Dan Lupescu despre… LENI PINȚEA-HOMEAG și romanul său O iubire venusiană. Tragedii împletite Magnifica singurătate – de la Rapsodie la Oratoriu

07.05.19 by

Dan Lupescu despre… LENI PINȚEA-HOMEAG și romanul său  O iubire venusiană. Tragedii împletite Magnifica singurătate – de la Rapsodie la Oratoriu

Editura ALMA din Craiova a publicat, în decembrie 2018, cea de-a cincea carte care poartă, pe copertă, numele unicei actrițe Leni Pințea-Homeag, singura care, la cumpăna secolelor XX-XI, a prezentat 183 de spectacole PHAEDRA, pe scenele celor mai redutabile festivaluri internaționale de pe cinci continente ale planetei noastre: Terra.

Ne referim la romanul O iubire venusiană. Tragedii împletite, care însumează 520 de pagini, format A5. Imaginile grafice de pe prima și de pe ultima copertă sunt realizate de Camelia Toma, cunoscut artist plastic și iconar vestit din Zărnești (județul Brașov). Prelucrarea digitală a coperților aparține doamnei Elena David (Brașov).

Cele 38 de metafore grafice în tuș, reproduse în interiorul cărții, sunt rodul creației Aurorei Speranța Cernitu, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Craiova. Tehnoredactarea acestei veritabile bijuterii editoriale a fost pusă în operă de Doru Șania, magician al limbajelor IT, cu luciditate, croială și ștaif britanic, rigoare nemțească și vibrație meridională de tip gascon-oltenesc.

Prima carte: PHAEDRA – LENI Pințea-Homeag a fost scrisă de Oltița Cântec, director artistic al Teatrului Luceafărul din Iași; a doua: Nu am ctitorit o biserică, am trăit-o! – de însăși Leni Pințea-Homeag; a treia și a patra au purtat semnătura subsemnatului, având titlurile 45 de ani pe rug, respectiv, PHAEDRA-PHAEDRISSIMA-LENI (…). Ecourile capodoperei; iar acum, această a cincea apariție editorială o are ca autor chiar pe inegalabila Mare Artistă dinRomânia.

Prezentul volum:O iubire venusiană. Tragedii împletiteare o structură insolită, provocatoare șicaptivantă, înscriindu-se în ceea ce specialiștii numesc literatură de frontieră. Este, înainte de toate, o narațiune incitantă, pendulând între evocare și relatare la persoana întâi singular, cu irizări de caleidoscop vibrant, în care se împletesc, într-o formulă originală, marca Leni Pințea-Homeag, secvențe de roman epistolar, roman de introspecție psihologică șilove story.

Melanj de pagini-document, eseu, poveste și poem în proză -, volumulO iubire venusiană.Tragedii împletiteinclude ecouri vagi, binevenite, din capodoperele lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau din Andre Gide (Paludes, Cartea Monellei), Francis James (Clara d Ellebeuse), Maurice Barres (Grădina Berenicei, Un om liber), Jean Cocteau (Potomak).

Asemenea Nadjiei lui Andre Breton (din romanul omonimNadja), Leni Pințea-Homeag pare înzestrată cu o clarvedere supranaturală. Parcurgând suita de fulgurații și amintiri, din tronsoanele cele mai consistente ale volumuluiO iubire venusiană, de intuiții,revelații și notații expresive -, putem afirma, asemenea lui Breton: „Nu am intenția de a relata decât episoadele cele mai marcante din viața mea, așa cum o pot eu concepeîn afara planului ei organicși numai în măsura în care e supusă hazardului (…). Cititorul nu va urmări aici o biografie ușor de citit, ci – dintr-o întreagă experiență umană – doar ceea ce atinge insolitul și miraculosul, o lume aproape interzisă, adică lumea apropierilor spontane, a coincidențelor înspăimântătoare (…).”

Retrasă de vreo 10-12 ani pe locurile natale, sub geana de lumină a Castelului Bran -, doamna Leni Pințea-Homeag ne demonstrează, cu o anume smerenie, că a avut, are înțelepciunea nu doar de a reveni la obârșii, în Cetatea din stei și din cremene croită de Dumnezeu din Munții Bucegi și din Masivul Piatra Craiului, ci și de a edifica, pentru vecie, semne ale trecerii, petrecerii sale prin această lume păcătoasă:bisericuța delemn și casa-muzeu-schit de la Moieciu de Jos, cele cinci cărți…, de până acum, ca și alte împliniri crepusculare ale sale. Înzestrată de Duhul Sfânt cu o tărie de caracter carpatină, rar, extrem de rar întâlnită, PHAEDRA-PHAEDRISSIMA-LENI este totdeauna biruitoare.

În cazul său, Magnifica Singurătate, pe care și-a asumat-o în creierii munților, adică în Mica Elveție din Carpații Meridionali, nu este un obstacol, o barieră de netrecut, ci – dimpotrivă – un izbuc de creație, de înălțare, de re-naștere perpetuă.

Primul capitol: O trecere sumară prin viața mea, este anticipat de un memento lămuritor: „Prețuind viața, am încercat mereu să mă apropii de ea, să fiu, să exist în mijlocul ei, trăindu-i sentimentul de echilibrare. Marte, patronul zodiei mele, m-a botezat întărindu-mi trupul cu putere, energie, voință de fier și scopuri clare, ajutându-mă să supraviețuiesc.”.

Din vâltorile celui dintâi capitol, care se dezlănțuie, intră vijelios „în scenă”, precum Dunărea de altădată, abia scăpată de chingile Cazanelor, spicuim câteva așchii diamantine:

„O biografie zguduită, fisurată și iar lipită la loc (…) Ce răspântie de drumuri, ce moment confuz!

Încerc o întremare: „Nu la 57 de ani îți închei socotelile cu viața”. (…)

Spectacolul Ubu Rex cu scene din Macbeth, după operele lui Alfred Jarry și William Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete, a fascinat.

Au urmat zeci de turnee internaționale (…) M-am numit pe rând:

Sevastița din Piticul din grădina de vară,

Lady Macbeth din Ubu Rex cu scene din Macbeth,

Atena din Orestia

și Phaedra din spectacolul cu același nume. (…)

Momentul de culme pe care ți-l poate aduce un rol este acela în care aprecierea publicului coincide cu aceea a oamenilor de specialitate, iar Phaedra m-a ajutat că ating această culme.

Michael Coveney, în cronica sa la spectacolul Phaedra din ziarul The Observer, scria: „Corul o înconjoară pe Phaedra cea vinovată, voluptoasă, interpretată de uluitoarea Leni Pințea-Homeag, oferindu-ne esența contopirii unei Maria Callas cu Catina Paxinou”.

***

Din stei și din cremene ivită, precum Venus din spuma mării, din neamul, de opt ori milenar, al pelasgo-dacilor, care trăiau agățați de munți, ocrotiți de spiritualitatea lor de-o vârstă cu Lumina, sacerdoți ai iubirii și iertării, profilați pe un cer magic, prin care hălăduiau toate istoriile lumii, vegheate de Marele Lup Alb, invizibile pentru cei ce nu parcurseseră toate treptele Academiei Focul Sacru, și din neamul haiducului nepereche al septentrionului românesc născută: Pintea Viteazul, țâșnită ca o scânteietoare așchie de brad, veșnic tânăr, atins de lama de brici a securii îmbietor-înșelătoare -, actrița Leni Pințea-Homeag a concentrat, în destinul său unic, cele mai bogate filoane de aur și argint, filoane de chihlimbar pentru bijuteriile tămăduitoare dăruite Marilor Curți, izbucuri de purpură imperială și marmoreene vibrații, de pe sfântul pământ al genezei sale românești.

A răsărit, pe această lume, în miez de primăvară, sub geana surâzătoare a vestitului Castel Bran, prin care Prințesa Ileana (cu al cărei prenume va fi botezată) își juca anii cu aură de inocență și regalitate duioasă.

Și sub un măr imens – rotat ca nucul lui Odobac, ori, mai degrabă, ca Stejarul din Borzești sau ca Gorunul lui Horea de la Țebea – a văzut lumina zilei, încălzită rapid de suflarea caldă a blândei văcuțe Stela (Steaua Polară?) ce născuse cvasi-concomitent cu Maria, Mama pruncuței ce avea să devină, peste decenii, marea actrițăLeni Pințea-Homeag.

Curcubeu între Nordul silvan-umbros și Sudul solar-incandescent al Regatului României, în care văzu lumina zilei, poartă între aceleași puncte cardinale, dar și printre piscurile semețe ale munților noștri nepereche: Piatra Craiului și Bucegi -, locul nașterii sale, în Țara Branului, i-a fost permanent, în viață, de-a lungul unei cariere de 50 de ani, nu doar matcăprimordială și pavăză oțelită de dor, dar și izvor legendar de apă vie, pentru ostoirea durerilor și angoaselor de peste timp, pentru încărcarea cu energii subtile, biruitoare, specifice vetrei natale,pentru toate răspântiile și probele de foc ale vârstelor sale de la cumpănamileniilor.

Intuind – încă din copilăria-i fabuloasă – că suntem lumină unii pentru alții, fiecare primindși amplificând, în pocalul inimiisale, lumina celuilalt (pentru a-l parafraza pe marele cărturar și duhovnic Dumitru Stăniloae), viitoarea unică actriță a intrat într-o rezonanță placentară cu lumea satelor brănene, cu Pravila nescrisă a Moeciului, Grădiștei și a Branului.

Din demnitatea și dârzenia străjerilor voievodali ai acestor drumuri despicate printre stânci vulturești, din hărnicia, ambiția și tenacitatea, altitudinea morală impecabilă, bunul simț și vocația măsurii, a dreptei judecăți, a cuminecării și credinței nestrămutate în Dumnezeu a oamenilor din stei și din cremene, de aici -, Leni Pințea-Homeag a învățat cea dintâi și cea mai valoroasă Lecție de viață, pe care a respectat-o cu sfințenie și a lăstărit-o în zecile de roluri interpretate.

Tot de pe acest țărm de vis și de sub genele acestui ochi de cer de o puritate divină, izvodind, parcă, din coamele matusalemice ale Carpaților: zimbri încremeniți în veșnicie -, Doamna Leni a deprins ținuta dinastică, de esență pură, a Reginei Maria, Regina Soldat, de o naturalețe, căldură și omenie dezarmante, fără ale cărei fervoare diplomatică, frumusețe lăuntrică și exterioară copleșitoare, fler politic de veritabil Bărbat de Stat, clarviziune strategică și tranzacțională, demne de Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân ori Matei Basarab, de Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, fără aceste virtuți – desăvârșite de istorie – făurirea României Mari nu ar fi fost posibilă și nu ar fi avut fantastica susținere a marilor puteri din Europa și a Statelor Unite ale Americii.

Pornind de la modelul celestin al Reginei Maria, de la matricea tainicelor umbre ale Castelului Bran și ale filtrului Vămii medievale a locului -, Leni Pințea-Homeag a găsit calea și forța de a da viață scenică unei suite serenisime de soții de voievozi și domnitori români, de regine ale lumii, cu statură impunătoare, greu deuitat.

Inconfundabila actriță a altoit aceste obârșii nobiliare și modele nemuritoare pe tulpina mereu redimensionată a inspirației și înțelepciunii de a-și consolida în permanență, fără hiatusuri și răgazuri levantine, cultura generală și de specialitate, orizontul filosofic și ontologic.

Studiul domniei sale a fost unul temeinic, sistematic, și necontenit. Studiu aplicat. Studiu în profunzime. Cu tenacitate și răbdare de Sisif. Cu prospețime receptivă și propensiune pentru viitor. Cu sete de autoperfecționare și cerbicie în a repeta zilnic, ore în șir, ca într-un ritual străvechi, exercițiile de respirație și de concentrare inițiatică, de dicție și impostație, de intonație și rostire expresivă.

Numai așa a putut da viață unei pleiade de 90 de personaje, pe care le-a trimis, aidoma unor sfere divine de lumină și iubire, să înflorească în sufletele spectatorilor.

Dacă ar fi să avem șansa de a-i parcurge fișele de conspecte și studii, jurnalele de meditație, paginile de creațiiaflate încă ,,în șantier” ori în ,,chinurile facerii” (incluzând capitole din genul proteic al romanului de introspecție psihologică și disecție morală) -,am descoperi, aproape sigur, că urcușul nestăvilit al Doamnei Leni spre piscurile artei actorului profesionist de certă amplitudine, măreție și maturitate irefragabilă a fost jalonat, luminat și străjuit de stâlpii de pridvor ai unor aserțiuni cu virtuți apodictice.

Lăsându-ne în voia unui exercițiu de imaginație, spicuim câteva dintre aceste vorbe de duh, cu funcție de far călăuzitor, de orchestrator al gândurilor, îndoielilor, căutărilor și neliniștilor. Dar și cu valențe vii, fierbinți, dintr-o alchimie numai de Dumnezeu cunoscută, pulsând spre zarea decantării unei viziuni clare despre sine, despre iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu, despre punctul atins și țintele directe spre Absolut.

Căutând să descopere, asemenea savantului Constantin Dulcan, Mintea de dincolo -, unica actriță Leni Pințea-Homeag a fost frământată neîncetat de una dintre dodiile celebre ale sculptorului Constantin Brâncuși: Viața se aseamănă cu o spirală. Nu știm în ce direcție este ținta ei, dar trebuie să mergem în direcția pe care o credem cea justă. Exact asta a făcut Actrița: a mers pe Calea intuită a fi Justă, fără a se abate cu nici un pas din drum, fără a ceda nici unei ispite colaterale.

Și a avut șansa de a se modela sub jeturile de lumină ale unor regizori dăruiți cu har, culminând cu aura Duhului Sfânt cu care a fost blagoslovit Silviu Purcărete, hermeneut năzdrăvan, Făt Frumos din lacrimă și Greuceanu înroșit în focul străfundurilor umane, magistral director de scenă, cu neîncetate apeluri și racursiuri la sincretismul tuturor artelor, cel ce a revoluționat arta spectacolului de teatru din răspântia de purpură a secolelor XX-XXI, lăsându-i siderați de frumusețea audio-plastică pe cronicarii dramatici, confrații și spectatorii din marile capitale ale teatrului mondial.

…De la Mahatma Gandhi -, Leni Pințea-Homeag a reținut și a pus în practică, neostoit, afirmația-îndemn: Omul este produsul gândurilor lui; el devine ceea ce gândește.

Perfecționistă din naștere, luptând, cu forță inimaginabilă, să-și însușească toate tainele Artei și Științei Actoriei, printr-o asiduă autoeducație, țintind totdeauna performanțele de excepție, pragurile absolutului- deși nu este născută în zodia iconoclastului Împărat al Franței -, Doamna Leni a fost convinsă totdeauna, împreună cu și alături de Napoleon, pe câmpurile strălucitoarelor sale biruințe strategice și tactice, că: Imposibil este un cuvânt întâlnit numai în dicționarele proștilor. Pregătindu-se ca un șef al Marelui Stat Major al Armatei, ca un ofițer de elită, dar și ca un soldat extrem de bine antrenat, fizic și psihic, destoinic și dârz, ori ca un gladiator, singur în arena leilor, însă de neînfrânt -, Leni Pințea-Homeag a cules laurii succesului, răsplătită fiind cu premii naționale și internaționale, consacrându-se ca prima și unica actriță străină nominalizată vreodată drept cea mai bună din Europa, la Festivalul Internațional de la Manchester.

A avut înțelepciunea de a medita îndelung și de a culege roade spirituale înalte din observația cu adânci reverberații filosofice și etice a lui Konrad Adenauer, conform căreia: Trăim cu toții sub același cer, dar avem orizonturi diferite.

Pornind de la sentința lui Bill Meyer: Orice gând este o sămânță -, Leni Pințea-Homeag a știut să se ferească de avertismentul: Dacă plantezi mere acre, nu te aștepta să culegiionatane.

Filonului dramatic străluminat de accente lirice, interpreta magistrală a Phaedrei i-a rânduit pavăză de crini imperiali, împletind, parcă, o horbotă de fulgurații din tezaurele vorbelor de duh din zarea ExtremuluiOrient. Plecând de la impulsul: Crește un copac verde în inima ta și poate va sosi o pasăre cântătoare (cules din chintesența spiritului chinez), a ținut, de-a lungul vieții, cont de câteva inscripții înporțelanstrăveziu, transparent, și în arabescuri defiligran nipon:Un cuvânt bun poate încălzi trei luni de iarnă; Fericireavine în casa în care se râde; Râurile adânci curg liniștit.

Ca slujitoare devotată a artei de la luminile rampei, a găsit resursele lăuntrice, capacitatea de a trăi și de a transmite – prin unde emoționale vulcanice, către spectatori – mesajul: Când desenezi (n.n. când interpretezi) o ramură, trebuie să simți adierea vântului.

Trecând peste obstacole de tot felul, care păreau, uneori, insurmontabile, Leni Pințea-Homeag a știut să se cunoască atât de bine pe sine, încât și-a impus să biruie de fiecare dată, în virtutea altor vorbe înțelepte, precum: Cei care doresc să cânte, găsesc întotdeauna un cântec.

Dorindu-și mereu să interpreteze roluri magnifice, Actrița a fost răsplătită cu distribuții pe măsură. 330 de spectacole, în zeci de țări de pe cinci continente ale planetei Pământ, dintre care 183 numai cu PHAEDRA, ca și includerea în grupul de elită al celor 500 de personalități alese pentru Capsula Timpului, constituie doar două dintre mărturiile supreme.

Și, totuși, în ultimul an de activitate scenică – retezată brusc, deși se afla la apogeul creației sale artistice –, un director sadic al Teatrului Național din Craiova (Mircea Cornișteanu) i-a refuzat rolul protagonistei din cunoscuta capodoperă Mutter Courage, chit că era solicitată, concomitent, de doi regizori străini, exact pentru acest rol…

Spirala destinului său unic (brâncușiana spirală de care aminteam mai sus), destin presărat cu biruințe scenice, bucurii înalte, aplauze furtunoase, sute de cronici în mass-media de pe glob, faimă internațională, dar și cu momente de cumpănă, chiar de șocuri cu iz letal și dureri înăbușite, ne aduce, acum, în fața stampei bulversante a marelui poet-filosof Lucian Blaga, în care se regăsește tensiunea sângerândă întru eternitate a trăirilor Doamnei Leni Pințea-Homeag, din ultimul său an de creație scenică:

De sete ars, cum tremură în totul,

ajuns la iezer – cerbul! Dar abia

atinge apa mulcomă cu botul.

Din luciul albăstrui, precum e fierul,

sorbind, cu grijă-alege, parc-ar vrea,

să bea ușor, din apă, numai cerul.

Retrasă pe meleagurile natale: gura de rai a Branului și Moeciului, ocrotită de crestele materne ale munților noștri de lumină, iubire și închinare: Piatra Craiului-Bucegi -, Leni Pințea-Homeag își dă, noapte de noapte, întâlnire cu Vârful Omul, cu Sfinxul, cu Babele și Dochia Sa, din acest munte sfânt al dacilor.

Peste zi, Actrița se lasă învăluită în lumina mântuitoare a liturghiilor și vecerniilor înălțate sub cupola Bisericii de Lemn cu hramul Sfinții Constantin și Elena, pe care a ctitorit-o în curtea sa… Liturghii și vecernii difuzate prin intermediul boxelor nevăzute, dăinuind ca un curcubeu fraged-aură a Duhului Sfânt peste podul Șimon și valea Fâșului, peste satele brănene de aici și din zare.

Zilele vin și trec, în sunetul dulce-răvășitor al clopotelor de bronz și al scândurii de lemn cald: toaca din lamură de brad secular, mai presus decât lira lui Orfeu, cu care poetul trac îmblânzea fiarele pădurilor.

Zilele vin și se petrec, toarse și împletite în fuiorul privirilor blânde cu care maica stareță Rafaela și măicuța Elefteria luminează zilele dinlăuntrul și dinafara Schitului, dau viață mușcatelor, gazonului, plantelor de leac, tuturor vegetalelor din solar și, nu în ultimul rând, fac să-i înflorească Doamnei Leni, în suflet, credința în mântuire și în puterea tămăduitoare a rugăciunii…

Olimpiana tragediană Leni Pințea-Homeag – comparată, admirativ și cumulativ, cu Maria Callas și Katina Paxinou – rămâne cea mai puternică și cea mai frumoasă Phaedra din zorii veacului XXI: PHAEDRISSIMA. Și dintotdeauna!

Cum a fost posibilă această izbândă artistică, recunoscută peste tot, pe globul terestru, de maeștri ai artei cu impactul cel mai rapid asupra publicului? Un prim răspuns este următorul: Doamna Leni nu s-a cantonat în țarcul, strâmt, al interpretării cenușii, ,,de serviciu” a unuia dintre personajele cutremurătoare, a cărui soartă zguduie de milenii omenirea.

Leni Pințea-Homeag a reconstituit destinul Phaedrei, blestemată de zei să se îndrăgostească mortal de fiul său vitreg.

Cu ochi și antrenament de psiholog fin, cu minte deschidă – de iubitor, mare iubitor al oamenilor – și rigoare feerică de antropolog, nu în cele din urmă cu naturalețe și simplitate – totdeauna profundă -, cu devoțiune și capacitate extraordinară de transmitere a emoției dincolo de marginile scenei -, Leni Pințea-Homeag a studiat, din aproape în aproape, adânc, tot mai adânc, meandrele Ființei Phaedra – atât de răvășitoare și abisale încât, de două-trei mii de ani, tulbură somnul locuitorilor planetei.

Actrița și-a asumat, cu luciditate dureros de dulce și vibrație cromatic-neguroasă orbitoare, hăurile tragice peste care Phaedra trebuie să treacă.

A trăit cu intensitate maximă flăcările mistuitoare, de iad, care o ard lăuntric așa de tare încât o fac să se năruiască în sine precum turnurile zgârie-norilor Gemenii din New York ori săgeata de pe unul dintre turnurile Catedralei Notre Dame din Paris.

Punctul culminant al interpretării sale eclatante îl atinge Leni Pințea-Homeag în clipele de tensiune terifiantă și de tăcere devastatoare, tăcere mai grăitoare decât o Niagară de cuvinte dezlănțuite, când – incredibil, dar adevărat – îi face pe spectatori să audă …neauzitul: scrâșnetul fatidic al sabiei cu care își spintecă vintrele.

Mii de tunete și fulgere se declanșează, concomitent, în inimile, în mințile și în sufletele celor prezenți în sala de teatru, atunci când Actrița își străpunge – cu lama de oțel rece, implacabil – pântecele: zona sacră numită metaforic oceanul vieții, de samuraii care aleg să-și facă harachiri chiar în acest punct energetic vital, decât să se lase înfrânți de soartă.

Leni Pințea-Homeag atinge culmile tragismului debordant (ale omului strivit, pe nedrept, de zei), în clipa premergătoare sinuciderii, când – printr-un gest neașteptat, decupat instantaneu din spectrul morții – linge lama necruțătoarei săbii, cu o voluptate și lascivitate incredibile, apoi și-o înfige în pântece.

Sunt clipele de apoteoză tragică, de seism necruțător, care ne fac să înțelegem – peste timp – de ce și-a cultivat, cu atâta osârdie nebănuită, idealul de actriță puternică, misterioasă, dar cu atât mai demnă de prețuire.

Leni Pințea-Homeag punctează decisiv prin rolul Phaedra. Probează că este, pe deplin meritat, Stea a scenei, percutantă și carismatică, precum oricare dintre Starurile de prim rang de pe Broadway ori de la Hollywood.

Dar având flerul de a sta departe de jalnicele deșertăciuni ale lumii, protejându-și cu obstinație viața personală. Cultivându-și imaginea de om printre oameni, nicidecum de …semizeu, pierdut prin zări nemuritoare. Respectându-și, adică, matricea străveche, nobiliară, spiritul locului/ Spiritus Loci – simțul măsurii, modestia funciară, virtuțile morale ale Cumințeniei Pământului, care frică de Dumnezeu înseamnă, înainte de toate.

Prin întreaga sa carieră, Doamna Leni ar putea mărturisi oricând, parafrazându-l pe George Enescu, cel mai valoros muzician român din toate timpurile: Nu, n-am părăsit munții, colinele și pădurile de acasă. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea.

De pe cinci continente ale Terrei, ecourile spectacolului capodoperă PHAEDRA – scris și visat de Silviu Purcărete, în viziune răscolitoare, clădit scenic de Echipa de aur a Teatrului Național din Craiova, în frunte cu Leni Pințea-Homeag – se întorc, zi de zi, în curtea sfântă a Bisericii de Lemn și a Casei-Muzeu-Schit din Moeciu de Jos, întâlnindu-se cu spiritul părinților Actriței: Maria și Nicolae, cu tinerețea veșnică a celor cinci frați și surori, cu lumina fulgurantă a străbunilor paznici de hotare și de trup de Țară, păstori ai Spiritului Românesc răsădit sub Ursa Mare, în fiecare basm și eres răsădit, în fiecare inscripție (din limba zimbro-geților) de pe ie și maramă, zăvelcă și ciupag, de pe poale și brâu de lână, de pe cojoc, ceramică, răboj și poartă sacră, dăltuită în lemn, încinsă/ întărită cu funia vieții, Roata Soarelui – Hora Dacică, dintele de lup și câte alte simboluri năzărite peste milenii…

Și astfel, ca o fiică a lui Zamolxe, Deceneu și Zalmoxe, Doamna Leni rămâne întrupată din Lumină și Iubire, din stei și din cremene, din Armonie și din Iertare – Umbră Albă, Sidefie, stropită cu picuri de rouă și lacrimi de Lună Nouă, Lupoaică Albă și Neînfricată, ocrotitoare a tuturor existențelor din această gură de rai și din sfânt picior voievodal de munte, de unde toate au izvodit și curg în albiile înveșnicite ale lumii, ale universului…

***

Toate cele enumerate mai înainte pot fi regăsite din plin în spiritul romanuluiO iubire venusiană. Tragedii împletite, scris de doamna Leni Pințea-Homeag, în care sunt alternate inspirat, de la primul capitol până la ultimul (care poartă numărul 75 !), două fire epice, …împletite (așa cum precizează și subtitlul: Tragedii împletite) cu naturalețe, predându-și, pe rând, apoi preluându-și nevăzuta stafetă a narațiunii, într-o incitantă cadență cinematografică.

Se vede – și din acest detaliu – că scriitoarea noastră s-a școlit cu atenție, decenii la rând, nu numai la înaltele și subtilele academii ale romanului sud-american (scris în cadență sacadată, cu propoziții scurte, de multe ori eliptice, ori cu fraze ultra-succinte), dar și pe lângă mari regizori de pe platourile românești.

Interpretând roluri de referință, memorabile, într-o suită de filme artistice de lung metraj (filme de artă), precum:

Paraschiva – în Dincolo de barieră (ecranizare după comedia tragică Domnișoara Nastasia de G.M. Zamfirescu; alături de Ion Dichiseanu și Ștefan Bănică),

Savina – în Pădurea pierdută (enigmatică poveste de dragoste – scenariul Mihnea Gheorghiu; în distribuție: Ilarion Ciobanu, Cornel Patrichi, Adriana Ionescu, Colea Răutu, Cornel Coman) ,

Elisabeta de Braunswick – Mușchetarul român (partea a doua a filmului Cantemir; scenariul: Mihnea Gheorghiu; în distribuție: Iurie Darie, Alexandru Repan, Dina Cocea, Irina Gărdescu, Emerich Schaeffer, Liviu Ciulei, Ion Dinulescu),

LaviniaDrumuri în cumpănă (ecranizare a romanului Ultimul drum de Ion Brad; unde a evoluat alături de Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică, Dorina Lazăr, Colea Răutu, Maria Ploae, Silviu Stănculescu),

StarețaTrandafirul galben (al doilea „episod” din seria Mărgelatu; scenariul Eugen Barbu și Nicolae Paul-Mihail; în care a jucat împreună cu Florin Piersic, Marga Barbu, George Motoi),

Domnișoara Marga – în filmul Lișca (scenariul: Fănuș Neagu; în distribuție: Remus Mărgineanu, Gilda Marinescu) -,

Leni Pințea-Homeag a avut multe de învățat nu doar din arta scenariștilor de prestigiu – Mihnea Gheorghiu, Eugen Barbu, Nicolae Paul-Mihail, Fănuș Neagu -, dar și din aceea a regizorilor de notorietate: Francisc Munteanu, Andrei Blaier, Gheorghe Vitanidis, Doru Năstase, Virgil Calotescu, Ion Cărmăzan, ori de la scânteietoarea Ecaterina Oproiu, redactor șef al revistei Cinema, din 1965 până în 1989, autoarea mai multor piese de teatru, printre care celebra Nu sunt Turnul Eiffel, încununată cu premiul pentru dramaturgie al Academiei Române, în 1978.

Întorcându-ne, direct, la comentariul asupra romanului O iubire venusiană. Tragedii împletite, se cuvine să menționăm că primul fir epic reconstituie, în ritm telegrafic și cu accente de documentar/ docu-dramă cinematografică, turneele internaționale cu 183 de spectacole PHAEDRA, prezentate pe tot globul pământesc, în gloriosul „Deceniu Silviu Purcărete”.

Al doilea fir epic – extrem de interesant, pe alocuri chiar palpitant – privește desfășurarea, pas cu pas, în momentele de revenire în țară (din lungile și obositoarele turnee triumfale, de pe cinci continente!), a tumultuoasei povești de dragoste dintre Actrița-Naratoare și misteriosul inginer George, protagonistul secund al romanului, dar care nu apare niciodată, „în carne și oase”, ci constituie o prezență subtilă, conturată din zecile de scrisori pe care i le trimite eroinei, ori din relatările „mesagerului”/ curierului de taină: Victoria.

Pentru a nu știrbi elementele surpriză și a nu prăbuși orizontul de așteptare al celor ce vor citi romanul O iubire venusiană. Tragedii împletite, nu vom face referiri la acțiunea narativă ca atare.

Este obligatorie, însă, precizarea că scriitoarea Leni Pințea-Homeag respectă cu strictețe principiul fundamental care face diferența între specia epică a nuvelei și aceea a romanului: dacă nuvela se încheie, musai, în punctul culminant al acțiunii/ tensiunii dramatice, în schimb, romanul se impune să cuprindă, în final, după secvențele deznodământului, unul sau mai multe capitole de îmblânzire a atmosferei, de liniștire a apelor învolburate de dramele/ tragediile narate.

În această zare (a liniștirii apelor…) se înscriu ultimele capitole. Cel cu numărul 69: Un an mai târziu, este unul dintre cele mai lungi din roman – 12 pagini, în condițiile în care, în medie, celelalte au 6-7 pagini. Citez: „Ce mult am pierdut. (…) Am pierdut ecoul tunetului. (…) Doamne, îți mulțumesc pentru pacea din inima mea, ca să înfrunt durerile.”; „Am sărit din pat și m-am repezit, desculță, la fereastră. Pe cerul fără Lună arde o stea roșie. Ca o rană sângerândă. M-am cutremurat. Am tras draperia și m-am întors în pat. Am închis ochii. Rana plină de sânge, însă, nu a dispărut. Crește. Răzbate prin pleoape. Arde.”; „Ciudat ! Acum înțeleg de ce m-a impresionat atât de mult Coloseum-ul, atunci când l-am vizitat cu ani în urmă. Totul se leagă în viață. Căile destinului omenesc sunt de nepătruns…”.

Cu îndemnul: Iubește copacii/ până le cad frunzele./ Apoi încurajează-i/ să încerce din nou, la anul (dintr-un poem de Chad Sugg) se deschide capitolul 70, prin care naratoarea ne sugerează cheia pentru titlul romanului său: O iubire venusiană. Genericul capitolului 70 este, de fapt, cel care dă și titlul întregului roman.

Spicuim din el, fără a „trăda” misterul cărții: „Pot să fac tot, să doresc tot, să devin tot. Mereu îndepărtatul și mărețul se află la un pas de mine, deasupra mea. Voi trece punți nevăzute. Voi birui piscul inaccesibil. Din singurătate, voi putea înălța, în timp, glorie și iubire. Phaedra m-a trecut prin războiul scenei, ducându-mă spre glorie. Spre iubire – voi alerga eu. Patima Phaedrei pentru Hippolyt e sora patimei mele pentru George. Gloria și iubirea se topesc într-un singur sunet al mitului și miracolului pogorât asupra ta.”.

Din capitolul 71 (aproape patru pagini de roman), cităm începutul: „Dorul de Phaedra mă doare. Dorul de George mă chinuie. Spectacolele cu Phaedra erau însoțite de scrisorile de la George. Spectacolele cu Doamna Raquin sunt însoțite doar de amintirea lor ! Bucuriile profesionale nu mă trădează. Împreună cu Doamna Raquin, noul meu rol, plecăm la București, apoi la Theatre des OSSES din Fribourg – Elveția.”.

Iată și două judecăți de valoare privind acest rol, articulate de doi cronicari de teatru de prim-plan:

  1. „O creație remarcabilă propune Leni Pințea-Homeag, monumentală „mamă” Raquin, care intuiește crima și ține sub supraveghere noua pereche și care, paralizată de șocul aflării adevărului, îi țintuiește cu privirea necruțătoare, precum „ochiul lui Dumnezeu”, devenind, astfel, un chip al Destinului și al Justiției Imanente.” – Natalia Stancu (în Curierul Național, 13 aprilie 2004);
  2. „Acest „au murit prea repede” în română, pronunțat de Leni Pințea-Homeag, marea tragediană a teatrului românesc, este ceea ce am gândit cu toții, apropo de cuplul Ceaușescu…” – Valentin Tașcu (în România liberă, 19 mai 2004).

Capitolele 72 (O undă de măreție) și 73 (O lume de fantome), la fel de substanțiale precum întreaga carte, se derulează în aceeași cadență cinematografică, aproape sufocantă, dar includ și arcade de poeme în proză de cea mai consistentă altitudine ideatică, intrând în interacțiune cu versuri din Al. Vlahuță și Silvia Kaputikian.

Dacă până la capitolele 65-68 romanul O iubire venusiană. Tragedii împletite a avut o pronunțată derulare în tonuri, nuanțe și accente timbrale de Rapsodie -, în ultimele sale capitole, prozatoarea Leni Pințea-Homeag s-a dezlănțuit în desfășurări din ce în ce mai ample, în valuri, falduri și registre tot mai grave, de Oratoriu, cu sonorități, vibrații și cromatică înălțătoare, sau de-a dreptul bulversante.

Suflu de epopee atinge capitolul penultim, 74: Femeia oceanului (nouă pagini), în care protagonista intră într-un dialog seismic, înfrigurat și înmărmuritor cu Oceanul Primordial, secvențe în care cititorul este purtat, cu indiscutabil rafinament, de la tensiuni proaspete, genuine, specifice Genezei (Facerii Lumii) la strigăt existențial și cutremurare terifiantă, definitorie pentru Apocalipsa, din Biblie. Pare că îl vedem și-l auzim pe magic înțeleptul și „monstruosul” Sfinx murmurând o rugă neînțeleasă de muritori, dar plină de tâlcuri și lumini nebănuite, cufundat în vraja unui solilocviu cu țintă maieutică.

Ca într-un Oratoriu Bizantin, cu ciudate presimțiri de Recviem, sunt incluse – în acest capitol penultim – versuri terifiant vitaliste de Walt Whitman și Bella Ahmadulina, pentru a se încheia cu o propoziție (privire peste umăr!): „Tragicul ghem, din iubire, al Phaedrei, s-a împletit strâns, cu ghemul din iubire, al meu !”, urmată de alta, eliptică, având rezonanțe seci, tăioase, de ghilotină necruțătoare: „Leni-Phaedra, amestecul tragediilor !”.

***

Și astfel, ca într-un Bolero de Ravel, în care caravana gonește spre zări neimaginate încă, prin deșertul tuturor deșertăciunilor acestei lumi, înghițind – hulpav – aspirații, năzuințe și idealuri, cuiburi rotitoare de ape, oaze de clorofilă bătute de vânturi sălbatice, incandescente, iazuri de apă vie-apă moartă, gândul ne zboară – Pasăre Măiastră – spre liniile de forță sintetizate de prof. univ. dr. Alexandru Lazăr într-un crochiu grăitor:

„…Dar când se urca pe scenă Leni, în studenție, personalitatea ei se impunea în roluri de cochetă, de intrigantă sau de eroină dramatică. Toată lumea s-a convins că are de-a face cu un talent autentic. Având un glas bun, a impus eroinelor sale prestanță, siguranță, demnitate și a devenit cea mai mare actriță dramatică. Prin creațiile ei, a impus respect și admirație, păstrându-și nealterat genul.

Ea a rămas între Anca și Phaedra, reușind astfel să stăpânească cea mai puternică goană dramatică din istoria teatrului românesc și universal.

Leni este un om cald, generos și, deși plin de condescendență, ea are darul de a-și face admiratori care să o țină în adulație ca pe o regină. Ea își stăpânește Imperiul, care este Teatrul, încântată și fericită, arătându-se mereu intransigentă față de impostori. Totuși, și Leni suferă de „complexul” marilor noastre personalități artistice, care sunt mai cunoscute și apreciate peste hotare decât în țară. Așa a fost să fie soarta noastră, a românilor.

Și exemple avem destule… Acum, ea e mai celebră la Empire Theatre, Old Vic, Avignon, The Globe, Erevan, Sharover Theatre, Odeon, Residenztheater, Theatre Royal, Riverside Studio, Parma, Opera de Arame, Arena del Sole, Hys Majestys Theatre, Barbican Center -, … decât la Constanța sau Baia Mare. Pentru această simplă inadvertență, nu fi tristă Leni !”.

Sau, în exprimarea, deloc paradoxală, a regizorului Valeriu Moisescu, care o caracteriza astfel, încă din noiembrie 1988: „De fapt, Leni nici nu e o actriță, ci un FENOMEN care transformă viața în artă și arta în viață.”.

***

Oricât am încerca să punem punct acestui comentariu-medalion, nu putem ceda impulsului de a o lua, parcă, mereu-mereu, de la capăt. De ce ? Pentru că – blestem ori, mai de grabă, binecuvântare -, așa după cum mai scriam altă dată, dialogul, monologul tinde să rămână deschis. Și rămâne.

Arc peste timp. Dintr-un microportret omagial dedicat redutabilei tragediene Katina Paxinou, portret foarte dens, publicat de Polixenia Carambi, în 1973, selectăm câteva linii de forţă, în care se regăsesc şi datele definitorii ale doamnei Leni Pinţea Homeag:*,,pentru viaţa insuflată eroinelor nemuritoare ale anticilor, i s-a zis Divina”; *,,a fost mare şi în repertoriul shakespearean, dar şi modernă în teatrul lui Strindberg, Ibsen, O’Neill”; *,,dăruită cu un fizic impunător, maiestuos, dublat de graţie, farmec şi de o impresionantă mobilitate”; *,,inteligenţă vie, pătrunzătoare, clocotitoare putere de muncă”.

Soarta celordouă tragediene nu coincide, însă, din cel puțin un punct de vedere: marele rol prin care Katina Paxinou îşi încheia prin, 1971-1972, o strălucită carieră a fost acela din ,,Mutter Courage”, care s-a dovedit a fi cântecul său de lebădă.

În schimb, actriţei Leni Pinţea Homeag i-a fost refuzată această şansă de directorul T.N.C.,Mircea Cornişteanu, care i-a făcut vânt pe scara pensionării, motivând că această unică interpretă a teatrului românesc și mondial, Leni-Phaedra-Phaedrissima, nu ar mai avea în ce roluri să joace…

Realitatea era cu totul alta: tragediana craioveană primise, exact în acele luni, oferte clare, solicitări ferme din partea a doi regizori străini, să joace chiar în ,,Mutter Courage”, la Craiova, fapt pecare şi-l dorea de mai bine de un deceniu.

Zgudu (porecla din studenție a lui Corni) însuși primise, nemijlocit, acele cereri de la regizorii străini. Dar… tăcere ! N-aude, n-a vede, câinișorii mei ! A preferat să joace, cu anticipație, rolul Rinocerului din capul satului, căruia, mai aproape de noi, Liviu Dragavei preferă să-i facă respirație gură la gură, doar-doar l-o zbici, l-o smuci din inerția-i asasină… În loc de bouche-a-bouche, ar fi de preferat respirația corn-în-corn. Că, oricum, Dragavei ar ieși mai câștigat, al rinocerului spărgând piața, deoarece constituie, zice-se, și un extrem de puternic afrodiziac.

Apropitarului Pădurii Nebune (a lui Zaharia Stancu), diliormăneanului – turcit, rătutit, țurcașit, dacă nu cumva deja turtit, tuflit, tulit… ? – s-ar putea a-i prinde bine, înaintea nopții nunții, niscaiva prafuri de esență rinoceriană.

Alte coincidenţe. Actrița franceză Sarah Bernhardt a jucat în ,,Fedralui Racine, iar LeniPinţeaHomeag în ,,Phaedralui Silviu Purcărete, după Eschil şi Sofocle.

În seara în care Leni Pinţea-Homeag evolua în ,,Phaedra– la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru ,,I.L. Caragiale” – se împlineau exact 100 (o sută) de ani de când Sarah Bernhardt jucase,,Fedra” în Capitala României.

Cele două actriţe – Sarah Bernhardt şi Leni Pinţea-Homeag – sunt singurele din lume care au efectuat turnee pe toate cele cinci continente locuite ale planetei Terra, susţinând multe sute de spectacole, de mare, de foarte mare succes.

Doamna Leni Pinţea Homeag a avut înţelepciunea de a-şi întări credinţa în Absolut, de a-şi stabili mereu ţinte noi, vii, renăscătoare: 1. Smulgerea din acidul sulfuric al Craiovei (cea deloc recunoscătoare faţă de valori); 2. Reîntemeierea şi renaşterea în raiul copilăriei; 3. Construirea unei sfinte Biserici de Lemn, la Moieciu de Jos, în satul natal, de sub Bran;

4. Înălţarea, în curtea învecinată, a unei Case – Muzeu – Schit; 5. Aducerea, într-un acelaşi mormânt (în vecinătatea locaşului de cult ce avea să fie sfinţit în 2006), a osemintelor părinţilor: Maria şi Nicolae PINŢEA, dar şi ale soţului: doctorul chirurg obstetrician Ion HOMEAG; 6. Retragerea în lumea meditaţiei şi rugăciunii, a rememorărilor şi scrisului – cu virtuţi literare irefragabile.

***

Parafrazând sintagme memorabile din cartea Doamnei Ludmila Patlanjoglu, ,,Regele Scamator(Editura Nemira, Bucureşti, 2004) – despre primul actor încununat cu Premiul Academiei Române: Ştefan Iordache -, putemreitera şi noi, ca într-o rugăciune din ziurel de ziuă, despre mirabila sămânţă a teatrului românesc şi universal, Leni Pinţea Homeag, că biografia sa dă ,,splendoare regală profesiunii de actor”, este o campioană a ,,dialogului cu lumea”, alături de Silviu Purcărete, Ştefan Iordache, Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza, Valeriu Dogaru, Valentin Mihali, Angel Rababoc, Ion Colan şi de ceilalţi, ,,cucerind redute, unele în premieră absolută pentru teatrul românesc”, de la Edinburgh, Avignon, Paris, Atena, până la Melbourne, Viena, Leipzig, Sao Paulo, Anvers, Seul, Tokyo, Gibellina, Curitiba şi Munchen, Ierusalim, Belgrad, Glasgow, Montreal…

Dacă pentru Actorul-Rege Ştefan Iordache, Lear este o emblemă (după cum, inspirat, punctează Ludmila Patlanjoglu) – pentru Regina Ostrogoţilor: Leni Pinţea Homeag, personajul emblematic, personajul nepereche rămâne PHAEDRA.

…Să medităm și la ecourile, peste timp, ale următorului microportret-judecată de valoare, căruia i-a dat viaţă temutul critic de teatru Valentin Silvestru: ,,Leni Pinţea Homeag – actriţă admirabilă, impunătoare prin ţinuta statuară, prin eleganţa cu totul deosebită a mersului şi precizia caracterizării, dozând cu o surprinzătoare măsură gestul puternic şi glasul vibrant – a făcut din Sofia Egorovna un personaj remarcabil”.

Aidoma Poetului Necuvintelor, Nichita Stănescu, cel din volumul-album ,,Epica Magna” – şi, de fapt, asemenea oricărui om, oricărui creator de excepţie -, Leni Pinţea Homeag se află într-o permanentă luptă cu Timpul, trăind în profunzime, acut, cronic şi pandemic, un sentiment irepresibil al trecerii asurzitoare a timpului.

În consonanţă cu marele Nichita, care vede Timpul ca pe un ,,ochi albastru” al Cosmosului, iar Pământul ca pe spaţiul în care fiinţa naşte timpul -, Leni Pinţea Homeag rosteşte, aproape clipă de clipă: ,,Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi, astfel, defineşte spaţiul tragic al existenţei, aflat, irevocabil, sub spectrul celei mai înfricoşătoare legi, unica lege letală a omenirii: Devorarea. O ilustrează, din multiple şi complexe puncte de vedere, paginile prezentei cărţi, o demonstrează viaţa şi creaţia a căror pecete de lumină poartă un singur nume: Phaedra-Leni. Care poate afirma, oriunde şi oricând, cu semeţie bine strunită, dar ferm, parafrazându-l pe Lucian Blaga: Nu, nu mi-a amuţit în gură,/ Cuvântul ce alege lamura de zgură.

***

…Semnalând noua bijuterie editorială oferită publicului iubitor de literatură de Editura craioveană ALMA (director: ing. Daniel Chichea) se cuvine să repetăm că Phaedra-Leni Pinţea Homeag este şi rămâne, la distanţă de un secol, Sarah Bernhardt de România.

Inconfundabilă carte de identitate. Dar şi paşaport. Pentru Eternitate.

***

Din anumite perspective, destinul autoarei-protagoniste a romanului O iubire venusiană. Tragedii împletite, Leni Pințea-Homeag, se întâlnește cu acela, la fel de ardent, al actriței contemporane franceze, cu nume predestinat, Fanny Ardant, încununată, vara trecută, la TIFF 2018, celebrul festival internațional de film de la Cluj, cu Premiul pentru întreaga carieră.

Iată și o serie de puncte comune (asemănări) între cele două mari, colosale actrițe, pornind de la amplul interviu și comentariu publicat de Dia Radu la rubrica Planete culturale, din revista Formula AS, XXVIII, nr. 1319, iunie 2018: „surâs catifelat”, „o voce care o îmbracă din capăt până în picioare”, „gust nemăsurat pentru literatură”, „o libertate la care nu a renunțat niciodată”, „actriță incandescentă”, „ar fi putut muri din dragoste” (n.n. Fanny Ardant a fost căsătorită cu marele regizor Truffaut, dovedindu-i-se o veritabilă muză), „Transilvania – ținut etern”.

Amândurora le place să lucreze cu „regizorii care poartă în ei un FOC SACRU” – în cazul doamnei Leni Pințea-Homeag, cel dintâi rămâne inconfundabilul Silviu Purcărete.

În viziunea celor două strălucitoare actrițe, cărțile ar trebui citite, înainte de toate, pentru a ne simți mai puțin singuri. Din fragedă tinerețe și până acum, au citit cu nesaț, au devorat capodoperele tragicilor greci, ale lui F. M. Dostoievski, Marcel Proust, William Shakespeare, din care, efectiv, s-au hrănit și și-au modelat, re-modelat necontenit personalitatea.

Atât Fanny Ardant, cât și Leni Pințea-Homeag sunt convinse că însăși esența vieții se află în cărți.

Au iubit dintotdeauna versurile scrise de Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, ca și proza lui Mircea Eliade, acordând întâietate romanului de dragoste al acestuia intitulat Maitrey, care pare „scris de un poet, cu o atmosferă care (…) te atinge direct în inimă”.

Încheiem suita înșiruirii punctelor comune ale celor două actrițe, citând mărturisirea tranșantă a invitatei speciale de la TIFF 2018, Fanny Ardent, mărturisire care intră în adâncă rezonanță cu crezul doamnei Leni Pințea-Homeag: „Tot ceea ce îndurăm e dureros și tot ceea ce acceptăm devine forță. Singurătatea e tragică, dar faptul că poți să faci ceva din propria singurătate e magnific. Am o mare admirație pentru scriitoarea franceză Marguerite Duras, o mare îndrăgostită. (…) Singurătatea e și asta: un coșmar în care scânteiază splendoarea vieții. (…) În singurătate, ca să reziști, te construiești pe tine.”.

***

…Peste vremuiri, în ne-timp, din Bucegi în Olimp, parcă auzim vocea inconfundabilă, clară, adâncă și dulce ca apa de izvor, cu învolburări solemne, de clopot de catedrală, apoi de ocean dezlănțuit, fără de țărmuri și alte opreliști, a Doamnei Leni Pințea-Homeag, dând viață unei Rugăciuni a poetului nostru național, Mihai Eminescu:

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem, rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie,

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică preacurată

Și pururea fecioară,

Marie!

…Părelnic, din piscul cel mai înalt al Masivului Piatra Craiului: La Om – fratele geamăn al Vârfului Omul, din Bucegi -, un fuior de Duh Sfânt, disimulat în nor argintiu, îi răspunde cu glasul, deloc tremurând, al Dochiei:

Nu lăsa, Măicuță,

Să pierim pe cale,

Căci noi suntem fiii

Lacrimilor tale.

***

Cel mai scurt capitol din întregul roman este ultimul – 75: Întâlnire cu mine însămi, care are doar trei pagini, cu ținută robustă, implacabilă, de inscripție (efigie) în piatră. În pridvorul acestor ultime secvențe, ne întâmpină Cariatida poemului în spirit de hai-ku de Lucian Blaga: „În mine se mai vorbește, și azi, despre tine”, poem al cărui halou sporește corola de semnificații a cărții doamnei Leni Pințea-Homeag.

Acest ultim capitol 75 se încheie – după o cavalcadă rapidă de conexiuni și lăstăriri speculative – prin reproducerea a două strofe din cunoscuta poezie Vara promisă de Adrian Păunescu, pusă pe muzică de Ștefan Hrușcă și metamorfozată în șlagăr:

Iar între noi,

Ca într-o gară nu știu cum

Când unul vine, altu-i dus

Și rătăcim pe-același drum, în sens opus.

(…)

Ne răsfoiește timpul, femeie,

Pe un vechi peron de gară

Tu, Iliadă, eu Odisee

Scrisă demult, într-o vară.

Finalul cărții doamnei Leni Pințea-Homeag are, cu adevărat, reverberații greu de comensurat, are înfiorări de spovedanie, înainte de sfânta Euharistie/ Împărtășanie:

„Drumul e unul singur. De neevitat ! Ruta nu poate fi schimbată.

Dumnezeu m-a clădit cu umeri puternici, ca să-mi pot purta crucea. O cruce grea, dar sprijinită continuu de iubirea mea pentru oameni, de pasiunea mea pentru bărbat, de pasiunea mea pentru teatru.

Am supraviețuit ca să pot spune povestea. Toate acestea mi le-a programat destinul, pentru a scrie acest roman. Mi-am așternut gândurile pe hârtie sub impulsul gândului netrucat, nemachiat.

Viața mi-a scris romanul. Eu nu am făcut altceva decât să-l transcriu pe hârtie.

Viața pe care am trăit-o ieri nu e aceeași cu cea pe care o trăiesc azi, iar cea viitoare înaintează spre destinul ei.

*

Acesta-i sfârșitul neînceputului…

O carte ? O poveste ?

O VIAȚĂ, asta e sigur… !”

***

Prin romanul săuO iubire venusiană. Tragedii împletite, unica actriță din lume care a susținut, împreună cu trupa Teatrului Național din Craiova, 330 de spectacole pe cinci continente, dintre care 183 cu Phaedra (în care deține rolul principal), Leni Pințea-Homeag, demonstrează cu aplomb că este înzestrată cu talent incontestabil și în domeniul literaturii beletristice, că are calitățile fundamentale ale unui narator de anduranță admirabilă, stăpânind, cu suplețe și har, verbul de foc, tehnicile specifice romanului, genul proteic prin excelență, cum l-a definit R. M. Alberes, în urmă cu peste o jumătate de veac.

Dacă în literatura română și universală întâlnim mulți scriitori a căror profesie de bază a fost aceea de medic – de la (ehei!) Hippocrate, Francois Rabelais, Al. Mavrocordat, Vasile Voiculescu, Anton Cehov, Friederich von Schiller, A.J. Cronin, Vintilă Ciocâlteu (născut la Plenița, Dolj, prof. univ. dr. la Facultatea de Medicină „Al. Davila” din București), Ion Cantacuzino, C. I. Parhon, Victor Babeș, până la Mihail Bulgakov, Georges Duhamel, Samuel Shem, C. D. Zeletin, Augustin Buzura sau Emil Brumaru -, ori scriitori-preoți, precum Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Mircea Păcuraru, dar și pitorescul scriitor-monah Damian Stănoiu -, doamna Leni Pințea-Homeag se înscrie în Familia scriitorilor-actori, a scriitorilor care provin din lumea teatrului și a cinematografiei.

Galeria acestora este la fel de diversă și bogată în piscuri de referință, precum cele două menționate mai sus, pornind de la titanul William Shakespeare și pedant-scrobitul comediograf Moliere, până la contemporani celebri ca Truman Capote, Ingmar Bergman, Vittorio de Sica, Andrei Tarkovski.

Lor li se alătură, din România:

*redutabilul actor-poet Emil Botta,

*acompaniat de monstrul sacru al teatrului românesc, președintele de onoare pe viață al Institutului Mondial de Teatru: Radu Beligan, eseist de rafinament bizantin-benedictin,

*Amza Pellea ( cu al său nemuritor Nea Mărin, protagonist din stirpea lui Păcală, Tândală, dar și a lui Nastratin Hogea,

Nea Mărin devenind marcă identitară a olteanului din Câmpia Băileștilor),

*Dorel Vișan (autor al volumelor: De vorbă cu Domnul – 1997 versuri, Vremea cireșelor amare – 1998, Păcate… – 2000, Psalmi – 2003, numerotați de la 151 în sus, adică după aceia ai biblicului David, care ar fi totalizat 150…, Cântece pentru glas și toacă – 2017),

*Mircea Diaconu (Șugubina – Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România, acordat în 1977, în aceeași Gală în care Marin Preda era, de asemenea, încununat cu lauri pentru romanul Delirul, dispărut brusc din librării, deși se trăseseră, cvasi-instantaneu, două tiraje totalizând 125.000 de exemplare, vândute masiv „pe sub mână” și, efectiv, devorate de cititori !

În 2013, la Editura Polirom din Iași, Mircea Diaconu – care a publicat destul de rar, dar care promite că va adăsta la masa de scris, după retragerea din Parlamentul European -, așadar, în 2013, a revenit pe piața literaturii beletristice cu volumul La noi, când vine ploaia, lansat, cu puternic impact, la Brăila, Iași, București și în alte însemnate municipii.

Din familia poeților-actori se impune să o amintim, neapărat, pe Ioana Crăciunescu (cu strălucite cariere în teatru și cinematografie, atât în România, dar mai ales, în ultimele trei decenii, în Franța), autoarea volumelor Duminica absentă (Ed. Cartea Românească, 1980), Iarna clinică, Mașina cu aburi, Creștet și gheare, Supa de ceapă (ediția a doua, bilingvă, în 2007).

***

Deși numără 520 de pagini, O iubire venusiană. Tragedii împletite, de Leni Pințea-Homeag, captivează imediat și iremediabil atenția lectorului, se citește pe nerăsuflate, asemenea oricărei alte cărți de top din colecțiile Romanul de dragoste al secolului XX sau Globus, unde erau editate cele mai importante romane din literatura universală a veacului dus.

Doamna Leni Pințea-Homeag a nutrit ambiția de a realiza, prin cartea sa O iubire venusiană. Tragedii împletite, cel mai bun Love story al secolului XXI, așa după cum fratele acestui roman, mai vârstnic cu 50 de ani, scris de Eric Segal – inițial scenariu, apoi carte după impactul fulminant al filmului regizat, în 1970, de Arthur Hiller, care a fost vizionat cu nesaț, ani la rând, în cinematografele lumii. Cinci premii Globul de Aur și un Oscar au constituit laurii cu care a fost răsplătit acest lung metraj de artă. În rolurile principale: Ali MacGraw (Globul de Aur pentru cea mai bună actriță) și Ryan O Neal. În epocă, filmul Love Story a fost clasat pe locul al nouălea la categoria celor mai romantice creații cinematografice din toate timpurile.

Aidoma picturilor lui Ion Țuculescu, din toate perioadele de creație, romanul O iubire venusiană. Tragedii împletite este de-a dreptul „excepțional prin forța cromatică”, prin „magia culorilor” (în cazul doamnei Leni – magia cuvintelor, a atmosferei, dialogurilor, trăirilor trepidante), creația sa fiind „produsul UNIC al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale”.

Autoportret cu o frunză, dar și Ochiul Demiurgului sau Ochi călători, constituie tabloul/ tablourile de profundă meditație și introspecție psihologică ale lui Ion Țuculescu la care ne poartă cu gândul remarcabilul roman al doamnei Leni Pințea-Homeag.

***

Reiterăm exprimarea, deloc paradoxală, a regizorului Valeriu Moisescu, care o caracteriza astfel, încă din noiembrie 1988: „De fapt, Leni nici nu e o actriță, ci un FENOMEN care transformă viața în artă și arta în viață.”.

Studenţii la teatru, actorii tineri şi iubitorii artei Thaliei şi Melpomenei au multe de învăţat din cele trei cărți cu și despre Leni Pințea-Homeag, dar și din cele două scrise de domnia sa. Fireşte, numai dacă îşi doresc să înveţe, să devină perfecţionişti şi dacă propria înţelepciune le dă ghes să le citească, să mediteze asupra lor, să aprofundeze adevărurile revelate şi relevate, apropiindu-şi esenţele concentrate într-un destin exponenţial nu doar pentru Profesia de Actor, nu doar pentru Insula sfinţită de Dumnezeu: Teatrul Naţional din Craiova (cum îl definea Ştefan Iordache), ci şi pentru ce a însemnat, din toate timpurile, Femeia Română, pentru ce s-ar cuveni să însemne, pe mai departe, în secolul XXI şi până la sfârşitul veacurilor.

Romanul O iubire venusiană de Leni Pințea-Homeag poate fi privit și ca un bulgăre de lumină, ca o sferă în care pulsează Focul Sacru al spiritului traco-geto-dacilor, coborând din slăvile cerului și curgând lin, subtil – miere de aur fierbinte -, din piscurile Omul (din Bucegi) și La Om (din Piatra Craiului).

Lumina care irumpe din paginile acestei Love Story, cu duh carpatin, cioplit în stei și în cremene, devine strălucitoare, din ce în ce mai albă și mai strălucitoare, având – asupra cititorilor celor mai inteligenți și sensibili, cultivați și inițiați întru tainele veșniciei/ absolutului – vibrații celeste, virtuți de aură christică, efecte vii, izbăvitoare, de tip Kirlian.

Punem punct final, preluând sentința definitorie publicată în ediția din 13 octombrie 1995 din Journal de Tarde (Sao Paolo, Brazilia): „Leni Pințea-Homeag – o Phaedra de neuitat, surprinzătoare și senzațională”.

..//..

Craiova, 9-26 aprilie 2019

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*