DAN LUPESCU despre… Lansări de carte la Târgul Gaudeamus, Craiova, 25 februarie – 1 martie 2015 MIHAI NENOIU – Poezii de dragoste

26.02.15 by

DAN LUPESCU despre… Lansări de carte la Târgul Gaudeamus, Craiova, 25 februarie – 1 martie 2015 MIHAI NENOIU – Poezii de dragoste

Sacerdot al artelor supreme, Muzica şi Poezia -, Mihai Nenoiu (pseudonimul literar-artistic al mehedinţeanului născut în Bucureşti şi înregistrat, în acte, cu prenumele Miltiade) probează, surâzător ca totdeauna, că şi-a însuşit tainele unei veritabile alchimii a solitudinii şi durerii, conform imboldului, cu virtuţi iniţiatice, al lui Eugen Jebeleanu: ,,Fă din durere artă’’( Arma secretă).
Dar, dacă o ,,constantă a liricii lui Jebeleanu’’ o constituie ,,transformarea durerii în revoltă’’ – după cum observa, încă din 1985, Ovidiu Ghidirmic -, probată prin versurile din poemul Lava: ,,Că mai şi plâng?/ Plâng uneori,/ dar plânsul e al indignării,/ sărat şi amar, el nu coboară,/ ci suie ca grumazul mării’’ -, nu aceleaşi sunt atitudinea, comportamentul şi ipostaza lirică pe care le cultivă, în creaţia sa, Mihai Nenoiu.

1. Sub semnul orfismului şi apolinicului
Oltean fiind, cu obârşii în Tâmna (Mehedinţi), Muzicianul-Poet Miltiade Nenoiu, cum strălucit l-a definit marele muzicolog şi imnolog bizantin Doru Popovici, poartă în lamura fiinţei sale temperamentul solar, meridional, specific acestei provincii istorice, pe care Nicolae Iorga o numea ,,măduva romanităţii noastre’’, iar Dan Simonescu: ,,epicentrul spiritului românesc’’.
Adrian Marino observa că aceasta este regiunea cea mai deschisă modernului, modernităţii, modernismului, argumentând prin operele de pionierat ale unor Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Constantin Brâncuşi, la care suntem obligaţi să-i adăugăm fie şi numai pe Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Titu Maiorescu (născut la 15 februarie 1840, în Bănie, unde a urmat şi cursurile şcolii primare), Constantin Rădulescu-Motru, Gogu Constantinescu, Simion Stoilow, Mircea Eliade (bacalaureat al Colegiului Naţional Carol I/ Nicolae Bălcescu din Craiova), Henrie Coandă…, mergând până la titanii mai apropiaţi nouă: Sabin Bălaşa, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu.
De o vitalitate debordantă şi de un energetism creator indubitabil, Mihai Nenoiu nu plânge uneori, ca Eugen Jebeleanu, sau – dacă o face – acest ceremonial al descătuşării este unul tainic, nicidecum la vedere.
El ştie că durerea (care-i în fond sursă de inspiraţie pentru poet, ca şi pentru muzician) începe să cânte – asemenea lumii întregi – ,,dacă nimereşti cuvântul magic’’, cum afirma Eichendorff.
Structură pozitivă, având mereu mintea deschisă spre perceperea sonurilor fundamentale ale vieţii, ale erosului, ale cosmosului -, Mihai Nenoiu trăieşte cu întreaga fiinţă toate cele ce-i sunt destinate în ,,raita prin pădurea de întâmplări’’ (Vasile Băran), adică prin călătoria totdeauna dublă: aceea telurică, perceptibilă cu ochiul liber, oglindită, copiată fără încetare de călătorirea, paralelă, în zări metafizice, sub ocrotirea daimonului personal, care nu are nimic luciferic, negativ, de ,,înger căzut’’, ci, dimpotrivă, este unul de sorginte orfică.
În permanenţă de esenţă pozitivă, ca în concepţia lui Socrate, glasul interior daimonul personal, al poetului-muzician Mihai Nenoiu duduie de viaţă, este, ca la Apollo, ,,năvalnic daimon al luminii’’.

2. Adame! – un poem-bijuterie
De o blândeţe celestă, bun ca azima proaspăt scoasă din ţest, în care spiritul rumen al bobului de grâu – sarea pământului nostru strămoşesc – ne soarbe, ne absoarbe prin bourii aburoşi pe care-i degajă în eter, Mihai Nenoiu s-a născut cu vocaţia prieteniei (care ascunde, poate, şi înfrigurarea, teama de singurătate), sub zodia exclusivă a omului bun şi frumos la suflet, care nu ştie să facă decât bine, tuturor celor deschişi întru lumină, şi cărora le împărtăşeşte – fie prin sonurile fantaste ale fagotului, fie prin acelea, la fel de line, dar, la nevoie, tăiate direct, cu mână forte, în piatra poemului nemuritor – bucuria curată pe care o trăieşte, pe care, din toată inima, îşi doreşte să o trăiască împreună cu ei, cu semenii săi.
Publicat în condiţii grafice şi poligrafice de excepţie, volumul Poezii de dragoste (Editura ARTprinter, Sfântu Gheorghe, 2014; Consilier editorial: Laszlo Bogdan; Proiect carte: Attila Kopacz; Ilustraţii/ detalii din desenele lui Egon Schiele) se deschide printr-un fulger liric hipnotic, de limpiditate latină, cu titlu în vocativ: Adame!, avertizându-l pe inocentul om primordial că se apropie …Eva. Candoarea cu care este consemnată mişcarea ispititoare, dar şerpească a diavoliţei e seducătoare, dar şi mai demn de laudă este rafinamentul cu care poetul notează iminenţa păcatului originar: ,,Uită-te cum se unduie-n mers/ Numai linii şi curbe/ Şi cum se îneacă în oglinzile trupului tău/ Învăţându-l cu ele să umble.// Stolul ascuţitelor se coboară/ Năpustite ca o toporişcă/ Şi se frânge dunga pieptului, portuoară/ Şi, Adame! Liniile Domnului se mişcă.’’ De reţinut muzicalitatea inefabilă a acestui poem-bijuterie de o diafanitate parcă extraterestră, dar şi ştiinţa savantă de a sugera sensuri multiple prin simpla alăturare a unor cuvinte nevinovate, cum nevinovat era cuplul dintâi, înainte de a fi muşcat din mărul interzis.

3. ,,Pe noi, de-acum, se caţără un şarpe’’
Graţioasă ca un menuet, ca o gavotă este poema Calde paturi, urmată de cea cu titlu golgotian: Urcând cerul, poezii care au şi nevinovăţia ţăncuşului oltenesc, a jocului de şotron, derulat ,,Lângă o pădure-naltă (…)/ Între o lume şi altă’’.
Piesa Pe un fotoliu ne poate duce cu gândul la vreo Odaliscă a întemeietorului Şcolii Naţionale de Arte, Theodor Aman, sau la nudurile aparent ,,noduroase’’, însă atât de muzicale, ale lui Theodor Pallady, pictorul român care, în anii interbelici şi imediat după, avea cea mai semeaţă cotă la Paris.
Acest poem are interferenţe cu atmosfera levantină şi smalţul eclatantelor policromii din După-amiaza unui faun, compusă de Claude Debussy după binecunoscuta capodoperă a lui Paul Valery: ,,Pe un fotoliu verde, leneş,/ Şedeai cu pantalonii roşii,/ Cu mâinile atârnătoare/ Visând bărbaţii domni, frumoşii…’’ Strofa a doua şi a treia au un dulce ecou baudelaireean: ,,Erai un puls atât de leneş,/ La putred trup atât de caldă,/ Că-n mâinile-ţi atârnătoare/ Otrăvuri începeau să ardă// Şi pe covorul de nămol/ Curgeau din degete subţiri/ Cercei de lene şi alcool/ Topitele împotriviri’’. Finalul reia, contrapunctic, prima strofă, nu identic, ci într-o variaţiune ce dă jos noi văluri de pe trupul legendarei Maya: ,,Erai cu pantalonii roşii/ Pe un fotoliu leneş, verde,/ Şi-n ochii tăi, întunecoşii,/ Ştiam că lumea se va pierde.’’
Versurile din Te du refac aventura cuplului primordial al omenirii, însă într-o tandră superbie, fără conştiinţa păcatului adamic: ,,Te du în aşternut şi-ţi află pacea,/ Pe noi de-acum se caţără un şarpe,/ Am până şi privirea de otravă/ Iar mâinile-s ca fierul înroşit’’.
Forţa expresivă este ranforsată, în cercuri concentrice, de logodirea inspirată, în aceeaşi sintagmă, a unui element concret, greu de materialitate: călăul, cu unul abstract: poftei -, strofa atingând performanţe specifice numai marilor creatori: ,,Te va strivi călăul poftei mele;/ În părţi egale trupul ţi-l voi rupe/ Şi fiecare parte, trădătoare,/ Te va mărturisi şi te va pierde.// Dar ţintele ce le voi bate-ntr-una/ Crucificându-ţi marmora sub Lună,/ Se vor topi de trupul ce va arde/ Aprins şi răsturnat cu focu-n sus’’.
Poetul Mihai Nenoiu le ademeneşte, dar nu le abandonează, pe cititoarele sale, în mitica fierărie a lui Hefaistos, unde jarul, fumul, scânteile şi ţimbalul loviturilor de baros şi de ciocane de diverse game aţâţă simţurile şi stârnesc patimi de tot felul .

4. Capodoperă de muzicalitate bizantină
În poemul Fără şir, diafanitatea gen Dan Botta din versurile şi repetiţiile ce deschid căi nebănuite pentru roiuri de tâlcuri şi unduiri: ,,Îmi plac ciorapii să-ţi plesnească pe pulpe,/ Să te deochi şi să te deşir;/ Îmi place să ne mestecăm ca două culori/ Fără şir împăturindu-ne, fără şir…// Vino când mă scutură cerbii/ frecându-şi de mine dogoarea;// Vino cu ochii cuprinşi de furtună/ Să mă pierd în ceaţa trupului tău…’’ trece aproape instantaneu, spre final, în ţipăt existenţial: ,,Patima să-mi biruie bordul/ Şi, ca dintr-o eclipsă de Lună,/ Să-ţi năvălesc cu pânzele-ntinse/ Fiordul…’’
Repetitivitatea anumitor sintagme potenţează, progresiv, dialogul abia întrezărit, ca între heruvimi, îngeri şi serafimi, din poezia Nemărginirea, ce poate părea, la o privire fugară, o simplă notaţie lirică (vai, dar cât de adâncă este simplitatea şi cât de greu poate fi atinsă, trăită, transmisă!): ,,Între mine/ Şi tine,/ Un spaţiu de ceaţă,// Între mine/ Şi tine,/ Închipuirea.// Iată de ce,/ Privim cu suflete întrebătoare/ Cum se destramă, apropiindu-se,/ Între mine/ Şi tine,/ Tot mai cuprinsă,/ Nemărginirea’’.
Capodoperă de ingenuitate, ca stare de spirit, capodoperă de muzicalitate bizantină, copleşitoare, izvorând, parcă, din ochii bizanţi, holbaţi de o colosală mirare întrebătoare, ai celebrei, la scară planetară, sculpturi brâncuşiene Domnişoara Pogany -, poema Lorelai l-a încântat străfulgerător, în 1969, pe Al. Piru, care a stopat imprimarea revistei Ramuri (al cărei redactor şef abia fusese numit), i-a găsit, printr-un hocus-pocus, loc în pagină şi a publicat-o rapid.
Ca un descântec sfios şi calm, ca o colindă de Paşti (pentru că există, da, există şi colinde de Înviere) şi ca o rugăciune de o transparenţă divină sună această poemă Lorelai de Mihai Nenoiu: ,,Eram de mişcare şi mă pierdeai/ Leagăn blond, Lorelai,/ Păpuşă de tei arzător,/ Ameţeală şi capăt de dor,/ Galbenă stare cu margini de geam/ După care Lorelam.// Eram de mişcare şi de lila,/ Până şi aerul mă rănea,/ Singuri de jur-împrejurul,/ Tu plângeai căutându-mi conturul,/ Şi plângeai, plângeai, Lorelai,/ Până eu mă depărtam/ Înc-odată ca să vin/ Palid şi suav şi Lorelin.// Eram ca o furtună amândoi,/ Oceane cu ţărmurii goi,/ Şi vroiam să murim de halou,/ Într-un vis,/ Ameţiţi de Lorelis.// Fată de aer bălai,/ Lorelai, Lorelai…’’.
Mihai Nenoiu umblă prin măruntaiele Poeziei, ale Constelaţiei Lirei, cu siguranţă de Meşter Manole -, forţa sa vizionară, de Demiurg, delicateţea sa Regală, poruncitoare, şi sălbăticia de Rob atoateştiutor, atotstăpânitor ducându-ne cu gândul la universul ezoteric al esenţelor din sculpturile-ectenii ale lui BRÂNCUŞI, dar şi la secretele rarisimilor aurfauri de bisericuţe de lemn din Maramureş şi din nordul Olteniei, bisericuţe mai zvelte şi mai grabnic înşurubătoare în cer decât maiestuoasele, greoaiele catedrale gotice, care strivesc spiritul, nelăsându-l a se Înălţare la cer.
Susţinem afirmaţiile de mai înainte chiar şi printr-un poem de o înşelătoare simplicitate, cu titlu-capcană, dat, credem, numai în joacă: Pantera roz. Această poezie are, însă, rezonanţa desenelor în nisip caligrafiate de Arhimede înaintea sosirii nevolnicului soldat ucigaş: ,,Vino şi trece-mi pragul singurătăţii/ Panteră roz, dorinţă sălbatică./ Sfâşie-mi alcătuirea şi vezi,/ Albul oaselor nu-nseamnă pace,/ Şi nici cuşca pieptului/ Nu-i temniţa inimii/ Şi nici ochii mei/ Două lacrimi.// Dar ca să vezi toate astea/ Trebuie să vii/ Şi sălbatică/ Să-mi treci pragul singurătăţii’’.
Fioruri eminesciene tresar (ca diamantatul păun-înfoiat plaur ce lunecă, în plină amiază de vară, pe braţul lucitor, orbitor, al Dunării alergând, deltaic, spre Marea cea Mare) în poemul Nu te du, în care multiple rime, repetiţii, ecouri din ecouri nasc maree de sensuri şi taine dând fluiditate cuceritoare trupului suav al poemului: ,,Nu te du, o, nu te du/ Până unde este nu/ Şi rămâne singur tu.// Nu te du, te du departe/ Până nu, nu se mai poate,/ Până unde este moarte.// Vino tu cu tine toată/ Să înfăptuim o roată./ Vino tu fără de tine/ Să cobori adânc în mine/ Legănaţi de curcubeu/ Să fiu Tu şi să fii Eu.// Vino fără apărare/ Să-mi fii ţărm de alinare,/ Vino să te port pe umăr/ Respirarea să ţi-o număr.// Fii cu sufletul aproape/ Peste-aici, peste departe,/ Peste tot ce nu se poate,/ Peste tot ce ne desparte,/ Peste zile, peste nopţi,/ Ferecând atâtea porţi/ Câte-n suflet poţi să porţi…’’.

5. Metronom al iubirii
Chiar şi poemele în vers liber sau în vers alb au cadenţe şi sonorităţi de fagot jucăuş, sau tăietură fermă de aforism, vorbă de duh, maximă -precum Mereu împreună, din care decupăm: ,,Mările nu ne despart:/ Ele sunt leagănul paşilor,/ Nesiguranţa şovăitoare.// Cerul nu ne desparte:/ Este ochiul în care plutim/ Speranţă şi loc al gândirii// Nici Pământul nu ne desparte:/ Este trupul nostru, Templu cu altare de jertfă…// Nici soarele nu ne desparte: Este cununa amândurora.’’. Ca un surâs bonom, poemul se încheie cu o …deschidere de suflet întru îmbrăţişare: ,,Iar acum răsare Luna (…)/ Şi nici ea nu ne desparte…’’.
Vacanţa pare o inscripţie copilăroasă, dar grea de sensuri, pe nervura unei frunze de plop răvăşit, pe malul mării: ,,Înainte de vacanţa mare/ Voi fi punct,/ Toate să cadă./ Sufletul îmi alunece/ Peste un alt fel/ De altă zăpadă.// Şi,/ Eu mă voi transforma/ În vocală./ Iar tu în A/ Ori în îngerul I.’’.
Cu totul insolit este poemul Portret, conturat din patru succinte distihuri, a câte două plus trei cuvinte, aşadar cinci în total, dintre care trei se repetă ca un metronom implacabil. Metronom al iubirii, al destinului inexorabil. Aşadar, în fiecare distih apar doar câte două cuvinte noi. Iată cum sună această inscripţie pe răbojul trecerii-petrecerii prin cele lumesc efemere, scrisă cu lama de silex ori de andezit: ,,Sunt trup/ Pentru prezenţele tale.// Sunt duh/ Pentru trădările tale.// Sunt ecou/ Pentru tăcerile tale.// Sunt greşeală/ Pentru iertările tale.’’. Repetarea imnică a celor trei cuvinte-suveică ţese o maramă în care transparenţa şi fragilitatea joacă, parcă, hora ielelor, sânzâienelor, aglutinând sensuri noi, care înalţă necontenit silueta adolescentină a poemului, deschizându-i zări nebănuite. Rezultă un Portret numai aparent în linii frânte, pentru că, în adâncuri, el poartă in nuce efluviile unui lied sincopat, scris pe aripi răzleţe de pescăruşi plutind între două mări – aceea a cerului şi cea oglindită în cer, marea valurilor foşnind a dor.
Partenera de dialog a poetului, din poemul-icoană Portret, s-ar putea să nu fie aici doar Ea, Femeia iubită, ci chiar Trinitatea divină, Troiţa de la răspântii de vânturi, de veac…

6. Vigoare, plasticitate, forţă expresivă
Pipa păcii din Sonet-ul de la pagina 26 poate fi mereu visata pipă a întemeirii unei familii. Străvechiului motiv Soarele şi Luna, Mihai Nenoiu îi adaugă Marea – oglindă răsturnată (la rândul ei) în cer – şi temerea bărbatului că nu va primi binecuvântarea de a clădi un cuplu.
Dincolo de poza vag romantică, poemul Sonet are vigoare, plasticitate şi forţă expresivă de psalm arghezian: ,,Un ţipăt putrezeşte născând umbră./ Plânge auzul fără de-nceput./ Lumina printre nouri se preumblă/ Pe-un cer de sânge, cerşetor şi mut.// Surâde împotrivă întâmplarea;/ Sunt păcătos de gând şi nerostit./ Mă uit la tine cum se uită marea/ La soarele pe cer rostogolit.// Dar Lună eşti şi-i noaptea petrecută,/ Te duci alene să cobori în somn,/ Iar eu-mi-nalţ în vata zilei clipa// Şi va rămâne-n veci pierdută/ Prinţesa întâmplării: să-i fiu Domn/ Şi-n ceasul păcii, tandru, să-mi dea pipa.’’. Referirea este, se înţelege, la aceeaşi pipă a păcii… întru întemeirea unui cămin.
Procedeul repetiţiei îl întâlnim şi în poezia intitulată chiar Prea mult: ,,Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,/ Prea-nalt adâncul, cerul ne-nfăşoară,/Prea multă peste toate se întinde/ Privirea înăuntru şi-n afară.’’. Aglutinarea ,,prea…, prea…, prea…’’ – de remarcat oximoronul: ,,Prea-nalt adâncul…’’ – potenţează presentimentul alungării solitudinii din ultimul vers: ,,Şi oameni număraţi doi câte doi.’’.
Pe aceeaşi linie a diafanului şi suavului, remarcabilă, se înscriu sonetele O Diană (,,Copila blândă, încă nerostită’’), Căluţ de mare cu Raluca, Sonet cu Maria la a 26-a aniversare – dintre care cel puţin ultimul se constituie şi ca o inscripţie tandră, la moment aniversar, pentru fiica sa, Maria, inscripţie deloc siropoasă, deloc înecată în dulcegării paterne, ci, dimpotrivă, de o rezonanţă gravă, violoncee: ,,Înalţă-ţi trupul zvelt, de zi senină./ Cu alb şi negru este zarul sorţii/ Din palma timpului rostogolit,// Preschimbă-te pe cer în Lună plină,/ În floare, deschizând zăvorul porţii,/ Să-ţi fie anul nou împodobit.’’.
Înfiorări botticelliene, şăgalnice hore antonpanneşti şi barbiene, de o prospeţime unică – în care viaţa palpită ca un inorog presimţind poala fecioarei, în care-şi va legăna scânteietorul unicorn -, întâlnim în Recepţie, triptic de trei tristihuri, dintre care le cităm pe ultimele două: ,,Nălţând cenuşi din crucile pădurii/ În care domnitorul şi-a frânt calul/ poftind jeraticul adăpăturii// Şi adorind să fie pretutindă/ Domniţa şa a patimilor sale/ Scăldată, primenită şi poftindă.’’.
Poemul Recepţie (,,Unde petrece-n colţuri necuratul’’) respiră un aer şăgalnic haiducesc, cu ecouri din Cântice ţigăneşti de Miron Radu Paraschivescu şi din versurile gemene ale hispanicului Federico Garcia Lorca. Demne de citat – şi de memorat – sunt, în integralitatea lor, versurile din grupajul De zece ori haiku, din care, în criză de spaţiu fiind, cităm doar: ,,3. Desăvârşirea/ Sinelui către sine/ – singurătatea.’’; ,,5. Tăcerea în doi/ Curbează greutatea/ Nemărginirii.’’ (n.n. haiku pe postament de capodoperă, genial!); ,,10. Pentru Petrarca/ E sărutul Laurei/ O gură de fum.’’.

7. Antologice, pentru poezia română contemporană
Volumul Poezii de dragoste al lui Mihai Nenoiu se încheie, apoteotic, cu Patru catrene pentru Laura, unul mai frumos, mai expresiv decât celălalt, care ar merita citate în întregul lor. Sunt, în fapt, patru grupaje de câte patru, trei, patru şi, iarăşi, trei catrene, cu sonorităţi cutremurătoare, ce ne aduc în memorie întrebarea eminesciană: ,,Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodată?’’. Sunt poezii antologice nu numai pentru creaţia lirică a Muzicianului-Poet şi a Poetului-Muzician Mihai Nenoiu (fondatorul Cvintetului Naţional Concordia, recunoscut, peste fruntarii, drept cel mai faimos fagotist al lumii – !!! –, pentru care zeci de mari compozitori de pe Terra au compus, special, peste 150 de lucrări muzicale, interpretate de el şi de colegii săi, se înţelege, în premieră mondială), dar sunt poezii antologice pentru atât de bogata, substanţiala şi valoroasa poezie română contemporană.
Primul dintre aceste poeme prinde viaţă pe o stare, aparentă, de romanţă, care poate fi, paradoxal, în egală măsură blestem, pentru a transla încet-încet spre tăcerea asurzitoare – şi, totuşi, grăitoare – a spaimei şi revoltei de a pierde pentru totdeauna sufletul pereche: ,,Ce mică eşti şi ce adâncă-i lumea/ În care te-ai ascuns, de cine oare?/ Mi-e somn şi îţi visez deşertăciunea,/ În ţărmul tău când bat cu disperare.’’.
Al doilea şi al treilea poem sunt scrise în acelaşi registru: oglinzi veneţiene în care se multiplică, la infinit, disperarea, teama de singurătate, sentimentul acut, aproape tragic, al pierderii – repetăm – sufletului pereche, reverberat la scară cvasicosmică, nu în trei-patru octave, ci, seismic, în de… opt ori opt octave.
Cel din urmă catren din volumul Poezii de dragoste de Mihai Nenoiu sună aşa: ,,Şi mă trezesc din vis, a câta oară,/Când cerul cu lumina se împarte,/ Când dorul pentru tine vrea să doară/ Şi iau din viaţa asta doar o parte.’’. Năzuinţa perechii şi a cuibului comun se năruieşte, aşadar. Acest vers din final: ,,Şi iau din viaţa asta doar o parte’’ cade ca o ghilotină – sperăm, de fum…
Am întors de mai multe ori pagina, paginile următoare, am revenit, am recitit aceste ultime poezii ale lui Mihai Nenoiu şi, mărturisim, am trăit sentimentul neostoit că, parcă-parcă, inima noastră ar mai fi vrut să fie, să urmeze un continent de noi şi strălucitoare versuri, de un orfism tămăduitor.

8. Rafinata muzicalitate, triumful orfismului
Includem în fugitiva noastră călătorie prin tărâmul versurilor lui Mihai Nenoiu un citat din splendida carte a lui Doru Popovici: Mihai Nenoiu. Muzicianul-Poet. Redutabilul imnolog bizantin, muzicolog, eseist şi, el însuşi, poet de o forţă irefragabilă, Doru Popovici, apreciază ca narcotizantă tematica poeziei lui Nenoiu: ,,a iubirii, în sens petrarchist’’, în sensul că ,,poetul înalţă femeia, mult iubită, la dimensiune de mit’’. Subliniind rafinata muzicalitate a poemelor lui Mihai Nenoiu, Doru Popovici punctează decisiv: ,,Ele îşi găsesc corespondentul spiritual în capodoperele Orfeu şi Euridice de Claudio Monteverdi, Othello de Giuseppe Verdi, Tristan şi Isolda de Richard Wagner (…)’’.
Finalmente, încă o buclă, un recurs la criticii devoraţi şi înviaţi de patosul lucidităţii. Universului liric al lui Mihai Nenoiu i se potriveşte de minune aprecierea făcută de universitarul Ovidiu Ghidirmic, conform căruia: ,,Primul prerafaelit român declarat este (…) simbolistul Ştefan Petică, al cărui poem Fecioara în alb impresionează şi astăzi prin puritatea liniilor, prin diafanitate şi prin transparenţa imaginilor.’’.
Privind din perspectiva viziunii originale, unice a lui Ovidiu Ghidirmic, ne îngăduim să afirmăm că Mihai Nenoiu poate fi considerat un prerafaelit, la fel ca Ştefan Petică, dar şi ca Nichita Stănescu, definit ca un liric al transparenţelor şi al diafanităţilor, al elanului ascensional.
Accentele senzuale din poezia lui Mihai Nenoiu, care drapează focul mistuitor al iubirii carnale, aşteptarea ori numai visarea înfrigurată a iubitei, ca şi spaima aproape animalică de a nu rămâne captiv în cuşca solitudinii, intră în consonanţă – pe fondul structurii înfrăţite cu aceea a unui mare oltean: Tudor Arghezi, dar, fireşte, şi pe fondul aceluiaşi arhetip spiritual şi al aceluiaşi eon stilistic – cu aprecierile de evidentă subtilitate ale lui Pompiliu Constantinescu la apariţia ediţiei princeps a volumului Cuvinte potrivite: ,,Temperamentul său poetic e construit pe contrast: nota gravă, severă, îşi îmbină reflexele de plumb cu nota graţioasă, de o linie suplă şi simplă în puritatea ei; o ciudată îmbinare de virilitate şi graţie feminină, de dur şi melodios fuzionează într-o singură tonalitate’’.
La Mihai Nenoiu, nota gravă, severă o depistăm mai ales în ciclul Catrenelor pentru Laura, din care răzbate adesea o furie explozivă, cu greu mascată.
Nuanţând antitezele din poezia argheziană, cu ocazia apariţiei volumului Poarta neagră, Pompiliu Constantinescu pare a scrie, miraculos, anticipativ, cu decenii bune înainte, despre autorul Poeziilor de dragoste de astăzi, muzicianul-poet Mihai Nenoiu: ,,…grav ca un clopot şi fluid ca o reverie, el cântă în aceeaşi orchestră cu egală virtuozitate, deşi alternează mai multe instrumente. Le schimbă cu treceri insesizabile, cu mâini repezi şi pricepute, fără să le încurce, urmărind toate unduirile melodiei interioare.’’(apud Ovidiu Ghidirmic: Poeţi neoromantici, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985).
Mihai Nenoiu şi-a jalonat drumul în viaţă şi destinul creator alegându-şi ca repere cardinale câteva pietre de hotar – pentru templul său – din aforismele profetului din Lancrăm, Lucian Blaga: ,,Drumul poetului e mereu către izvoare…’’; ,,Poezia e un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea…’’; ,,Fără de poeţi, femeile ar deveni văduve’’; ,,Trupul e marginea sufletului…’’; ,,Mireasma unei flori e ca mărturisirea unui păcat…’’.
Sigilat de specialişi cu sintagme sintetizate clar de Constantin Crişan: ,,intelectual rafinat, strălucit muzician, celebru fagotist, eminent pedagog şi – în toate ale sale – poet’’, Mihai Nenoiu s-a afirmat, se afirmă plenar ca un profesionist al scrisului, cu nimic mai prejos decât solistul virtuoz al unuia dintre cele mai dificile instrumente: fagotul (cu ancie dublă şi 32 de taste).
Poezia şi proza nu au rămas, pentru el, pasiuni de rang secund, gen violon d’Ingres, ci teritorii de creaţie performantă, de afirmare şi recunoaştere indubitabilă. Totdeauna, Mihai Nenoiu – chip luminos, în care zvâcneşte, năvalnic, Spiritul inconfundabil al Olteniei (care este o lume, Oltenia, faţă de Europa: un biet continent, după observaţia lui Ion D. Sîrbu) – a dovedit resurse lăuntrice atât de bogate încât a putut conjuga, rodnic, fratern, vocaţia muzicii şi vocaţia poeziei cu vocaţia iubirii pentru tot ceea ce este frumos, dar şi cu vocaţia prieteniei altruiste: torţă şi far, prin suişurile şi coborâşurile vieţii.
Mihai Nenoiu este un om şi un creator exemplar, în toate domeniile asumate, un ,,român-filoromân’’, cum îi place lui Doru Popovici să repete, preluând o scăpărătoare idee a lui G. Călinescu.
Numai cu asemenea personalităţi, neamul nostru poate supravieţui în veacul satanist, al noului internaţionalism: absolutismul bancar.

Craiova, 21-22 februarie 2015
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*