DAN LUPESCU despre… FĂNUŞ NEAGU – Povestirile magice de Viorel COMAN

23.02.15 by

DAN LUPESCU despre… FĂNUŞ NEAGU – Povestirile magice 						de Viorel COMAN

Carismatic ca un inorog, ciufut ca un coiot din Bălţile Brăilei, incomod pentru spiritele levantine, puternic precum gorunul lui Horea, iconoclast cât Al. Macedonski, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Preda şi Eugen Barbu la un loc, temut ca regele savanei: Leul -, ajuns în iarnă, Fănuş Neagu a adormit întru Domnul împăcat, ştiind că prima teză de doctorat (rotundă, unică şi deschisă aidoma Nopţilor de Sânzâiene) despre universul povestirilor sale magice este definitivată.

1. Recurs la memorie
O scrisese nimeni altul decât profesorul Viorel Coman (pseudonim literar) de la Colegiul ,,Gheorghe Munteanu-Murgoci’’ din Brăila, cel ce, în ultimul lui an de studenţie, în drum spre Iaşi (întoarcerea vizitei făcute în Bănie, la Cadran Universitar, de stafful revistei centrului moldav: Alma Mater), poposise, cu încă trei colegi, în redacţia hebdomadarului Luceafărul (publicaţie a Uniunii Scriitorilor), unde marele Fănuş trona, ca redactor şef adjunct, alături de Cezar Baltag şi Mihai Ungheanu.
Sfios ca o salcie plângătoare, dar mândru ca un plop longilin, cu fruntea în stele, studentul (lui Al. Piru, Ion Zamfirescu, C. D. Papastate, Marin Beşteliu, Eugen Negrici…), în acte purtând nume de haiduc intempestiv: Mortu, i se păru imberb lui Fănuş Neagu, dar îl iertă pe dată, zâmbindu-şi în barbă, străfulgerat de amintirea propriei firi, inocente, din adolescenţă. Tânărul îi întinsese manuscrisul schiţei sale Calul, cizelată în sute de nopţi şi zile, la Craiova, după obsedantul model al acelei vârste: Marin Preda.
,,În ultimul an de studenţie, zici?… Ce temă ţi-ai luat pentru lucrarea de licenţă?’’ – întrebă, brusc, Fănuş Neagu.
Lovit, parcă, în moalele capului, cu tesla, Viorel răspunse instantaneu, vădit iritat de întrebare: ,,Marin Preda…’’.
Cu un gest tunător, adjunctul de la Luceafărul, provocat (anterior) de titlul schiţei încredinţate de student, zvârli colile în sertar, îl împinse rapid, închizându-l cu un zgomot de ghilotină, sec.
Auzeam, vâjâind, prin aer, sabie de Toledo, un: ,,Bine, bine… Mda… Mda… Dar de mine n-ai auzit? Brăilean de-al tău?!’’…Cred că, în fapt, Fănuş Neagu nici nu da viaţă acestor cuvinte. Le rostea, însă, în gând, atât de tare, asurzitor, încât noi le auzeam telepatic şi i le citeam în privirea şfichiuitoare.

Acum, Leul în iarnă, Fănuş, era cu atât mai împăcat cu cât, peste decenii, tocmai studentul din acea lună mai 1972, nimeni altul decât el, Viorel Mortu (Coman), consăteanul filosofului Vasile Băncilă, căruia Lucian Blaga îi dedicase ediţia princeps a ,,Trilogiei culturii’’, finalizase o redutabilă teză de doctorat despre Povestirile Magice din mirifica lume a Bălţilor Brăilei, Dunării de Jos şi Drumului Brăilei (spre Grădiştea prunciei marelui prozator, pe malul Buzăului). Şi, parcă, nici nu mai avea rost să-l întrebe, pe maturul doctorand: ,,Vezi ce bine ţi-a prins trântitul sertarului meu, de la ,,Luceafărul’’, de pe str. Ana Ipătescu 15?’’…

2. Fugoasă, amintirea dropiei din bătaia puştii
Însumând 328 de pagini şi girat de Editura Istros, studiul, fundamental, redactat de Viorel Coman – după decenii de ucenicie întru opera lui Fănuş Neagu, de minuţioase disecări, analize, conexări, încadrări în serii tematice, în epoci şi spaţii literare, de aici, din Europa şi din lume – se dovedeşte a fi o carte deloc magică, despre ,,Povestirile magice’’. Dar nu-i nici terestră, cu picioare grele, de plumb. Dimpotrivă, este agilă, veloce, fugoasă ca amintirea unei dropii în bătaia puştii.
Exegetul realizează o operaţie de mare fineţe, nu cu ,,laserul vagului’’, cum, poate, s-ar fi aventurat Marin Sorescu, ci, mai degrabă, cu serenitatea rece a matematicianului Spiru Haret din celebra sa lucrare de originalitate copleşitoare şi pionierat în domeniu: ,,Mecanica socială’’.
Viorel Coman practică o maieutică de o exactitate feroce, necruţătoare, dar, tocmai de aceea, tămăduitoare în fond, salvatoare a galaxiei de ,,noduri şi semne’’, prin descifrarea nemiloasă a tuturor temelor esenţiale, subiacente, subtile, a labirintului de drumuri epice văzute şi, mai ales, nevăzute (de alţii) ale Povestaşului-Aurfaur.

3. Spaţiu literar inconfundabil
Într-un soi de Lămurire/ În loc de prefaţă/ Notă a autorului: ,,Rădăcini şi semne’’ (care nu este menţionată în ,,Cuprins’’!), Viorel Coman îşi deconspiră premisele, criteriile, viziunea originală asupra povestirilor fănuşiene şi unghiurile de abordare.
Spicuim telegrafic: Povestirile lui Fănuş Neagu formează matricea unui spaţiu literar de mare originalitate în literatura română contemporană, în miezul Bărăganului, în marginea Dunării şi a Bălţii Brăilei, un spaţiu literar unic, inconfundabil, amestec de realitate şi ficţiune, de legendar şi magic, ,,un spaţiu-matrice, unic, al Fabulei. (…) Ea are caracter ,,sudic’’ în sensul în care mari literaturi – cea italiană, franceză, americană între altele – au un ,,sud’’ al lor (Nicolae Balotă).
Viorel Coman consideră povestirile lui Fănuş Neagu un capitol distinct al operei sale (a mai scris cinci romane, trei piese de teatru, mii de tablete, cronici sportive, însemnări de atelier), care se integrează în suita marilor povestitori români (,,ultimul gnom care a figurat pe pământul Brăilei’’), în filiaţie exemplară cu Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati.

4. Sincronizarea cu literatura universală
Împreună cu Vasile Voiculescu (Capul de zimbru, Ultimul Berevoi – 1966), Ştefan Bănulescu (Iarna bărbaţilor – 1965, Cartea de la Metopolis – 1977) -, Fănuş ,,mută placenta ficţiunii româneşti din nordul moldav, în sud, formând acea literatură a câmpiei, doar în aparenţă în tipare tradiţionale, în fond, proză de mare modernitate, contribuind substanţial la sincronizarea prozei naţionale cu literatura universală prin formele realismului magic, proza mitologică, fabulosul folcloric’’.
În susţinerea punctului său forte de vedere, Viorel Coman evocă premoniţia, din 1940, a lui Lucian Blaga, privind acest fenomen de creativitate românească: ,,Ceasul de fericită plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva, va bate cu toată certitudinea aici, în Sud-Estul nostru, care până mai ieri era situat în spatele lui Dumnezeu’’.
Formulând, tranşant, judecata de valoare conform căreia Fănuş Neagu impune, prin povestirile sale, un mod de a scrie în literatura română contemporană, ,,un mod rafinat în seria marilor aurfauri, cum ar spune Mateiu Caragiale’’ -, profesorul brăilean subliniază că (într-o perioadă a triumfului vremelnic al limbii de lemn): ,,De la Arghezi încoace, nici un alt scriitor român nu a mai purtat o bătălie literară pentru apărarea purităţii limbii române, pentru avivarea cuvintelor vechi şi rare, rămase ca singurele semne ale unei vechi civilizaţii, în spaţiul Bărăganului (…)’’.

5. Organicitatea operei lui Fănuş Neagu
Viorel Coman pledează, convingător, pentru organicitatea operei lui Fănuş Neagu. El ne pune în gardă că, în întregul său demers critic, va respecta îndemnul lui Albert Thibaudet: ,,Atenţie la unic!’’ (Fiziologia criticii, 1966), adică va avea mereu deschis ,,simţul individualităţilor şi al diferenţierilor’’.
După ce constată că receptarea operei lui Fănuş Neagu nu seamănă cu a colegilor săi de generaţie şi nici cu a scriitorilor din generaţia anterioară –, criticul literar Viorel Coman o delimitează în raport cu anumite creaţii ale lui Eugen Barbu (care a publicat volume conjuncturale, pentru a-şi proteja opera mare), Nicolae Breban (a scris opere care să fie publicate sub presiunea elementului politic), Marin Preda (care a înregistrat momente contestatare) sau Petru Dumitriu (romane proletcultiste, care să-i asigure intrarea rapidă în arenă, pentru ca apoi să poată publica opere durabile).
,,Multe s-au scris, dar destule teme au rămas neabordate sau cu abordări minate de prejudecăţi’’ – conchide Viorel Coman asupra receptării operei lui Fănuş Neagu, reliefând că mai ales operele publicate în ultimul sfert de secol au fost apreciate de unii drept capodopere, iar de alţii fiind negate.
Operă dificilă, ,,cu uşile abia întredeschise’’, creaţia acestui scriitor reprezentativ de la cumpăna mileniilor conturează/ delimitează un spaţiu magic, derulându-se de-a lungul a mai bine de 50 de ani, adică într-un răstimp ce depăşeşte un sfert din perioada literaturii moderne a literaturii române.
După ce punctează că Fănuş Neagu aparţine unei generaţii de o mare longevitate şi de admirabilă prolificitate, autorul nu se sfieşte a mărturisi că, dintre reprezentanţii generaţiei literare ’60, acesta este prozatorul pe care l-a urmărit cu interes – deosebit, aparte, am adăuga noi.

6. Quinta royală a motivelor decisive
Cinci sunt motivele care îi justifică, lui Viorel Coman, privirea constant focusată asupra evoluţiei operei acestui însemnat scriitor român contemporan:
1. Nivelul artistic foarte înalt (,,palatul lingvistic foarte rafinat’’, cum nota Nicolae Balotă),
2. Metamorfoza spectaculoasă a temelor şi motivelor literare (e vorba de una dintre cele mai dinamice structuri ale prozei româneşti contemporane),
3. Marea coerenţă interioară (,,printr-o structură simfonică amplă, mai greu de identificat la scriitorii care abordează specii şi genuri literare diferite’’),
4. Consubstanţialitatea operei (,,existenţa unui butuc comun din care pleacă, se dezvoltă în diferite etape de creaţie, modalităţi diferite de exprimare literară’’),
5. O constantă creativitate (,,care a pulsat egal în toate etapele de creaţie’’).

7. Capitol special al naratologiei
Volumele de ,,proză scurtă’’ ale lui Fănuş Neagu – peste 90 de povestiri publicate, dintr-un proiect de 500 – formează, după cum evaluează cu fermitate exegetul, ,,un capitol special al naratorologiei româneşti’’.
Studiul lui Viorel Coman – cu virtuţi exhaustive, tinzând să epuizeze subiectul – constituie cea dintâi abordare integrală, armonioasă şi unitară a structurii povestirilor fănuşiene, prima viziune integratoare ,,a acestui capitol esenţial în raport cu structurile fundamentale ale operei’’, subliniindu-i ’’elementele de originalitate şi de modernitate în evoluţia povestirii româneşti’’.
Conştient fiind că scriitorii generaţiei şaizeciste se află într-un curs firesc de clasicizare, de fixare în istoria literaturii române, hermeneutul Viorel Coman constată: ,,Despre Nichita Stănescu, Ştefan Bănulescu, Marin Sorescu, Sorin Titel s-au publicat, în ultima vreme, sinteze viabile. Prin studiul nostru vrem să propunem un moment al schimbării paradigmei operei lui Fănuş Neagu’’. Ceea ce Viorel Coman izbuteşte cu asupra de măsură – aveam să ne convingem la finalul călătoriei prin tărâmul cuvintelor magice, volumul său, Fănuş Neagu. Povestirile magice, fiind operă de vădit alexandrinism critic, încântător, de un rafinament delectabil, dar şi de o rigoare demnă de toate aprecierile.

8. Criza, în general…
Semnalând existenţa unei crize a receptării – nu numai a operei lui Fănuş Neagu, ci a literaturii întregii sale generaţii, ba chiar şi a literaturii române postbelice -, analistul reţine glisarea masivă a gustului cititorilor pentru ,,diaristică’’, afirmăm noi, după Eugen Simion (jurnal, confesiune, epistolar), pentru literatura exilului şi a experienţelor-limită: Ficţiunea sau cititorul – cel puţin unul dintre ei a obosit. ’’Criza nu este numai a receptării literaturii contemporane, ci a literaturii, în general’’.
Parcurgând vastul continent al creaţiei prozastice a lui Fănuş Neagu, reevaluând temele şi motivele literare specifice, identificând miturile personale şi, mai ales, devenirile, metamorfozele temelor – ,,am avut – se confesează autorul acestui studiu de o disciplină ideatică benedictină – revelaţia unui scriitor puţin citit, puţin cunoscut, în opera căruia s-au aruncat până acum doar câteva sonde şi asupra căruia încep să se fixeze, sufocante ca o crustă, prejudecăţile care vor stărui, îndârjite precum câinele din Pompei, muşcând din muntele de lavă’’.
Amendând fragmentarismul, care domină analizele operei lui Fănuş Neagu, ce denotă lipsa unei viziuni de ansamblu asupra operei, carenţa cuprinderii şi armonizării domeniilor -, Viorel Coman deplânge inexistenţa unui consens: ,,Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici susţin că tot ceea ce a publicat Fănuş Neagu după Îngerul a strigat este fără valoare. Dimpotrivă, Marian Popa, un exeget important al operei autorului, consideră că romanul Scaunul singurătăţii, scris după două decenii de la Îngerul a strigat, este un mare roman, căruia îi va veni timpul, asemenea modelului Stendhal, după 50 de ani.

9. Sub biciul unei stări de revoltă
Mocnind parcă sub biciul unei stări de revoltă, strunită, însă, foarte bine, comentatorul notează că toate capitolele de istorie literară sunt dominate de imaginea impusă de primele volume de povestiri, de la Ningea în Bărăgan până la Vară buimacă -, în condiţiile în care volumele din anii ’80: Pierdut în Balcania şi Povestiri din drumul Brăilei, nici nu contează în caligrafierea imaginii de ansamblu.
După ce evidenţiază că, deşi considerat scriitor reprezentativ al generaţiei ’60, receptarea operei lui Fănuş Neagu traversează un evident con de umbră, asemenea tuturor colegilor săi de generaţie -, Viorel Coman face o incursiune în istoria literară: ,,Dacă ar fi să luăm în seamă ceea ce s-a scris despre Eminescu, Creangă, Caragiale în primele două decenii de la stingerea generaţiei lor literare, am observa că ne aflăm pe nisipuri mişcătoare’’, apoi tranşează, cu o piruetă de floretist experimentat: ,,Există un moment Fănuş Neagu, de mare originalitate, care îl individualizează în structura povestirii naţionale’’.
Adept, în bună măsură, al criticii totale (nemărturisită, însă), dar, cu osebire, al hermeneuticii de tip tematist (tematism riguros aplicat, fără nici un fel de excese) -, Viorel Coman probează, în doctoralul său studiu monografic Fănuş Neagu. Povestirile magice, rigoare metodologică, abilitate în relevarea tehnicilor interioare ale capodoperelor analizate, fler în diagnosticarea resorturilor intime ale acestora, vocaţie critică şi talent epic, propensiune pentru judecăţi de valoare formulate în limbaj plastic, dar bine cumpănit, expresiv şi memorabil.
Exegetul nu plonjează de oriunde şi oricum în vastitatea povestirilor marelui brăilean şi bravului apărător al spiritului Limbii Române, ci îşi prelungeşte ,,încălzirea’’, captându-i, concomitent, bunăvoinţa cititorului prin adăstarea în tărâmul celor 50 de interviuri acordate de Fănuş Neagu în viaţa sa exemplară de Scriitor şi Om al Cetăţii, al celor o mie de pagini (tablete, confesiuni, dialoguri, jurnal, evocări), privite ca un capitol complex, comprimând, ca într-un concentrat aurifer în stare genuină, impulsuri, provocări, ispite nebănuite întru disecarea specificului operei lui Fănuş Neagu -, care se arată ,,la fel de pătimaş şi de nestăvilit în confesiune ca şi Panait Istrati’’.

10. Povestiri scrise cu ,,labă de zeu’’…
Viorel Coman a reţinut de la Al. Piru că, în interviuri, se cuvine a fi căutate mărtusirile autorilor despre ,,laboratorul’’ de creaţie, despre tainele etapelor de germinare a operelor şi arsenalul stilistic implicat.
,,În interviurile din ultimele trei decenii – ţine să sublinieze criticul de la Colegiul ,,Murgoci’’ -, totul este confesiune, evocare, povestire (…). Rareori autorul are opinii despre altceva decât despre propria operă. De aceea, mai ales confesiunile din ultimul sfert de veac se întâlnesc cu universul povestirilor. Există un fenomen pe care am putea să-l numim fenomen de dospire. (…) Cu cât înaintează în vârstă, aceleaşi adevăruri se auresc, capătă dimensiune mitologică, devin vârstă de aur, seamănă mai mult cu o poveste decât cu o ,,amintire din copilărie’’.
Fănuş Neagu izbuteşte ,,să mute centrul de greutate al receptării sale de pe spiritul boem şi vesel, ,,dat în Paști’’ de talentat, cum spunea marele său prieten Nichita Stănescu, şi care îşi scrie povestirile ,,cu labă de zeu’’, în imaginea unui scriitor care elaborează greu, sub semnul chinurilor flaubertiene ale stilului, obsedat de fiecare cuvânt al limbii române’’.
Studiul monografic al lui Viorel Coman intră în profundă vibraţie şi consonanţă cu oceanul operei lui Fănuş Neagu, fiind, aidoma acestuia, unic, spectaculos, doldora de idei.

11. Autozidindu-se în capodopere…
Credem că, în subconştient, criticul l-a zărit pe Fănuş ca pe Mare Meşter Mare: arhetip al povestitorului, al ziditorului (prin cuvinte), un Manole care, pe măsură ce-şi înalţă opera, îşi sacrifică soţia, pe Ana, zidind-o în dalba Mânăstire, dar – diferit în raport cu nestemata baladă – fără a o părăsi, fără a rupe vraja unirii, autozidindu-se şi el, Meşterul Manole, şi el, Fănuş Neagu, în propria-i capodoperă.
,,Iniţial nu a existat nicio legătură cu Brăila – glosează Viorel Coman. Apoi se întâmplă ceva miraculos: totul se raportează, ca la o nouă mitologie personală, la Brăila’’. Din acel moment astral, Brăila devine centrul lumii scriitorului, ,,amestec de realitate şi ficţiune, centrul fabulos al unei Balcanii pe care o va evoca în toată opera sa. Brăila este, pentru Fănuş Neagu, oraşul cel mai important al Bărăganului, poarta călătoriei spre Orient, căci Levantul începe la Dunărea de Jos, spune autorul’’.
Monograful consideră că opţiunea lui Fănuş pentru Brăila este pur literară – efectul fascinantului mit al lui Panait Istrati (a cărui aură enigmatică şi controversată îl stârneşte pe foarte tânărul scriitor de atunci), dar şi al prieteniei cu Mihu Dragomir, poet brăilean în vogă, cu care Fănuş s-a împrietenit în anii ‚’50, când erau colegi de redacţie la revista Luceafărul.
,,M-a fascinat şi m-a alungat spre Brăila – mărturiseşte Fănuş Neagu. Până a nu-l întâlni pe Istrati, nu văzusem oraşul’’. După care limpezeşte irevocabil opţiunea sa pentru Brăila, punctând decisiv prin argumentul lui Panait Istrati: Dacă vrei să fii peste tot, trebuie să fii de undeva. ,,Acel undeva este pentru mine Brăila’’ – precizează Fănuş Neagu, după care se declară ,,urmaşul lui Istrati’’, optând irevocabil pentru Brăila drept centru al spaţiului său literar, un mare port românesc la Dunăre. Aflate în complementaritate, opera lui Fănuş Neagu şi opera lui Panait Istrati ,,formează o saga brăileană, întinsă pe un veac şi jumătate, de la domnia lui Cuza Vodă până astăzi’’.

12. Povestirea bună ţine de magie
,,Mie îmi place să fiu povestitor al stărilor de vrajă’’; ,,Nu gândesc decât în poveşti, rareori în fraze informative’’; ,,În fiecare zi mă scol cu o povestire în cap şi o ucid’’ (Fănuş regreta lipsa de timp, din perioadele când scria la romane); ,,Toţi ai mei erau plini de poveşti fantastice’’ ; ,,O povestire e o fibră din durerea trecerii noastre’’; ,,O povestire bună şi scurtă ţine de magic’’ – sunt doar câteva din sutele, poate miile de mărturii ale marelui prozator.
Viorel Coman scoate în evidenţă: ,,Nu vom găsi la nici un scriitor român atât de numeroase şi de expresive definiri ale povestirii. Şi Ion Creangă, şi Mihail Sadoveanu, Panait Istrati şi Vasile Voiculescu, Mircea Eliade şi D.R. Popescu au scris povestiri exemplare, dar nu au vrut să explice miracolul. (…) Singurul scriitor român, autor de povestiri care dezvoltă această formă de reflexivitate asupra unei specii literare atât de subtile este Fănuş Neagu. El este singurul scriitor român, autor de povestiri care dezvoltă o adevărată poetică a povestirii’’.

13. Reţeta născătoare de miracol
Călătorind pe marginea acestui cod de interpretare al propriilor povestiri, Viorel Coman menţionează că Fănuş Neagu oferă o reţetă, dar care, în aparenta ei simplitate, dezvoltă miracol: ,,Povestirile se scriu aşa: se ia un fapt de viaţă real sau închipuit, se tăvăleşte printr-un morman de amintiri şi un munte de observaţii asupra oamenilor şi asupra naturii, se scoate apoi pe o vale verde, se pune la uscat pe un măceş înflorit, e lăsat să-l bată soarele şi să-l fluiere vântul, se trage apoi la sticlă şi se varsă, pe înnoptate, cu multă închipuire proaspătă, în urechea copiilor. Nimic mai simplu’’.
După această sarabandă şugubeaţă, dar plină de tâlcuri, comentatorul conchide: ,,Scrierea unei povestiri devine un joc, dar tot un joc rămâne şi scrierea despre scrierea povestirii. ,,Reţeta’’, combinaţia elementelor diafane, este doar în aparenţă la îndemâna oricui. De fapt, este numai la îndemâna celor cu har. ,,Bucătăria’’ povestaşului a devenit atelierul unui alchimist’’.

14. Carte de iniţiere
Volumul Fănuş Neagu.Povestirile magice pare o carte de iniţiere nu doar în universul miraculos al marelui prozator, ci, parcă, şi în sunetul fantast al Culturii Cucuteni, pe cât de veche (cea mai veche din Europa, poate şi din lume!…), pe atât de misterioasă, harică, purtătoare de semne încă nedescifrate.
Este, acest studiu de referinţă al profesorului Viorel Coman, şi o carte de iniţiere în satul românesc, la răspântii de vreme şi vremuri viforoase.
Dintre vârfurile de lance ale generaţiei literare ’60 trecute dincolo de Styx, până acum, după ştiinţa noastră, doar Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Fănuş Neagu beneficiază – în această perioadă de traversare a conului de umbră cvasi-reflex din primele decenii ale dispariţiei lor telurice – de semne ale iubirii întru Dumnezeu. Avem în vedere, deocamdată, doar trei elemente: 1. Casă memorială, 2. Studiu monografic fundamental (teză de doctorat), 3. Reeditare şi scrieri inedite.
Cei trei, Nichita, Marin, Fănuş – în bună parte şi Adrian Păunescu – au probat un deosebit spirit gospodăresc (ţărănesc, în cel mai înalt, nobil sens al cuvântului), în a-şi rândui, încă din timpul vieţii, evident, nu doar fiecare etapă a creaţiei, dar şi soarta operei lor în postumitate.
Asemenea ţăranului român adevărat – care, totdeauna, a stat la taină cu Dumnezeu, cu veşnicia -, ei au avut grijă să încrusteze pe răbojul vremii, al trecerii, petrecerii lor prin lume, însemne tainice, fulguraţii autorefenţiale. Au grijit, inspirat, viaţa de după viaţă, calea/ soarta de peste veac a creaţiilor lor scânteietoare, care emit necontenit lumină, dând seamă despre unicitatea Spiritului Românesc în dialog cu spiritele sororale ale omenirii.

15. Anvergură academică
Atât de meticulosul hermeneut Viorel Coman ne oferă din belşug, prin volumul Fănuş Neagu. Povestirile magice, argumente că a ţinut cont de toate imperativele şi exigenţele specifice unui studiu monografic de indubitabilă unicitate, anvergură academică şi ţinută stiinţifică.
Iniţiat şi iniţiator el însuşi, aidoma protagonistului investigat -, Viorel Coman dezleagă, rând pe rând, peceţile universului magic al povestirilor lui Fănuş Neagu, nu cu fierul înroşit în foc, riscând a lăsa necuvenite urme adânci, ca la inventarierea cirezilor de bouri şi zimbri matusalemici, ci, cu laserul diafan al unei des-tâlcuiri de mare fineţe, pune în operă o maieutică proprie, desfăcând vălurile Mayei, arătându-ne, pentru o clipită, fermecatele-i secrete, pentru ca, imediat, să lege, să re-lege şi mai tainic vălurile, valurile…
Analizând în profunzime povestirile lui Fănuş Neagu, practicând o hermeneutică integratoare, a adâncurilor, a esenţelor tari şi a seraficelor alcooluri -, Viorel Coman ucide, în aparenţă, capodoperele fănuşiene, pentru a le moşi instantaneu naşterea într-o zare cu mult mai plină de viaţă, întru eternitate, şi în conexiune cu opere similare ale unor monştri sacri de pe Terra, precum Gabriel Garcia Marquez ori Paolo Coelho.

16. Magister dixit!
Pe coperta a patra, volumul lui Viorel Coman este recomandat – în termeni ultraconcişi, dar …criminal (şi ei!) de elogioşi – de reputatul critic şi istoric literar, stilist imbatabil: Eugen Negrici.
Fără a citi glosările Domniei Sale, mă gândisem – iniţial – că mi-ar fi foarte uşor dacă aş împleti/ croşeta câte o aşchie din aurul afirmaţiilor sale cu ilustrări/ citate din carte şi consideraţii succinte ale mele.
Am renunţat (după modelul lui Al. Piru, care nu citea prefeţele, postfeţele ori recenziile confraţilor decât după ce el însuşi îşi scrisese comentariile -, pentru a nu-i influenţa opiniile), m-am canonit să citesc cu acribie întregul volum, să-l subliniez, adnotez, interoghez etc, ca un filolog înrăit/ înbunat -, pentru ca, finalmente, neavând timp pentru conciziune, să mă trezesc că am scris deja vreo 3.500 de cuvinte, fără a apuca să intru în miezul celor 12 capitole, dintre care amintesc: Structura povestirilor, Criza magicului, Despre fericirea nepermisă, Omul în istorie, Mrejele magicului, Dincolo de magic, Revelaţia magicului, Voluptatea magicului, De nu s-ar povesti, n-ar fi…
Complex şi extrem de cuprinzător, verdictul dat de Eugen Negrici include aceste afirmaţii categorice: ,,Meritele lucrării sunt incontestabile:
a repornit motoarele blocate ale exegezei;
a scos literatura lui Fănuş Neagu de sub mormanul formulelor simplificatoare (…);
a reuşit să demonstreze că temele şi motivele prozei sale (…) se schimbă, evoluează, alcătuind o structură dinamică;
a oferit prima clasificare a temelor, identificând şase mari teme prezente de-a lungul a 43 de ani de literatură – precum constantele şi noutăţile lor.

Şi, mai presus de toate, ducând la capăt această întreprindere ce îmbină tematologia cu minuţia structuralistă, Viorel Coman nu a uitat nicio clipă să situeze axiologic, să vadă din perspectivă istoriografică şi să se bucure de norocul de a se simţi, măcar pe parcursul faptei lui, locuitorul unei lumi pierdute şi părtaş la misterele ei’’.

Magister dixit ! Parcă aşa se zice… Mulţumim, Domnule Profesor.

P.S.: Nu am înţeles de ce niciuna din trimiterile la subsol (pentru că volumul nu are nici Bibliografie generală, nici Bibliografie selectivă), nu se referă la studiul exhaustiv al universitarului clujean Ion Vlad: Povestirea. Destinul unei structuri epice, apărut în 1972.

Craiova, 18-20 februarie 2015
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*