DAN LUPESCU despre albumul liric…

02.02.14 by

FiinD. 365 + 1 Iconosonete
de THEODOR RĂPAN

…Cu ilustraţii din CESARE RIPA – Della novissima iconologia (Padova, 1625) -, cea de-a 18-a carte semnată de vulcanicul poet Theodor Răpan te lasă mut ca o catedrală gotică al cărei prag abia l-ai trecut. Te striveşte, parcă, prin răceala de gheaţă a zidurilor sale urieşeşti, prin pereţii de statură titanică, dar goi, în care spiritul imperial nu te mângâie, ci urlă de-ţi sparge timpanele sufletului, cerându-ţi supuşenie totală, deloc crâcnire şi niciodată speranţă că te vei înălţa spre infinirea Trinităţii Divine. Doar lumina, filtrată prin vitralii fastuos policrome, pare să-şi ceară, înaintea orelor vesperale, iertare pentru grandoarea construcţiei ce sfidează omul – armonie tinzând spre mântuire, Număr de Aur în care Dumnezeu şi-a întipărit Măsura Sa, ca unică teogonie şi filozofie de viaţă.
De grosimea Bibliei de la Bucureşti (1688) a lui Şerban Cantacuzino (tipărită sub domnia lui Constantin Brâncoveanu), a monumentalelor istorii literare scrise de G. Călinescu, Francesco de Sanctis, Pierre de Boisdefre, Fritz Martini, Ion Rotaru, Nicolae Manolescu ori a The Oxford Dictionary of English Proverb –, albumul liric FiinD. 365 + 1 Iconosonete este girat de Editura SemnE din Bucureşti, care i-a imprimat lui Theodor Răpan, anterior, alte zece volume.
Dacă în Dansul inorogului, subintitulat Elogiul Melanholiei, din 2010 (volum ilustrat cu picturi de Aurora-Speranţa Cernitu), Theodor Răpan frapează prin frenezia zborurilor lirice în zările unor tărâmuri cu ecouri legendare, dar şi printr-un dezarmant parfum levantin -, în noua sa întreprindere literară poetul cu obârşii teleormănene, în comuna Balaci (născut în 1954 – Iulie 4, când nord-americanii îşi aniversează Ziua Naţională), se dedulceşte la spiritul romanţios şi ludic al truverilor provensali/ trubadurilor francezi, care au inventat sonetul acum vreo 700-800 de ani.
Nu ne îndoim că prolificul scriitor Theodor Răpan a fost atât de însetat de cunoaşterea antecesorilor acestei specii lirice cu formă fixă, încât şi-a însuşit cele mai importante reguli ale respectării canoanelor celor 14 versuri. El a optat, în imensa majoritate a sonetelor sale, pentru formula a două catrene având rimă îmbrăţişată: abba// baab/, urmate de două terţine (rimă liberă, variată: cdc// dcd ori: ccd// eed) – în forma sa clasică/ ,,regulată’’/ italienească, numită şi petrarchistă.
Spre finalul urieşescului album (lunile a XI-a şi a XII-a), Theodor Răpan exersează şi forma botezată de istoricii literari ca fiind ,,neregulată’’/ englezească/ shakespeareană: trei catrene având rime alternative (diferite în fiecare catren) şi un distih.
Nu ştim din ce motive nu şi-a asumat şi varianta sonetelor în care terţinele preced catrenele, definite ca sonete inversate. Acestea au fost ilustrate, destul de recent, la modul excelent, în literatura română, de Nicolae Grigore Mărăşanu (n. în 1937, comuna Măraşu, judeţul Brăila), care a publicat, la Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, în 2008, volumul Imparele, structura sonetelor sale fiind una specifică: trei terţine şi un pentastih (3+3+3+5). Cu uşoare ecouri din poezia diafană a unor Ion Barbu, Leonid Dimov şi Dan Botta, sonetistul brăilean (mulţi ani redactor la celebrul hebdomadar Flacăra) nu se dă în lături de a introduce note clar polemice: ,,Când sexoscribi fonf-ludici dau buzna în poem/ Eu, de rămân încalte sfinxul hirsut, boem, / Tresar când metafizici şi logosuri se schimbă./ Vreţi să virez? Dă-mi, Darling, mantia mov-cristală,/ Mă cheamă la o nuntă o lume din astrală!’’.

În volumul cu titlul aparent blând, dar în realitate incitant: FiinD. 365 + 1 Iconosonete, Theodor Răpan nu-şi propune să iasă în evidenţă prin note polemice şi nici prin euritmii de dragul sonorităţilor suav-lascive, ci – înveşmântat în carapacea sonoră a ,,hainelor’’ din metal, purtate de cavalerii medievali, gata de turniruri imprevizibile, însă predispuşi la refugii răcoroase de serenade în toiul zilei ori sub clar de Lună – pleacă temerar în lunga ,,Cruciadă’’ de întemeiere a câte unui sonet pentru fiecare zi a anului: 365, la care alipeşte, în final, Sonetul bisect.
Trimiţând, cât se poate de limpede, prin titlu, la filozoful fiinţei: Heidegger, noul nostru sonetist îşi structurează barosanul volum în 12 cicluri, numele lunilor fiind transcrise după calendarul popular, nu după cel gregorian. Aşadar, truver FiinD în zori de secol XXI, Theodor Răpan îşi intitulează cele 12 cicluri lirice astfel:
I. Gerar. Taina lăuntrului;
II. Făurar. Cămaşa lui Nessus;
III. Mărţişor. Scrisori din Amalthea;
IV. Prier. Pascalia;
V. Florar. Sonete In aqua forte;
VI. Cireşar. Lacrimi de basileu;
VII: Cuptor. Ars amandi;
VIII. Gustar. Fructul oprit;
IX. Răpciune. Lampa lui Aladin;
X. Brumărel. Orb în lumină;
XI. Brumar. Evlavii;
XII. Undrea. Acatistul iubirii.
Precizăm că, în 1986, volumul său Privind în ochii patriei, publicat la exigenta Editură Cartea Românească, l-a avut ca redactor pe neîntrecutul editor Mircea Ciobanu, iar prezentarea de pe coperta a patra a fost semnată de Nichita Stănescu. Alături de Gheorghe Tomozei, acelaşi Nichita Stănescu a vegheat din tării, în 1991, volumul Hotarul de foc, publicat de Theodor Răpan la Editura Europa din Craiova.
Ilustrat cu gravuri din anul 1625 de Cesare Ripa, ce par descinse dintr-o lume ezoterică, înrudită cu aceea a cărţilor de tarot, volumul FiinD are ca moto un citat din marele Nichita Stănescu: ,,M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!’’. Aserţiunea lui Nichita este una de liber-cugetător, deoarece – în gândirea creştină – moartea nu este decât un prag, urmat de naşterea în cer, nu de trecerea în nefiinţă (concept al celor ce nu cred în Dumnezeu).
Fascinat de Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889), ,,cu o neegalată performanţă în sonet’’ – apreciază Ion Lazu, bazându-se pe volumul din 1966 al acestuia: 701 sonete -, dar pe care ,,Tudor George (n.n. Ahoe) îl invidia sincer pentru imensul număr de sonete şi îşi jura în barbă, la propriu, să scrie nu 700, ci exact o mie şi unul de sonete’’ -, Theodor Răpan şi-a conceput cartea având, dacă nu pe masă, cel puţin în subconştient, antologicul Credo al lui Eftimiu, care începe cu acest catren: ,,Sonetul este-un leu culcat pe labe,/ E uraganul ce pândeşte valul,/ Nu-i flutur graţios, ca madrigalul,/ Ci forţă-ncătuşată în silabe…’’.
Altfel, nu credem că, la distanţă de aproape 90 de ani, Theodor Răpan ar fi avut temeritatea să se ia la trântă cu cea mai dificilă şi complexă formă fixă a speciei lirice, scriind în prima strofă din Sonetul I (precedat de gravura Abondanza, flancată de două coloane ale Abundenţei urcând spre ceruri): ,,Fiind ecou nespuselor cuvinte/ Port gând smerit de înzăuat iubirea,/ Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!’’. Vă rog să reţineţi că primul cuvânt aşternut pe hârtie, în acest album, coincide cu acela care dă titlul cărţii: FiinD…
Fiind ecou sacrelor Necuvinte – poate că ar fi caligrafiat Nichita Stănescu…
Îndemnului din strofa a doua a poemei Sonetul este-un leu… (din culegerea Sonetele iubirilor defuncte, 1925), pe care Victor Eftimiu îl adresează discipolilor/ epigonilor: ,,Îmi ceri un sfat?… Evită teatralul/ În ritmul său; să nu pui rime slabe -/ Cizelator, alege-le nababe,/ Catrenelor să le-ntăreşti finalul.’’ -, Theodor Răpan se încumetă a-i răspunde astfel: ,,Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/ Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/ Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/ Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea.’’.
În cele două terţine din finalul artei sale poetice, Victor Eftimiu devine cvasi-sentenţios: ,,Să fie cald sonetul – dar veşmântu-i/ Să-l făureşti din cea mai rece formă:/ Să-l reîncepi – de câte ori îl mântui…// Şi-oricât ar fi de grea această normă,/ Şi-oricât ar fi de greu deznodământu-i,/ Să nu se vadă munca ta enormă!’’.
Iată acum care-s terţinele corespondente din volumul lui Theodor Răpan: ,,Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n Lună/ Cu gheara-ndurerată şi nebună/ Sub primele silabe translucide.// Şi scriu sonet după sonet întruna/ Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/ Va-nmuguri tăcerea ce ucide…’’.
Rimelor destul de ,,nababe’’ ale lui Victor Eftimiu: labe-silabe-slabe-nababe, valul-madrigalul-teatralul-finalul, veşmântu-i-mântui- deznodmântu-i, respectiv, formă-normă-enormă, Theodor Răpan le opune unele aproape pe măsură: cuvinte-mă minte-veşminte-morminte, iubirea-ştirea-simţirea-firea, lună-nebună, translucide-ucide, întruna-străbuna.

În Sonetul VI – Din cercul magic muşcă pătimirea -, trubadurul din zorii mileniului al treilea ne încredinţează că aşteaptă cu bucurie mântuirea, că este ,,sfiirea/ Ce ostoieşte zbaterea zăludă’’, pentru ca, în final, să ceară imperios (deloc sfielnic!): ,,Priveşte-mă, Lumino, sunt divinul// Pe care-l tulbură demult Cuvântul/ Împurpurând cerescul şi pământul:/ În numele Iubirii, ia-ţi tainul!’’. Poza grandilocventă a poetului: ,,sunt divinul’’ se vrea, probabil, o excesivă, poate disperată captatio benevolentiae adresată brutal şi imberb iubitei, dar şi cititorului, fără ca autorul să realizeze că această ,,forţare a norocului’’ l-ar putea determina pe lector să închidă, iritat, tomul şi să-l arunce cât colo. Noi nu am făcut-o, deşi devenisem aproape convinşi că Theodor Răpan nu a descoperit încă vibraţiile şi efectele tainice ale şoaptei. Spre marea noastră uimire – dezarmantă!, de parcă autorul ne-ar fi auzit, cu anticipaţie, gândurile -, chiar următoarea poemă, Sonetul VII, debutează cu versul-titlu: ,,Sonete nu rostesc decât în şoaptă’’, după care continuă în ritm de Niagară asurzitoare: ,,(…) Noptatice fantasme siderale:/ Corăbii, revoluţii, catedrale,/ Striviri de chiparoşi cu fructa coaptă!// Cuvintele îmi sunt oştiri vernale./ Zidirile luminii mă aşteaptă./ Topiri vuinde braţele îndreaptă:/ Refac doiniri de jad, monumentale!// Ah, nu mă lasă gloria-mi regală/ Şi nici nu vreau să dau azi socoteală/ Spre a-nlumi nimicul o himeră!// Ecvestre ploi? Fiorul, pururi rece,/ Eternitatea Clipei va întrece/ Această plăsmuire efemeră…’’. Cu trei semne de exclamare şi unul de întrebare în numai 14 versuri, sub galopul ploilor ecvestre şi, mai ales, când fiorul este pururi rece -, pare normal să fim asediaţi de ,,oştiri vernale’’, ,,doiniri de jad (n.n. superb!), monumentale!’’ (n.n. hm! asta schimbă macazul), culminând cu ,,gloria regală’’ a trubadurului, îmbrăcat, parcă, în armură din argint aurit, dar, vai!, îndelung clinchetitoare.
Peste încă un pas (Te plângi mereu că-i mută! Las-o-n pace!), Sonetul IX generează un vehement stop-cadru (autostopist la mare ananghie, făcând imperativ cu mâna), care te duce, involuntar la arhicunoscutul efect de vuiet din clasicul, ,,Prin vulturi vântul viu vuia’’ (George Coşbuc, Nunta Zamfirei) sau, mai degrabă, din ,,Care vine, vine, vine – calcă totul în picioare” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III). La Theodor Răpan, în acest caz, aliteraţia nu este nici simplă, nici doar expresiv-imitativă, ci expresiv-simbolică, având şi o semnificaţie voit cvasimetafizică: ,,Visul visat visează, Doamne, visul,/ Gândul gândit pe sine se gândeşte,/ Eu voi muri cândva, pe româneşte/ Şi-n locul tău voi scrie Necuprinsul.’’ (n.n. înţelegem că, în locul lui Dumnezeu, poetul nostru va scrie Necuprinsul…). Prin efectul muzical intrinsec, aliteraţia capătă virtuţi de armonie imitativă.
Catrenul următor redimensionează cavalcada trubadurului aflat ,,în Marea Trecere’’: ,,De noapte mă feresc, iubirea-mi creşte,/ Zodii de apă scurmă Neatinsul,/ Voi măcina cuvinte, sunt învinsul:/ Secunda zace-n taină, se smereşte!’’. Ar fi fost de preferat ca nu secunda să se smerească, versul putând fi caligrafiat astfel: ,,Secunda zace-n taină, mă smereşte’’.
Capitolul titrat III. Mărţişor este subintitulat Scrisori din Amalthea. Desigur, nu e vorba de epistole din …sfânta capră – doica lui Zeus – şi nici din Nimfa ce l-a ascuns pe Zeus, imediat după venirea sa pe lume, ocrotindu-l de mânia lui Kronos, tatăl lui, şi oferindu-i ca hrană laptele unei capre divine. În semn de gratitudine, când ajunge în deplinătatea forţelor sale olimpiene, Zeus le răsplăteşte pe nimfe cu un corn al caprei sfinte, care va intra în conştiinţa omenirii drept Cornul Abundenţei – înzestrat cu capacitatea de a dărui fiecărui solicitant ceea ce îşi doreşte. Metamorfozarea în constelaţie a Amaltheii – deci, trecerea ei în memoria permanentă a lumii – constituie un alt semn, suprem, de recunoştinţă al lui Zeus. Aşadar, Scrisori din Amalthea (n.n. corect: Amaltheia) înseamnă scrisori din Constelaţia Amaltheia, unde truverul Theo Răpan adastă în cea dintâi lună a Primăverii.
Din acest capitol III. Mărţişor, cităm integral Sonetul LXXV, din care reiese clar că poetul are în vedere doar treapta dintâi a iubirii, cea mai de jos, aceea carnală: ,,Iubirea noastră, pasăre bolnavă,/ Pândeşte să ucidă armonia,/ I-am ferecat stindardele, magia,/ Zăvoarele, icoana ei suavă.// Pe rogojina somnului stafia/ Îşi plânge-n pumni agonica-i epavă,/ Neţărmurire, fii a nopţii lavă,/ Îndură-te, salvează-mi Poesia!// La ţărmul meu a înflorit tăcerea (n.n. magnific vers),/ Pe malul tău tristeţea-şi varsă fierea:/ Prefă-mi-te în fluviu fără unde!// Ce-i dragostea? Călătorie mută?/ Maree, cataclism, dulce cucută?/ Sub pleoapa Lunii visul se ascunde!’’. Fascinanta galaxie de imagini poetice, sarabanda metaforelor fugoase este, însă, paradoxal, subminată de perfecţiunea tehnică a versurilor, de curgerea lor mecanică. Gravura lui Cesare Ripa, de pe pagina din stânga Sonetului LXXV, are titlul Congiuntione delle cose humane.
Din capitolul IV. Prier. PASCALIA considerăm a fi expresive în sine genericul pe care îl are fiecare ilustraţie şi primul vers: Crepusculo della Sera – Prier! Rotund mi te rosteşte gura!; Curiosita – De nimeni nu mi-e dor decât de tine; Datio overo Gabella – Mă iartă, Doamnă, candela greşelii; Debito – Ce singură mi-e inima-n veghere; Decoro – Clepsidra a uitat să-ntoarcă ceasul?; Democratia (n.n. în mâna dreaptă, înălţată, ţine mărul muşcat, al păcatului primordial, iar în stânga, lăsată în jos – trei şerpi/ ispite ce se zbat aidoma unor fulgere) – Nimb al iubirii, palimpsest de-o clipă; Desiderio verso Iddio – Te joci cu focul, Doamnă, şi mă doare; (…) Digiuno – Aud o uşă-n noapte cum se-nchide…; Dighita – Mă întărâtă-ntruna Necuratul; (…) Dispregio del Mondo – Mereu iubit-am, ah, peste măsură; (…) Elegia – Pascalia! Învie robul sorţii; Elettione – Trecu Prier! Lumina greu se stinge! .
După traversarea lunii lui Prier – a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos -, Theodor Răpan se pregăteşte a se smulge din vârsta sa de lut, de humă trecătoare, mult iubitoare doar de cele terestre, încercând ca, din capitolul V. Florar. Sonete in aqua forte, care începe la pagina 257 a inhibantului său album, să exerseze paşi temerari spre treapta supremă a iubirii – iubirea spirituală: Amor intellectualis Dei. Gravura de la pag. 274 se cheamă chiar Essercitio, iar poema care o acompaniază are un profund ecou din psalmii arghezieni împletit cu altul din capodopera Iona de Marin Sorescu şi din ultimul poem dictat de acesta: Scară la cer. Invocaţia – rugăciune cu lacrimi – a lui Theodor Răpan sună astfel: ,,Nu pot s-ajung până la tine, Doamne,/ De nu îmi dai şi scara ce mă duce/ Spre cerul ultim, colo sus, pe cruce!/ Dacă nu eşti, cine să mă condamne?// Pierdut de mine sunt la o răscruce!/ Să-ţi spun? Te aşteptam de-atâtea toamne/ Că ai să vii. Erai! Noi nu credeam! Ne/ Iartă, Tată! În mine, Tu străluce,// Fiindcă orb am fost, Tu îmi arată/ Dansul de doi peste-ale mării spume!/ O, rogu-Te, mai naşte-mă o dată// Şi-abia apoi ridică-mă din hume!/ Din mila Ta, etern, nemăsurată,/ Dă-mi un sonet cum n-a mai fost pe lume!’’.
Terţinele din Sonetul CXXXII (care are în stânga gravura Eternita) continuă aceeaşi notă cu halouri din poeţii olteni Macedonski, Arghezi, Sorescu: ,,Nu te uita că-s mic şi nu am nume,/ Adâncul fă-l adânc, să-l pot atinge,/ Pe pajiştea din mine cadă brume!// Departele departe mă împinge,/ Tu, Cel din cer, din nevăzuta-Ţi lume:/ În gând mă ia! Nu mă lăsa! Mă-nvinge!’’.
Ucenicul Theo Răpan nu avea cum să nu se adreseze direct marelui maestru italian al sonetului, răsădit în româneşte de Gheorghe Asachi. În Sonetul CXXXVI, îl imploră astfel: ,,Messer Petrarca, îţi sărut cerneala,/ Poet român, fac Ţie plecăciune!/ Ating înfiorat plăpânde strune:/ Inima mea iubirii-i e vasala!// Orbirea-n trup ferice mă răpune,/ Fanatic pas, îmi lepăd şovăiala,/ Silabele îmi tulbură sfiala:/ Prea Bunule, Te rog, vreau iertăciune!// De-ajuns îmi e a ochilor dogoare,/ Frânt ca o pâine-i săracul meu belşug!/ Învaţă-mă să fiu! Sonetul pare// Steaua pereche din înstelatul crug…/ Şi dă-mi apoi eterna sărutare,/ Tată, ’nainte de-a mă urca pe rug!’’.
Sonetul CXXXIX are o abia perceptibilă trimitere ezoterică prin apelul: ,,Asalt aş da, cărarea-i neaflată,/ Adam şi Eva, izgoniţi, fac pasul,/ În timp ce Kundalini (s.n.) strigă: Tată!// Privind la cer întreb: sosit-a ceasul?/ Bătrân, ecoul mut e sub lăcată,/ Neînşeuat, m-aşteaptă-n prag Pegasul!’’.
Din Sonetul CCXVII: În Turnul Babel am urcat spre Tine:/ Voit-am, Doamne, să Îţi fiu aproape (…) – aflat sub umbrarul aceloraşi miresme argheziene – cităm finalul: ,,Măreaţă e scânteia bucuriei!/ Ce vrei să-mi dai? Cununa veşniciei?/ S-o iau, nu pot! Dă-mi versuri credincioase!// Decât lumina cerul să-mi râvnească,/ Mai bine mor de dor! Tăceri solzoase/ Vor face schela să se prăbuşească!’’. Sună frumos, foarte frumos aceste versuri, deşi nu credem că tăcerile, oricât ar fi de solzoase, au cum să facă schela să se prăbuşească, ci poate doar să înflorească… Adică să prindă rădăcini şi să urce, săgeată fulgerătoare, spre cer, precum legendarul, miraculosul vrej de fasole din poveste…
Atât de suculentul, gâlgâitorul volum de 766 de pagini al lui Theodor Răpan este, vrând-nevrând, prin gustul călătoriei de neînfrânat, o hologramă(pseudo?) a capodoperei lui Cervantes: Don Quijotte de la Mancha, cel ce – în căutarea himericei sale iubite: Dulcineea del Toboso – nu se dă în lături nici de la a se lansa într-un turnir cu morile de vânt, care în viziunea sa sunt uriaşi ameninţători chiar prin dimensiunile lor ieşite din comun. Totodată, prin setea de absolut, prin ,,o călărire în zori’’, alta în seară, în amurg şi în miez de Lună Nouă, şi prin foamea – fizică, metafizică – de cunoaştere, albumul FiinD. 365 + 1 Iconosonete ne trimite cu gândul la capodoperele lui Mihai Eminescu Luceafărul, Povestea magului călător în stele şi, de ce nu?, Avatarii faraonului Tla.
Iată, în cele ce urmează, sintagme poetice a căror forţă de sugestie este dincolo de orice îndoială: ,,La umbra umbrei veşniceşte Ana’’; ,,Mi s-a uscat de dorul tău cerneala’’; ,,Străjerul nopţii moartea mea vesteşte’’; ,,Atunci, cutremurat, mă duce gândul/ La Inorogul meu, cel din Câmpie,/ De veghe stau icoanelor, ţin rândul/ Căzuţilor martiri din Poesie’’; ,,La fel şi tu, iubire din poveste,/ De vrei să mă loveşti, nu da de veste”; ,,De-aceea râd şi plâng deopotrivă:/ Arată-mi Calea, barca e-n derivă”; ,,O, de-ai putea să mă fărâmi, Iubire,/ Celui de Sus să-I fac mărturisire”; ,,Mă urlă lupii! Haita e vicleană -/ Mâna fecioarei mângâie o rană”…
Frumoase, cutremurător de frumoase, dacă le priveşti de la distanţă -, unele dintre sonetele lui Theodor Răpan se vădesc, privite mai îndeaproape, prea carnale, ,,biftekuri” asemenea frescelor lui Michelangelo din Capela Sixtină, care – dând prea mare, excesivă atenţie anatomiei personajelor, aspectului lor fizic deloc marcat de Duhul Sfânt, tehnicii impecabile de conturare a lor – sfârşesc prin a da senzaţia că nu au nimic, absolut nimic din spiritul Sfintelor Scripturi. Michelangelo şi le-a dorit, desigur, grandioase, dar – obsedat de a le desăvârşi – le-a şters orice urmă de fiinţare divină, decăzându-le, fără să vrea, până la treapta, joasă, a grandilocvenţei. În felul acesta, boala vanităţii se întinde ca o pecingine agresivă, nedorită.
Curg ademenitor versuri precum: ,,Culorile se sting, pierdutul creşte,/ Mă rog de tine, sorţii vitregescu-l!/ Voi sta la pândă, Moartea putrezeşte,/ În ochii tăi se tulbură cerescul!// Cât eu voi fi, şi nimeni n-o să ştie,/ Tu vei trăi, eternă Poesie!”. Ultimele două versuri citate demonstrează că, fie şi involuntar, păcatul trufiei poate fi atins şi poate fi clamat cu inocenţă poetică, dacă nu cumva chiar cu candoare juvenilă.
La pag. 739, în dreapta gravurii Vigilanza (de la pag. 738), Sonetul CCCLIV (n.n. 354) cuprinde o strofă antologică: ,,Golgota urc, o alta se iveşte,/ Strălucitorul meu pustiu te-mbie?/ Adam de-aş fi, m-aş strecura hoţeşte/ Şi te-aş fura pe veci din Poesie!”.
Fior metafizic are, indiscutabil, întregul sonet de la pag. 749 (CCCLIX), dar mai ales prima strofă, în prelungirea neostenitului Psalmist Tudor Arghezi: ,,Cel făr’ de început e-n pragul uşii!/ Tu chiar eşti Omul? Iartă-mă, văd bine?/ Port în desagă lacrima cenuşii,/ Tot ce am scris doar Ţie-Ţi aparţine!”.
Sonetul bisect trădează, prin cuvântul coridă, că Theodor Răpan nu şi-a propus, decât pe alocuri, întâmplător, să tindă la atingerea treptei supreme a iubirii: Amor intellectualis Dei. El sună ca un chimval daurit: ,,Ultim sonet! Sunt viu după coridă!/ Am sângerat destul! Am plâns în mine!/ Cu ce-am rămas? Cuvintele-albine/ Roit-au toate! Mierea-i aguridă!// Rănit definitiv, văd ghilotine!/ Golgota e aproape… Sub hlamidă,/ Iubirea tace, inima-i lividă!/ Groparul, de-ntristare, nu mai vine!// Ce mort frumos voi fi întru vecie!/ Ţărâna rimelor mă va înghite/ Slujindu-te pe tine, Poesie!// Zălog etern al Clipei ostenite/ Fi-vor doar lacrimile unor urme/ În care nici Uitarea n-o să scurme…”.
Salutând cea de-a 18-a apariţie editorială a remarcabilului poet Theodor Răpan, nu ne sfiim să mărturisim că sonetele sale – tocmai prin perfecţiunea tehnică a lor, inumană! – pot stârni o reacţie inversă, pornind de la impresia de saţietate, sufocare, până la respingerea acestei maşinării prea bine puse la punct, în care nimic nu scârţâie, nu tremură şi nu-ţi zgârie urechea.
Geniul de versificator al George Coşbuc – cel mai tehnic poet, la modul superior, din toată literatura noastră -, virtuozitatea unor Ştefan-Augustin Doinaş, Mircea Ciobanu şi Nicolae-Paul Mihail (care a resuscitat pantumul, glosa, balada, vilanela, lapalissada, versul cu ecou interior, hexametrul, strofa safică ş.a., propunând şi alte modele precum: ronsonetul, endograma, mini-glosa, cristalul: versiune românească de hai-ku) – nu sunt
deloc ostentative şi devin, tocmai de aceea, uşor de receptat, frapând prin profunzimea fiorului liric, nu prin virtuţile de ordin tehnic. Cei amintiţi mai sus – ca şi precursori ai lor de talia unor Eminescu, Macedonski, Arghezi, Voiculescu, Eftimiu – au înţeles şi au demonstrat că forma se impune a fi înţeleasă ca o calitate a fondului poetic.
Nu ştiu de ce, la Theodor Răpan – poet de înzestrare irefragabilă – senzaţia pare a fi inversă. Impresia aceasta, pe care eu s-ar putea să o exagerez fără să vreau, ar fi fost atenuată, dacă un redactor de carte atent ar fi redus la doar câteva zeci miile de semne de exclamare din cartea de 766 de pagini. Poate că şi acest …66 îmi stârneşte o astfel de reacţie. În rest, totul e literatură. Felicitări pentru ,,petrecerea irepetabilă’’ şi pentru ,,bucuria plăsmuirii’’ acestei cărţi, care ,,se consumă în acel act unic şi definitiv al Facerii’’ – după cum mărturiseşte noul trubadur în colofonul volumului său!
În final, putem afirma şi noi, parafrazându-l pe Vladimir Streinu, că, prin acest colosal album, Theodor Răpan reuşeşte să evite, în măsură notabilă, ,,metronomia parnasienilor pedeştri şi în general a versificatorilor tradiţionali, care se extenuau în ritmuri exclusiv matematice’’.
Aventurându-se pe creasta prăpastiei dintre ,,tăcerile germinative’’ şi ,,cuvântul meteoric’’, Theodor Răpan nu-şi trăieşte, aidoma lui Mallarmé, ,,cu discreţie mandarinatul şi asceza’’. Dimpotrivă, le clamează cu energie şi nonşalanţă de trubadur medieval autentic. Sonetele sale, de un rafinament irefutabil, dau seama despre un poet aflat la apogeul maturităţii creatoare, stăpân pe o vastă gamă de cadenţe lirice, prestidigitator al unor subtile întorsături prozodice cu efecte dintre cele mai interesante.

Craiova, 19-27 ianuarie 2014
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Nicolae Grigore Mărăşanu

    Mulţumesc, Domnule Dan Lupescu pentru menţionarea mea în excelentul Dvs.articol despre sonet în general şi despre sonetele prietenului nostru Theodor Răpan, în special. Theodor Răpan, al cărui volum de sonete l-am primit cu dedicaţie de la autor, este un excelent sonetist,talentat,tenace,ambiţios,capabil de lucrări de anvergură, cum este acest volum FiinD 365 + 1 Iconosonete, o carte, aş zice, monumentală, pentru care îl felicit şi pe această cale. O lucrare asemenea lui (Diurne, 365 de Sonete, în două volume, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009) a mai îndrăznit să o întocmească sonetistul Constantin Ottescu.Ţin să vă încunoştiinţez că o ediţie (a doua) revăzută şi adăugită din Imparele, cu o Prefaţă substanţială semnată de criticul Viorel Coman şi cu un Eseu pe problema eseurilor impare al autorului, apare zilele acestea la Editura Istros, a Muzeului Brăilei. Mi-ar face plăcere să vă aflu adresa şi să vă expediez un exemplar.E-mail(lul)meu îl aveţi în acest comentariu. Vă felict încă o dată pentru articol:documentat, argumentat,cu incursiuni în istoria sonetului,cu o analiză cuprinzătoare, pe toate planurile, a cărţii autorului de care vă ocupaţi.

  2. Nicolae Grigore Mărăşanu

    Mulţumesc, Domnule Dan Lupescu pentru menţionarea mea în excelentul Dvs.articol despre sonet în general şi despre sonetele prietenului nostru Theodor Răpan, în special. Theodor Răpan, al cărui volum de sonete l-am primit cu dedicaţie de la autor, este un excelent sonetist,talentat,tenace,ambiţios,capabil de lucrări de anvergură, cum este acest volum FiinD 365 + 1 Iconosonete, o carte, aş zice, monumentală, pentru care îl felicit şi pe această cale. O lucrare asemenea lui (Diurne, 365 de Sonete, în două volume, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009) a mai îndrăznit să o întocmească sonetistul Constantin Ottescu.Ţin să vă încunoştiinţez că o ediţie (a doua) revăzută şi adăugită din Imparele, cu o Prefaţă substanţială semnată de criticul Viorel Coman şi cu un Eseu pe problema sonetelor impare al autorului, apare zilele acestea la Editura Istros, a Muzeului Brăilei. Mi-ar face plăcere să vă aflu adresa şi să vă expediez un exemplar.E-mail(lul)meu îl aveţi în acest comentariu. Vă felict încă o dată pentru articol:documentat, argumentat,cu incursiuni în istoria sonetului,cu o analiză cuprinzătoare, pe toate planurile, a cărţii autorului de care vă ocupaţi.

Leave a Comment

*