Dan Lupescu despre… FRUNTELATĂ: 17 zvâcromane şi o, mereu proaspătă, Bucurie Curată

05.04.16 by

Dan Lupescu  despre…  FRUNTELATĂ: 17 zvâcromane  şi o, mereu proaspătă, Bucurie Curată

Fiu al unei faimoase familii de învăţători dintr-o comună de pe brâul Piemontului Getic, acolo unde se îngână, se îngemănează şi se înfrăţesc trei judeţe ale Olteniei: Mehedinţi, Dolj şi Gorj – preţuită, respectată şi iubită de toţi ca Familie de Apostoli pentru 35-40 de promoţii de fii ai comunităţii din Bălăciţa -, Nicolae Dan Fruntelată scrie cu o fervoare şi cu o energie clocotitoare, în care vibrează, deloc înfricoşător, vulcanul Etna ori spiritul lui Iovan Iorgovan, smulgându-se din stâncile matusalemice ce fac să fiarbă Dunărea la Cazane.
Mai presus de acestea, omenia noastră ancestrală, iubirea de oameni şi de tot ceea ce a creat Dumnezeu frumos, pe Pământ, în Univers, se regăsesc din plin în tot ceea ce scrie Nicolae Dan Fruntelată, strălucit absolvent al Liceului ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin, lider al promoţiei 1969 a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cu o carieră jurnalistică fulgerătoare, începută la hebdomadarul ,,Viaţa Studenţească” (alături de cel mai sudist poet, ca spirit, Niculae Stoian), continuată grabnic la cotidianul ,,Scânteia Tineretului”, apoi la Revista de mare respiraţie europeană: ,,Luceafărul” (a Uniunii Scriitorilor).
În cele două redacţii cu ştaif, amintite mai sus -, din postura de redactor şef, a stins viesparele vanităţilor încinse nu doar de vârsta fragedă a multor competitori, ci şi de ,,mâncărimile” insuportabile (vezi bancul: ,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!”…) ale unor ,,doamne”, de ambele sexe.
Le-a stins, dar nu le-a sugrumat, nu le-a stârpit, ci numai le-a reorientat ţinta spre zările luminii şi valorilor adevărate, aducând, în cele două colective redacţionale, de altfel, redutabile – concomitent cu zâmbetul contagios şi sufletul său mare, de oltean ,,până-n prăsele” – echilibru şi simţ al măsurii, colegialitate şi loialitate, duse până la prietenie şi frăţie, de cruce, nu de însemne oculte.
Editorial, a debutat aici, în Craiova, la ,,Scrisul Românesc” – cu percutantul volum de poeme ,,Puterea sunetului” -, girat de un alt pandur mehedinţean: Ilarie Hinoveanu (din Vânjuleţ), cel mai longeviv director al prestigioasei edituri din Bănie, între anii 1972-1990, când a publicat peste 800 de cărţi, lansând vreo două sute (!!!) de autori.
Au urmat culegerile de versuri ,,Viaţa în limba română” (Ed. Cartea Românească), ,,Inventarul speranţei” şi ,,Războiul mondial de catifea” (ambele la Ed. Eminescu), ,,La bătrâneţe, lupii tineri” (Ed. Cartea Românească), printre care a intercalat câteva volume la editurile Sport-Turism şi Ion Creangă (note de călătorie şi literatură pentru copii). Toate, până în 1989 inclusiv.
Fără a intra în detalii, într-o analiză amănunţită -, se cuvine să reliefăm că, mai ales după anul 1999, Nicolae Dan Fruntelată, ajuns la vârsta apogeului creator (care, la scriitori, filozofi, oameni de artă, dar şi oameni de ştiinţă, înfloreşte de la 55-60 de ani până la 80-85 de ani -, Goethe nu ar fi fost mai nimic în literatura lumii, dacă nu crea monumentalul său ,,Faust”, la vârstă octogenară), a publicat într-un ritm debordat, volum după volum, unul mai bun decât altul. Pe câteva dintre acestea – lansate la ediţia din 2011, de la Craiova, a Târgului Itinerant de Carte ,,Gaudeamus” -, le-am disecat cu atenţie maximă, în trei pagini ale Revistei europene de cultură şi educaţie ,,Lamura”.
Cel mai recent volum dăruit (în acest Decembre de foc şi de purpură 2015) de Nicolae Dan Fruntelată poartă titlul ,,E noapte-n Trinidad-Tobago”.
Dacă ar fi să amintim, fugar, titlurile cărţilor publicate în acest început de mileniu de scriitorul cu frunte înstelată, născut în raionul Vânju Mare, regiunea Craiova, s-ar cuveni să începem cu: ,,Mica Valahie” (poeme, Drobeta Turnu Severin, 2002, Ed. ,,Decebal”), ,,Depozite de fum” (Ed. Ager), ,,Vina de a fi român” (Ed. Fundaţiei România de Mâine), ,,Tiptil, în lumea copilăriei” (Ed. Ion Creangă), ,,Balada celor trei copilării” (Ed. Ager), ,,Afacerea Albumul şi păpuşarii ei” (Ed. Semne), ,,Turnesol ’89” (Ed. Ager)…, apoi să continuăm cu: ,,Poeme de scris pe ziduri” (2011, în care vibrează, în inscripţii deseori scrâşnite, spiritul unor mari poeţi mesianici, precum Octavian Goga, Maiakovski, Evtuşenco…, fiecare dintre ei, în egală măsură, ,,poeta vates”), ,,Paharamar” (colecţia ,,Opera Omnia. Poezie contemporană”, Iaşi, 2012, Tipo Moldova), ,,Baladele de la Grand Vanjou” (Bucureşti, 2014, Ed. Rawex Coms).
Este obligatoriu să menţionăm captivantele cărţi de publicistică: ,,Expulzat din Trinidad-Tobago” (2012), ,, Gazetăria, viaţa şi dragostea mea” (2013), ,,Noapte bună, ROMÂNIA” (cu o prefaţă-portret istoric de Dumitru Radu Popescu; Bucureşti, 2014, Ed. Rawex Coms), ,,Care eşti, mă, de la Bălăciţa?” (2014, Bucureşti, Ed. eLiteratura).
Creaţie de vârf – ,,LAMBRETTA” (2015, Bucureşti, Ed. Semne) – reuneşte 17 (şaptesprezece) ,,zvâcromane”, dedicate soţiei sale, Doina, născută în zi de 17 Mai. Cum justifică autorul – şarjând …solemnitatea genului, în spirit de frondă, oltenesc – inventarea acestui nou gen literar? Iată, spicuite, câteva fulguraţii explicative, din secvenţa finală, intitulată chiar ,,Zvâcromane”: ,,De fapt, aş fi putut să scriu un roman. Aşa, de vreo cinci sute de pagini, cu descrieri de primăvară, cum vine primăvara la noi, în raionul Vânju Mare (…), pe urmă vara sudică şi înecată în praf, obiceiurile de secerat, dulcea perioadă a cotelor, când veneau camioanele Molotov şi Steagul Roşu (…). Un capitol despre toamnă, bâlciul de la Gvardeniţa, îngheţata din care gustai doar o dată pe an, halviţa, sugiucul, poze la minut, păsărica, ofiţeru’, mirele şi mireasa. (…) Iar la sfârşit, fraţilor şi cumnaţilor, capitolul despre iarnă, cel mai păcătos, goana după o căruţă de lemne a lui tata, goana după gaz pentru lămpile nr. 8 ori 11 (…) Sentimentul că mai am încă în picioare cizme de cauciuc, reci şi umede, că mă doare frigul până-n creştet şi mă cheamă bunica-n casă să mă aşeze lângă plită, cu picioarele desculţe, să simt cum îmi revine căldura şi viaţa în oase. (…) Dar eu sunt încăpăţânat, oltean al dracului şi vreau să scriu un roman foarte scurt şi mankurt. De câteva pagini doar, să-l citiţi repede, puturoşilor, să înţelegeţi mesajul, care e un fel de SMS pe care-l găsiţi dimineaţa pe telefon, când vă faceţi cafeaua. Eu vreau să impun în literatura universală Zvâcromanul, vorba doctorului Goiţă de la Gvardeniţa: dai un leu şi iei pastila/ ţi-a trecut boala şi sila. (…) …am decretat: romane au scris numai romanii, că din ele se trăgeau; noi, dacii, n-avem voie să scriem decât, cel mult, zvâcromane.”.

Plasată sub un motto din sud-americanul Ernesto Sabato (laureat Nobel): ,,Eu cred că Baudelaire a spus că Patria este copilăria. Şi mi se pare tare greu să fii profund în scrierile tale fără să fii legat, într-un fel sau altul, de copilărie” –, această antologie de 17 zvâcromane dă seamă despre calităţile de prozator înnăscut, ci nu făcut, ale poetului şi publicistului de înaltă clasă care este Nicolae Dan Fruntelată.
Sub titlul ,,Totul e vânt”, cel mai valoros dramaturg român postbelic, Dumitru Radu Popescu – romancier de forţă fascinantă, balzaciană şi sadoveniană, de rafinament şi subtilitate marcelproustiene, camilpetresciene, eseist de talia lui Emil Cioran -, caligrafiază un preambul, scris cu peniţă de brabete, vorba lui Petre Dragu, înmuiată în apa vie a Spiritului Olteniei (Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent, în timp ce Oltenia este o Lume!”).
Este un portret in aqua forte, scris în apa tare a geniului românesc, cu obârşii nonamilenare, matrice a civilizaţiilor lumii. Scris şi semnat de Dumitru Radu Popescu, directorul general al Editurii Academiei Române, în termeni precum: ,,Prin satul părinţilor săi – Bălăciţa, din Mehedinţi! – care, uneori, pare că se află în buricul lumii şi în buricul istoriei, Nicolae Dan Fruntelată a văzut trecând, spre toate punctele cardinale – şi venind, din toate punctele cardinale! – cu toate miturile, basmele şi poveştile lor în spinare, grecii antici şi (desigur!) de demult, sciţii, hunii, din burta Asiei, otomanii, de la o depărtare de un băţ, fermecătorii fanarioţi, austriecii, ruşii, americanii, pe avioane (azi se împlinesc nişte ani de când a fost bombardată Gara de Nord!), nemţii…”
După ce face o conexiune, plină de tâlcuri, între acest spaţiu şi calul de lemn de la Troia (devenit ,,măgar pursânge”), regina Tomyris (,,umbra neagră a perşilor”), aceea care ,,a pus să i se reteze căpăţâna regelui Cyrus” -, Dumitru Radu Popescu revine în ograda cu miracole: ,,Fireşte, zice Nicolae Dan Fruntelată, nimic nu e mai trist decât să fii izgonit din raiul tău, ori, mai exact, din ceea ce crezi tu că e raiul tău, nimic nu e mai trist decât să-ţi pierzi dreptul de a avea rădăcina ta, pământul tău de sprijin” – … apoi D.R.P. punctează, nud, aproape fără comentarii: ,,Să n-o uităm pe Murmurina, despre care se ştia că vorbea cu animalele şi cu cei din altă lume!… Să luăm aminte de toate poveştile acestui Spaţiu agitat şi călcat de toate vânturile istoriei! Nicolae Dan Fruntelată nu-şi uită părinţii, bunicii!…”
Evocarea, în doar şase rânduri de carte, a gestului de ctitor al bunicului Nicu Popescu – bunic dinspre mama lui N.D.F.: acela de a planta, la vreo doi ani după război, zece cireşi frumoşi ,,cum nu a văzut nimeni în sat”; ,,nouă s-au uscat, în acea primăvară cătrănită de suflul războiului doi mondial: a mai rămas unul, cireş de Mai, anunţând parcă naşterea nepotului, Nicolae, care avea să fie în toamna acelui an…” – este urmată, în viziunea lui Dumitru Radu Popescu (scriitorul român care ar merita, pe deplin întemeiat, Premiul Nobel pentru Literatură, dacă nu ar fi atâtea coterii politicianiste şi mârşăvii morale!), de un portret al Timpului/ Timpurilor (nebune, nebune, de legat…), în conexiune inspirată cu judecăţi de valoare irefragabile, demne de un capitol de Istorie Literară pus în pagină de G. Călinescu: ,,Timpul trecea ca vântul, secolii se încălecau, trecutul, prezentul şi, cumva, viitorul, ocupau concomitent acelaşi spaţiu, aproape ca în basme, sau – de ce nu!? – ca la Sadoveanu, Creangă, Arghezi (,,Cimitirul buna vestire”), sudamericanii noştri, întemeietori de călătorii prin lumi diferite, de aici şi de dincolo, şi de întâlniri chiar şi cu Dumnezeu (…); sudamericanii valahi, parcă veniţi pe Pământ înaintea sudamericanilor get-beget…”
Grea de semnificaţii, analiza fină şi sinteza de originalitate mântuitoare scrisă de D.R.P. continuă prin reliefarea şi captarea altor şi altor valenţe cu virtuţi de cuvinte magice: ,,Se vede, printre rânduri, că fiul doamnei şi domnului Fruntelată, învăţători în Bălăciţa, ştie să citească şi în absurdul fără de maluri al istoriei, în absurdul darwinist descoperit şi într-un şambelan la viezuri, de către Urmuz, cel care, într-un parc plin de flori şi de miroase parfumate, şi-a tras un glonţ în cap!”.
Aceste înscrieri, circumscrieri, în context românesc şi european, sunt urmate – în basorelieful incizat cu ,,aqua forte” de Dumitru Radu Popescu, magnificul Leu Albastru -, de coborârea bruscă, aidoma unui desant aerian ultrarapid, în prezent. În prezentul continuu al timpului trăirii, al timpului mărturisirii (cum titra Eugen Simion, după experienţa sa ca lector de Română în Capitala Franţei, ,,Jurnalul parizian”).
Plonjonul în eterul misteriilor de acum şi dintotdeauna al lui D.R.P. sună astfel: ,,Prin satul Bălăciţa, care nu vrea să devină sat de drept – şi nici măcar stat de drept! – se poate auzi o baladă ce te duce cu gândul, prin tragismul ei, la ,,Moartea căprioarei”, o capodoperă marca Labiş (n.n., în franceză ,,la biche” înseamnă chiar căprioară !!!), în care, în zilele secetei apocaliptice de prin 46-47, e sacrificată Inocenţa însăşi: o căprioară!…” Dumitru Radu Popescu glosează sec, dacă nu cumva chiar cu o ironie cinică, dureros de gravă: ,,Pentru ca viaţa oamenilor scăpaţi de uruitul războiului să poată curge înainte, mâncând şi plângând!…” (n.n.: după sacrificarea Inocenţei).
Pătrunzând tot mai adânc în universul raiului (copilăriei) lui Nicolae Dan Fruntelată, al obârşiilor sale – de Gânditor de Hamangia, veşnic tăcut, dar mereu cu ochii ţintiţi în înalturile cu străfunzimi de ocean cosmic, ale cerului, Gânditor stră-român, care, poate, l-a inspirat pe filozoful francez Blaise Pascal în sintagma prin care defineşte omul ca ,,Trestie gânditoare” -, Dumitru Radu Popescu valorifică similitudinile, dar şi diferenţele, dintre capodopera liricii româneşti populare: ,,Mioriţa” şi Balada ,,Cerbul străin”, din această gură de rai a Mehedinţiului.
Iată în ce termeni comentează D.R.P. această miraculoasă întâlnire a două viziuni şi opere de artă cap de serie, gemene întru Spirit stră-stră-român şi românesc: ,,Despărţirea, prin moarte, trebuie ascunsă, ca odraslele cerbului străin – ca şi măicuţa cea bătrână, mama păcurăraşului! – să nu se încarce de ură împotriva ucigaşilor!… Bătrânul cerb se roagă – teribilă tragedie! – de criminali!… Ca să le spună urmaşilor săi că: ,,M-am depărtat şi m-am înserat (superb!), nu i-am părăsit, mult i-am mai iubit”.
Descifrând tâlcurilor profunde ale seninătăţii în faţa morţii: ţintă a vieţii, adormire întru Domnul, naştere în cer -, atitudine de o demnitate şi înălţime spirituală nemaiîntâlnită la alte popoare (care nu au, în istorie, nici Învăţăturile lui Zamolxe, nici Tablele Beleaginte, nici opera unor Aethicus Histricus ori a lui Dionisie Exiguul – creatorul cronologiei erei creştine -, născut la 470 î.Hr., în Scitia Minor/ Dobrogea de azi, trecut la cele veşnice în anul 540 î.Hr., la Roma, unde îl chemase Papa Gelasiu, împreună cu care lucrase decenii, întru luminarea Occidentului…) – D.R.P. evidenţiază, din nou pe un ton sarcastic, că în baladele ,,Mioriţa” şi ,,Cerbul străin” …,,în faţa morţii păcătoase şi a dezumanizării asasinilor, parcă nu există un antidot mai adecvat, mai luminos, decât a le crea chiar acestor criminali iluzia că sunt oameni, că se poate vorbi cu ei – şi că ei ar putea înţelege, cândva, ce sunt!…”.
După ce evocă straniul tablou – secvenţă cinematografică halucinantă – în care, într-o noapte tragică, ,,pe un câmp cu grâu nesecerat, cu maci arzând ca nişte lumânări de veghe (superb!) – zăceau sute de morţi, soldaţi îngropaţi în pământ de bombardamentul metodic al aliaţilor germani… (…) Ca în transă, plutonierul a ridicat căştile soldaţilor morţi din jur. Peste tot, păr blond, ochi albaştri încremeniţi, peste tot, femei care muriseră în acea noapte fără noimă…”, …abia stăpânindu-şi goana unui nod în gât şi a unui gol în capul pieptului, Dumitru Radu Popescu conchide: ,,Să vezi moartea şi neîndurarea, tu, soldatul victorios – şi să te cutremuri! Ce tragedie a Europei absurde, a istoriei fără niciun duh sfânt!”.
Cu fler de vânător de noime experimentat, hârşit şi lustruit prin istoriile lumi (şir nesfârşit de trădări şi violenţe, crime sângeroase, abominabile şi valuri oceanice de atrocităţi animalice…), Dumitru Radu Popescu precizează, mai întâi, că – pe Nicolae Dan Fruntelată – mama sa, Narcisa, care i-a fost şi învăţătoare în clasele primare, l-a îndemnat să creeze mici compuneri, în propoziţii cât mai clare. Bunica sa, Constanţa, l-a învăţat poveştile şi obiceiurile satului, impulsionându-l să le scrie… ,,pe hârtie, muică, să nu se uite”. Iar Dan Fruntelată le-a scris!
D.R.P. transcrie, în finalul eseului său, descântecul: ,,De visezi cal, are să fie vânt,/ Cal alb de visezi e omăt,/ Caii roşii sunt vânt,/ Şarpe de visezi, e vânt,/ Soldaţi de visezi, e vânt…”. ,,Superb! – exclamă Dumitru Radu Popescu: ,,Totul e vânt. Istoria e vânt!” – însă marelui scriitor român, demn, repetăm, de Premiul Nobel, inima îi dă ghes să mai citeze ,,câteva cuvinte dintr-un obicei al locului, spuse de bunica lui Nicolae Dan Fruntelată: Trupul din lut,/ Oasele din piatră,/ Ochii din mare,/ Frumuseţile din Soare,/ Dragostele din vânt,/ Vântul de la duhul sfânt.”. Apoi reia – precum ecoul clopotului de bronz, tras pe buza istoriei crepusculare, reia sentenţios, irevocabil şi definitiv, ca într-o litanie fără de sfârşit, presărată cu dodii, asemenea unui copil în pragul somnului ori la ieşirea, aburoasă, din vis (din coşmar?): ,,Da, da, totul e vânt, istoria e vânt, frumuseţile sunt din Soare, dragostele din vânt -, dar omul simte acest vânt, care vânt e de la duhul sfânt!”.
Văzând lumina lumii pe gura de rai din tărâmul mirific, renăscând perpetuu, în amintire: Bălăciţa -, omul, scriitorul şi jurnalistul Nicolae Dan Fruntelată şi-a purtat, peste tot în lume, rădăcinile (pentru a nu-şi pierde identitatea), duhul blândeţii şi al bunei cumpăniri, bonomia şi zvâcul oltenesc, totdeauna marcate de spiritul meridional, sudic, solar, plin de energie luminoasă şi de optimism roditor. Conştient sau nu, el dăruieşte semenilor – pe urmele lui BRÂNCUŞI – Bucuria Curată a creaţiilor sale, ce par scrise dintr-o răsuflare, rod al unui spirit doldora de tot ce-i botezat în apa vie a perenităţii româneşti.
Smerită unealtă în mâinile Demiurgului -, profesionistul scrisului Nicolae Dan Fruntelată ne îndeamnă, îngânându-l parcă în gând, melodic şi melodios, pe acelaşi BRÂNCUŞI, într-un eclatant ecou peste vreme: ,,Nu căutaţi formule obscure sau mistere. Eu vă dau bucurie curată.” Sau, cum se exprimă Dan Fruntelată însuşi: ,,E o poveste despre voi, prietenii mei (…) Aş vrea să fie cartea aceasta o fereastră spre trecut, cu prietenie şi cu duioşie, dacă vă sunt străine aceste sentimente, iertaţi-mă, uitaţi-mă, eu, însă, nu pot să uit ce am fost şi cât am fost. Pentru că sângele meu e din Mica Valahie, ca mine însumi. Pentru că noi, românii, suntem ca iarba. E arsă, e arată, e smulsă, dispare un timp. Pe urmă izbucneşte iar, din pământ, din seminţele îngropate adânc, din cele purtate de vânt. Pentru că iarba asta este amintirea mea. Sunteţi voi, prieteni ori nu, asta nu mai are nicio importanţă. Iată, oameni buni, cum începe povestea…” .
…Am încălecat pe-o şa şi v-am spus basmul aşa… Am rezumat povestea şi poveştile, poemele şi zvâcromanele lui Dan Căpitan de Plai din raionul Vânju Mare, întors mereu, roditor, la porţile copilăriei – gura sa de rai -, la porţile Cuvântului, care, o dată scris, întemeiază, pentru vecie, o lume, sub semnul, totdeauna auroral, al Bucuriei Curate…
..//..
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*