comunicare – din volumele lui Marian Barbu – sunt menite să ne destăinuie că pe profesorul, scriitorul polimorf, criticul și istoricul literar craiovean îl locuiesc, obsedant, până la bulversare, subtilitățile științei semiotice, dar și palierele operei deschise (opera aperta – datorată lui Umberto Eco), conjugate/ plinite/ împlinite prin extensii inspirate, exuberante ale artei disecării și interpretării operelor literare, în străfundurile faliilor lor (telurice și celeste) ce țin de miracolul numit Limba Română: Matricea Spiritului Românesc. Matrice întru care ne-am născut și suntem, ca întrupări ontologice și gnoseologice. De milenii!

***
Subcapitolul B. Proză cuprinde patru dintre prozatorii importanți ai contemporaneității: Florin Logreșteanu (căruia îi sunt alocate cele mai multe pagini – 11 din totalul de 36), Gabriel Chifu și Nicolae Bălașa (cu câte șase pagini), Nicolae Pârvulescu (patru pagini și jumătate). Aceștia sunt acompaniați de Ion R. Popa și Dumitru Duță (câte două).
***
Sub titlul Tribulațiile narative ale unei etnii, Marian Barbu notează ex-abrupto: „După încheierea ultimei pagini, 424, a romanului Negru profund, noian de negru, apărut la Editura Ideea europeană (a revistei Contemporanul), în 2016, semnat FLORIN LOGREȘTEANU, rămâi pironit într-un vârtej de gânduri care mai de care. Și de ce ? a) Recunosc că lectura lui, in integrum, dincolo de scârboșeniile de limbaj, care sunt ale personajului Miranda și nu numai (n.n. wow!), per ansamblu, este ductilă. b) Scriitorul s-a orientat admirabil spre o temă de mare actualitate europeană (și nu numai – n.n. wow!, același poncif, gol de orice semnificație, în numai două-trei rânduri !! ) care se vehiculează cam în toate organismele, tot europene – cea de integrare socială a țiganilor (…). C0 Câteva elemente de biografie spirituală deconspiră o extrem de lucidă opinie despre importanța titlului unei proze de mărimea romanului.
Spicuim alte crâmpeie din comentariul echilibrat, bine argumentat (la papion – am zice, ispitiți de prietenul Nicolae Bălașa, dar nu roșu burgund ori roșu cardinal, ca al acestuia, ci negru, negru de fum, noian de negru!): „În foarte multe secvențe îmi sună în urechi Zaharia Stancu, nu numai din Șatra, dar și din romanul Ce mult te-am iubit. Dar Eugen Barbu?…” ; „Latura mirifică a tragicului este urmărită într-un stil încordat, adesea ca în neorealismul filmelor lui Visconti, Zeffirelli sau Carlo Ponti. Ba, aș specula, ca în filmul lui Luchino Visconti Rocco și frații săi, din 1960.” ; „Pe tot parcursul lecturii, am fost urmărit de nonșalanța comportamentului de vagaboandă, mereu în zigzag, a Mirandei, ca în Azilul de noapte (1902), de Maxim Gorki (1868-1936).” ; „Romancierul și-a pigmentat spusele, de foarte multe ori, cu limbaje apropiate aforismului.” ; „Florin Logreșteanu a devenit un scriitor de referință al literaturii contemporane din România.”.
***
Scrisă contracronometru, la foarte puține zile după sesiunea de autografe a lui GABRIEL CHIFU, de la Muzeul de Artă din Craiova, îngemănată cu lansarea plachetei de versuri a lui Constantin Urucu (Cânturi semite) -, cronica de bijutier a lui Marian Barbu despre prim-vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, începe dens și convingător: „Recentul roman al lui Gabriel Chifu – Ploaia de trei sute de zile (Ed. Cartea Românească, Buc., 2017, 416 p.) – complinește ipostaza poetului, a eseistului și gazetarului de vocație. Structura și miza estetică urmărită meticulos, pas cu pas, în cele 20 de capitole, plus un epilog, în forme narative consonante, conduc, prin întregul epistolar al comunicării, la o singularizare în contemporaneitate (s.n.). Și, deductibil, în ansamblul prozei personale de până acum – vezi îndeosebi romanele Unde se odihnesc vulturii (1987), Vântul și stânca (1989).
Exegetul evidențiază că noul roman al lui Gabriel Chifu este infuzat, la nivel naratologic (structură și limbaj), din ceea ce a fost acumulat până acum de autor din aria culturii universale: „Totul se revarsă, cu supravegheată măsură, la nivelul semnificațiilor și al simbolurilor. Așa încât, autorul, aproape rebrenian, ar fi putut scrie un capitol înaintea altuia, fără să-și perturbe continuitatea ideilor. Exact ca-ntr-o diagramă a unei cărți de calculator sofisticat care te admite să-l folosești dacă urmezi o schemă logică pe care ți-o prezintă numaidecât.”.
Cronica lui Marian Barbu este atât de bogată în conexiuni, detalii și observații de rafinament și abilitate critică irefutabile, încât mai-mai că ne vine a cita îndestulător din ea. Spațiul nu ne îngăduie, așa că vom merge tot pe calea citatelor edificatoare, împănate cu judecăți de valoare: „Gabriel Chifu și-a propus, aproape boccaccian, să instituie un model de narațiune care să apeleze la o formă clasică de a tachina blând (o, ce oximoron!) ceea ce a cunoscut ca fiindu-i lui însuși neprielnic, pentru viața obișnuită. Căci în fond, romanul este a satiră mepeeană, a la Cicero (din filipicele sale) sau a la Swift. Orice, numai să obțină o comunicare pe măsură. Și atunci a apelat la cea mai veche formă de exprimare, care este…povestirea.” ; „Romancierul, bine informat cu tehnicile de construcție ale unui roman care să dureze – clasice și moderne -, atât ale celor din țară, dar și din literaturile lumii (europene, americane și asiatice) acroșează (involuntar?) cutare povestire de fenomenologia licențiosului din proza de G. G. Marquez, de ce nu (?!) din Craii de Curtea-Veche, de Matei Caragiale. Dar și de referențialul arhitect Ioanide, din cunoscutul roman al lui G. Călinescu și nu numai (n.n. wow!).” ; „Nu pot să închei lăudând (n.n. corect este, cred, fără a lăuda…) risipa de știință a mecanicii cerești, a denumirii vaselor de croazieră, aflate în posesia unei țări cu ieșire la mare, a indicatorilor de componente ale unei mașini care rulează pe drumurile țării noastre” (n.n. M.B. uită că Gabriel Chifu este, cu licență în regulă, inginer!) ; „Autorul, nu parcimonios, a făcut loc, cu cinstită cale, semnificațiilor de context, zvonurilor, credințelor laice cu privire la tărășenia ploii inconturnabile. (…) Găselnița aceasta (…). Swiftiană și nu numai (n.n. wow & vai, vai, vai, a câta oară și nu numai ?!?…), am fi tentați să invocăm numele lui Kafka sau Orwell (…)” ; „Gabriel Chifu a întemeiat „o psihologie a unității” personagiale, cum s-ar fi exprimat Roland Barthes. El a produs o reală desfătare prin coabitarea limbajelor. Acestea lucrează cot la cot (încât) textul de plăcere este un Babel fericit (Roland Barthes – Plăcerea textului).” ; „N.B.: Oricând, un regizor poate ecraniza, cu mare succes cinematografic, romanul, fiindcă el conține toate elementele trebuitoare unei pelicule de top.”.
***
La fel de tranșant debutează comentariul Între ficțiune și adevăr, foiletonul literar, care include, parcă în treacăt, însă în formulări categorice, fără ca gândul care emite sentința să aibă nici cea mai mică ezitare, iar mâna care scrie nici o tresărire: „Scriitorul NICOLAE BĂLAȘA, în recenta sa carte, Cerșetor în iadul de la poarta raiului, Ed. Autograf MJM, Craiova, 217, 214 p., a urcat valoric până lângă Imposibila întoarcere (1971), Viața ca o pradă (1977), ale lui Marin Preda (1922-1980). Față de marele prozator, s-a apropiat și prin unele romane de până acum – Blesteme (1995), Pe apa Sâmbetei (1998). De la următorul roman – Puntea frântă și căderea spre niciunde (2007), a început să fie mai vitriolant, iar experiența de viață, de până atunci, a căpătat mai profund patină politică, egalabilă (pe anumite porțiuni) cu cea din Delirul (1975).” ; „Inciziile fără anestezie în carnea unui trecut becisnic, pe care Nicolae Bălașa l-a trăit, nu pot fi uitate niciodată. Tăria spuselor lui a mai avut-o „ieri” Ion Lăncrănjan (1928-1991), fie în Cordovanii (1963), fie în Suferința urmașilor (1978) sau Fiul secetei (1979).” ; „Toate cele 26 de foiletoane sunt părți consistente ale unui puzzle biografic, inimitabil și irepetabil, ale unei memorii mereu în priză.” ; „Nicolae Bălașa reiterează ipoteza blagiană că veșnicia s-a născut la sat. Lângă ideea lui Marin Sorescu, nu numai din ciclul La Lilieci, că satul este păstrător al tezaurului folcloric, prozatorul de astăzi, prin întregul său discurs epic (…) nu poate fi contrafăcut ori transformat în atâtea mutații orășenești.” ; „Cartea (…) este o frumoasă și antrenantă scriitură gen matrioșcă, având un stil oral ardent.” ; „Scriitorul Nicolae Bălașa și-a asumat acest regim, fie și experimental, și ne-a dat un Bildungsroman de o mare frumusețe eseistică.”
***
În subcapitolul C. Teatru sunt comentați doar doi autori.
Primul este DAN LUPESCU, grație volumului său Teatrul Național CRAIOVA Shakespeare Festival (subintitulat Spiritul Olteniei – Spirit european), publicat la Editura ALMA, Craiova, 2014, 380 p., format B5 – 24,5 x 17,3 cm), despre care Marian Barbu reține că este o „carte doldora de informații și comentarii diversificate”, despre unicul teatru din România selectat la absolut toate edițiile Festivalului Național de Teatru, în anii 1990-2000 -, instituția craioveană afirmându-se „ca entitate culturală distinctă, devenită de referință internațională, prin participarea la aproape o sută de festivaluri, înregistrând 350 de reprezentații, în mai puțin de 10 ani, în 35 de țări ale lumii”.
Mai departe, Marian Barbu notează: „La acest capitol al recunoașterii euro-asiatice (n.n. – M.B. omite alte …trei continentele America de Nord, America Latină, Africa, Australia, deloc micuțe!) se înscriu și cele 12 premii internaționale, alături de cele o sută naționale.” ; „Ca orice istoric de teatru, cu aplombul observației în vârful condeiului (…), Dan Lupescu și-a compartimentat vastul material pe capitole și subcapitole – opt la număr.” ; „Dan Lupescu s-a întregit, cu această meritorie carte de teatru, în formula deplină a unui teatrolog, lângă înaintașii săi – Al. Firescu, Romulus Diaconescu și Constantin Gheorghiu. Și toți lângă neuitatul Ioan Massoff (1904-1985).”. Enumerarea îi putea rechema în memorie pe Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Ion Toboșaru, Ludmila Patlanjoglu, Florica Ichim, Alice Georgescu…
Al doilea autor abordat de Marian Barbu, sub titlul Străbătând veacurile, este dramaturgul ION LUCA, de notorietate în perioada interbelică. Eseul de cinci pagini scris de istoricul literar din Bănie este prilejuit de apariția, în colecția Recuperări, a Editurii Lidana din Suceava, a volumului monumental de Teatru esențial, semnat de Ion Luca, ediție îngrijită de Nicolae Cârlan – despre care reținem, din studiul profesorului craiovean: „Cunoscut în întreaga țară pentru acribia sa filologică (la cele 27 de ediții, rezervate multor scriitori români, o ediție academică, aproape completă, de 1265 de pagini, fiind dedicată lui Nicolae Labiș, în Opera Magna, plus zece titluri de volume, din propria-i creație critică), Nicolae Cârlan a devenit, la cei trecuți 75 de ani, cel mai reprezentativ documentarist și istoric literar al Bucovinei.”
Reținem alte trei amănunte semnificative: 1. Ion Luca (1894-1972) este autorul a peste 50 de piese de teatru, scenarii și librete; 2. Creația sa a căzut în uitare după 23 august 1944, din cauza eforturilor sale de a nu face rabat momentului proletcultist. ; 3. „Ediției actuale a Teatrului lui Ion Luca, voluminoasă și sobră, i-ar sta foarte bine să fie premiată de Academia Română. Și, desigur, istoricul literar Nicolae Cârlan, un adevărat truditor de echivalența marilor înaintați.”.
***
În subcapitolul D. Critică și istorie literară al celui de-al optulea volum Trăind printre cărți sunt incluși autorii: Mihaela Albu – despre care Marian Barbu scrie, în 13 pagini de carte, cronicile De din vale de Rovine… (Jurnal româno-american 1999-2009; Lumi în oglindă), respectiv, O bună călăuză în înțelegerea exilului românesc ; Adrian Marino – alte 13 pagini, sub titlul Savantul în postumitate (Viața unui om singur, 2016) ; Dinu Pilat – Ion Barbu, micromonografie, 2014.
Tot în acest subcapitol, Marian Barbu își selecționează schița de studiu Tradiție și modernitate în literatura actuală și comentariul Vintilă Horia într-o ediție academică (întocmită de Mihaela Albu și Dan Anghelescu).
În schița de studiu menționată mai sus, profesorul craiovean reliefează „trei termeni prea bine cunoscuți în lejeritatea lor orală: tradiție, modernitate, literatură”, pentru ca apoi să se întrebe „ce înseamnă a fi actual?” și să sintetizeze doct, întrutotul întemeiat: „Acceptăm formula literatura actuală doar prin prisma statorniciei pe care i-au imprimat-o tradiția și, dialectic vorbind, modernitatea. Cu precizarea că niciodată cei doi termeni (..) NU au stabilit decât atitudinea de continuitate și nu de opoziție. Numai că astăzi, de fapt, după Evenimentele din 89, și formulării de literatură actuală i s-au amputat determinări (…), dacă nu cumva i s-au negat în totalitate valorile înregistrate până atunci de-a lungul vremii. Urmașii de ieri ai lui Eminescu Arghezi, Călinescu, Sadoveanu ș.a. au devenit cârcotași, proletcultiști năzdrăvani, transformându-se într-o șleahtă de perestroică întâmplătoare, împărțindu-se pe generații: optzeciști, douămiiști, impunând cu toții fluxgeneraționismul fără coadă (limbaj a la Pachia Tatomirescu, timișoreanul!). Tradiția a dispărut ab initio, iar termenului de modernitate (…) i-au pus în față (sic!) particula post, care în latină înseamnă după, ulterior. Cum datul în bărci n-a fost suficient, în anumite teorii (…) s-a mai adăugat un alt post și mai în față! Postpostmodernism ! Rizibil, nu e așa ?!”.
Din decantările lui Marian Barbu despre poezie și …poem, spicuim: „O poezie scrisă cu aplomb filologic și patriotic a lăsat în analele literaturii actuale Adrian Păunescu. Oralitatea în creația lui are o incantație fără pereche în toată creație contemporanilor săi. (s.n.). Mi-aș îngădui să-i nominalizez trei înaintași – Bolintineanu, Coșbuc și Goga.”.
După pertinente, succinte, însă extrem de relevante, incursiuni pe tărâmurile prozei, istoriei literare și teatrului –, exegetul oltean conchide, pe tonul pamfletelor lui Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Al. Piru, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor: „O țară avem și o prăduim cu tot felul de isme, chiar din interiorul ei. Chiar formula de literatură nouă li se arată unora desuetă, dacă nu cumva neavenită pentru mulți scriitori contemporani mie și, prin extrapolare, Dvs ! (…) Îmbogățiții faraoni ar trebui să voteze legi prin care să se creeze o tradiție, pentru ca ei să poată intra neapărat în ceruri. Acolo templele veșniciei îi așteaptă, de la egipteni încoace. (…) Noi, românii, rămânem danubieni, cu Biserica și credința din interiorul nostru, pe care atât de înmărmuritor le-a proslăvit Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Așa încât, în istorismul formulării literatura actuală, poate să încapă, fără mofturi și cârcoteli, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu, Constantin Virgil Gheorghiu, ca și sateliții lor, intrați în universalitate, datorită specificului nostru național, clamat de pe vremea voievodatelor lui Gelu, Menumorut și Glad, din secolele 9 și 10. Toți suntem ai noștri.”.
***
Pornind de la amplul comentariu Vintilă Horia într-o ediție academică (realizată de „doi minunați cercetători – Mihaela Albu și Dan Anghelescu” (vol. I – Eseistica lui Vintilă Horia, „deschideri către transdisciplinaritate”, 384 de pagini; vol. II – Tinerețea unui „fost Săgetător” (n.n. născut la Segarcea, Dolj) – publicistică interbelică: Antologie selectivă (260 p.), reluăm îndoiala lui Marian Barbu: „Nu știu dacă vreodată în România se va putea realiza Carta Magna despre diaspora românească, fracturată din varii motive, la diferite perioade de timp.”.
Resimțim nevoia/ obligația morală de a sublinia că – grație tenacității managerului general, conf. univ. dr. LUCIAN DINDIRICĂ – în această toamnă, 2018, la Craiova se va deschide Biblioteca Magna a Diasporei, ca secție de superclasă a Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia AMAN – Dolj, în frontonul Caselor DIANU, vizavi de Universitate și Teatrul Național „Marin Sorescu”, cap de perspectivă al str. Panait Moșoiu spre fostul Răscruci Mic din centrul istoric al Cetății Băniei.
***
Cel mai întins, percutant și fundamental studiu din volumul VIII Trăind printre cărți, îl întâlnim în capitolul E. Cultură și civilizație. Însumează 13 pagini și un sfert (adică 11% din totalul paginilor acestui volum), este intitulat GRIGORE VIERU. Teme și realizări estetice în aforismele lui (vol. Lucrarea în cuvânt, 2001) și se înscrie, în critica și istoria literară contemporană, drept cel mai minuțios studiu generat de un domeniu mai puțin (rareori) abordat din creația de excepție a scriitorului din Capitala României de Est: Chișinău.
Celelalte personalități analizate în capitolul E. Cultură și civilizație sunt: Nicolae Dragoș (vol. De vorbă cu Esop, 2015), Petre Gigea-Gorun (vol. Am fost la Shakespeare acasă, 2016), Mircea Pospai (Convorbiri de după-amiază, două volume: 2012, 2016), Dan Lupescu (BRÂNCUȘI, ezotericul. Epifanii ale timpului, 2013), Dumitru Duță (Paradigme literare, 2015).
La rândul său, Marian Barbu își alege două studii de suflet, …transoceanice, despre două luxoase albume monumentale în limba franceză, cumpărate din Canada și ale căror titluri le transcriem în română: Evenimente care au schimbat lumea, 2015, respectiv, Capitale ale lumii, 2012.
***
Sub acolada de unanimă a celui de-al șaselea subcapitol: F. Evocări, aniversări, comemorări, scrie despre Nicolae Cârlan (Deslușiri și precizări privind viața și opera lui Nicolae Labiș, 2016), Tudor Nedelcea (vol. III Printre cărți și oameni, 2017), Nicolae Șt. Sorescu (In memoriam).
Cu totul aparte este evocarea profesorului, criticului și istoricului literar CONSTANTIN M. POPA, ex-redactor șef al revistei Mozaicul, serie nouă. Răscolitorul portret începe în linii surâzătoare, aproape ca un Hronic cu inserții de grai domol: „Odinioară, spre sfârșitul secolului 20, când îmi îndeplineam obligațiile de catedră liceală, la Colegiul Național „Frații Buzești”, din Craiova (40 de ani), într-un timp (care? „anii trec ca apa”), reușisem să descopăr mai mulți colegi, de aceeași specialitate, a căror naștere fusese fixată în luna septembrie. Acestora – vreo șapte la număr –le-am atribuit indicativul de… septembriștii. Cel care începea seria a fost Constantin M. Popa (la 1 ale lunii) și cel care o închidea, la 29 septembrie, era subsemnatul, adică… nașul ! O vreme, când se deschideau școlile, întâi îl sărbătoream pe… Costică. Până la mine, pe lista de așteptare a următorilor, mai erau Veronică Matei (pe 5 sept.) și Florin Tudor (pe 6 sept.), dintre bărbați, iar, din rândul Doamnelor, mai figurau două nominalizări (în total, catedra de română-latină, al cărei staroste fusesem eu nominalizat) a înregistrat… atunci 14 profesori (liceu, plus gimnaziu).”.
Denumind relațiile dintre ei ca fiind „dintre cele mai alese, tinzând către o prietenie exemplară” -, Marian Barbu evidențiază: „I-am fost lângă tâmplă pe întreg demersul scriptural al doctoratului său și pentru faptul că subiectul convenit cu acad. Constantin Ciopraga era extrem de tentant – Ceremonialul sadovenian. Admirația mea pentru scrisul lui C.M. Popa rezidă (…) într-o exprimare sobră, aproape de solemnitate, o pătrundere cu privirea în analizele de retortă, diferențiind efemerul de durabil. Criticul păstra o neștirbită știință a semnificației cuvintelor din limba română (s.n.). O asemenea constatare am desprins-o și din poemele publicate. Ele deconspiră nu un lirism de structură, ci o epică a înlănțuirii rostirilor despre o idee sau despre proiecția acesteia într-un spațiu al subiectivului.” ; „Un punct de breșă în biografia scrisului său l-a reprezentat întâlnirea, la Craiova, cu savantul Adrian Marino. Prin grija neobosită, aproape jertfelnică, a lui Nicolae Marinescu, în aducerea lui la Craiova, fizicește și scriptural, prin colaborarea la revista Mozaicul, C.M. Popa și-a depărtat vizibil scriitura de ceea ce fusese mai înainte. În câteva plimbări nocturne în trei, am sesizat bucuria ideo-criticului de a fi găsit în persoana Omului și Scriitorului Constantin M. Popa un demn urmaș care îi împărtășește cu fervoare cultura și stăruința vremurilor.”.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*