Dan Lupescu despre… ADRIAN PĂUNESCU – 75

23.07.18 by

Dan Lupescu despre… ADRIAN PĂUNESCU – 75

…Nu-l vom comemora niciodată pe Adrian Păunescu.
Nu-l vom comemora pentru că El a trăit, trăiește și va trăi perpetuu, prin creația sa inconfundabilă, prin darurile fără de preț – iubire, iertare, armonie – pe care, cu bucurie imensă, le-a făcut tuturor, oricând și oriunde.
Pe Adrian Păunescu îl vom purta, necontenit, în inimile noastre.
Și-l vom omagia, cu smerenie, dragoste și prețuire.
*
…Cu tunete, fulgere și trăsnete – dar și cu ploaie răpăitoare, de Iulie – fu salutată nașterea sa, în chiar ziua Sfântului Ilie, a anului 1943. Evenimentul se petrecu la Copăceni, județul Bălți, peste Prut, în România Mare, unde părinții săi, Constantin și Floarea, cu obârșii străvechi în Bârca (Dolj), fuseseră repartizați ca învățători, după datina acelor ani.
Cursurile primare le urmează în satul Cârna, unde tatăl său fusese mutat cu serviciul, din motive politicianiste.
În noiembrie 2000, edificiul acestei școli încă ființa. Vizibil emoționat, trecându-i pragul și înfiorându-se de atâtea și atâtea amintiri fragede, Adrian Păunescu – venit pentru a se întâlni cu alegătorii săi, în campania pentru Senatul României – a dat, mai întâi, intempestiv, fuga spre ieșirea din spate, spre curtea unde jucase fotbal, ca elev.
Gestul său din acel noiembrie 2000 era menit, însă, să distragă atenția celor prezenți, spre a nu-i observa lacrimile care-i curgeau, șiroaie, pe obraz. Și le-a șters discret, apoi ne-a invitat pe toți, claie peste grămadă, în suava sală de clasă în care descifrase literele și cifrele. De unde își luase zborul de zăgan, șoim de nestăvilit și condor răsplătind chemările tăriilor cerești.
*
Studiile liceale le începe la Frații Buzești, în Craiova (1956-1957), le continuă la Nicolae Bălcescu (Carol I), tot în Bănie, apoi în București, la Școala Medie nr. 10: Zoia Kosmodemianskaia.
La vârsta de 17 ani, debutează în presa literară, cu sonetul Mândrie – mai exact în revista Luceafărul (hebdomadar al Uniunii Scriitorilor), care, la susținerea lui Eugen Barbu, redactor șef, îi va acorda, în 1965, premiul pentru poezie.
Adrian Păunescu era, pe atunci, student în anul al doilea ori al treilea.
Viața sa a fost atât de bogată, tumultoasă și explozivă – presărată, însă, cu perioade de cumpănă, precum acelea în care, de vreo patru-cinci ori, a devenit șomer – încât nu ne permitem să o trecem în revistă, fie și fugitiv, pentru că ne-ar lua un timp și un spațiu enorme.
*
Spicuim, rapid, câteva din sintagmele prin care a fost definită, la vremea respectivă, viața și opera lui Adrian Păunescu: ,,fenomen torențial” (Emil Manu), „cel mai macedonskian dintre poeții de azi” (Eugen Simion), „temperament vulcanic, fire polemică”, „energetism oltenesc” (Florea Firan).
Marin Sorescu îl caracterizează, cu simpatie și în spirit fratern: „Adrian Păunescu vine în poezie cu armele și bagajele gladiatorului roman. Lupta e regimul său preferat, iar bagajele și le cară cu mare vacarm și vuiet, ca într-o formidabilă expediție cu cămile și elefanți. Pâinea poeziei e adevărul simplu, care trebuie trăit cu pasiune și spus răspicat. Versul său se constituie ca un manifest, cu steag furtunos, ținut cu amândouă mâinile și ridicat sus cu decizia revoluționarului romantic și, în același timp, ca un spectacol mare, de forță și pasiune. Având toate calitățile necesare unui excelent poet -, Adrian Păunescu chiar este un mare poet.” (s.n.).

Florea Firan își încheie astfel ampla sa fișă de Dicționar literar dedicată bravului, incomparabilului poet din Bârca: „Adrian Păunescu rămâne în scrisul românesc legat de destinul poporului și țării sale, căreia îi urează în felul propriu de a scrie:
„Fii, țara mea, așa cum simți că poți,
Du-ne pe toți, hrănește-ne pe toți
Eroi, poeți, plugari,
Jertfește-ne, alege-ne cum poți
La faptă și la rang, mai mici, mai mari,
Du-ne pe toți, așază-ne pe toți
La jugul propriului destin
Pe cei ce-au fost, pe cei ce sunt și vin,
O, țara mea, dumnezeiescul nostru
Pământ, cuvânt, miraj și chin.”
*
Nu putem încheia acest succint recurs la vasta, complexa și extrem de rodnica activitate literară a lui Adrian Păunescu fără a preciza că, în 1985, la Editura Scrisul Românesc din Craiova, Ovidiu Ghidirmic publica volumul său de referință: Poeți neoromantici, pe care el însuși îl definea (în autograful pe care mi l-a acordat la 10 aprilie 1985) ca fiind „cartea despre poezia contemporană românească în ceea ce are ea mai reprezentativ”.
După concise Explicații preliminare și un temeinic eseu intitulat Repere teoretice (însumând 22 de pagini din volum) -, Ovidiu Ghidirmic realizează zece studii de mare acuitate critică despre cei mai valoroși poeți de stirpe neoromantică din România secolului XX: de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. Philippide, G. Călinescu până la Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Radu Stanca, încheind acest magnific florilegiu de scriitori exponențiali cu Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu.
Dacă lui Radu Stanca, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu le acordă câte cinci pagini (din structura acestui volum de 184 de pagini, din care 30 sunt destinate primelor două capitole introductive) -, lui Adrian Păunescu Ovidiu Ghidirmic îi alocă aproape șapte pagini.
Analiza hermeneutului craiovean începe tranșant: „Mesianismul este coordonata majoră a liricii lui Adrian Păunescu și, prin acesta, poetul intră în sfera de influență a romantismului și a poeticii romantice.” -, după care face trimiteri detaliate la Schelling (conform căruia poezia este „învățătoarea omenirii”), Novalis, Tieck, Jean Paul, apoi punctează: „Tipul de poeta vates este o achiziție, una dintre cele mai importante, ale romantismului și ale esteticii romantice.”
Trecând efectiv la evidențierea esenței liricii poetului oltean, Ovidiu Ghidirmic reliefează: „Adrian Păunescu descinde, în linii mari, din programul Daciei literare, primul nostru manifest romantic. (…) Apariția volumului Istoria unei secunde (1971) a reprezentat o dată memorabilă, nu numai pentru poezia lui Adrian Păunescu, dar și pentru poezia contemporană românească. (…) Istoria unei secunde se constituie în certificatul de maturitate al unui poet care și-a găsit, cu acest volum, albia proprie a lirismului, tonul UNIC (s.n.) personal, în cadrul poeziei noastre contemporane.”.
Exemplificând și nuanțând atent, viitorul universitar din Bănie, director al revistei Lamura și director al Școlii Doctorale Al. Piru: Ovidiu Ghidirmic citează semnificativ și convingător din poemul În lunga noapte – „una din capodoperele lui Adrian Păunescu și, în același timp, una dintre cele mai memorabile poezii patriotice din literatura română” -, Nicolae Bălcescu, la gurile Dunării – „cel mai viguros imn dedicat marelui patriot”, în care tonul este de oratoriu -, din care, cu certă vocație hermeneutică, reia și evidențiază versul „Duioasa suprafață a patriei natale”, despre care exclamă: „iată unul dintre cele mai inspirate versuri dedicate patriei, din câte au fost scrise vreodată.”.
Disecând, cu finețe de neurochirurg experimentat și rafinat, poemul Da, mai avem, de asemenea poem memorabil, o altă capodoperă a poeziei noastre patriotice, Ovidiu Ghidirmic sesizează că: „Pornind de la evenimente, de la împrejurările concrete, se ajunge la o perspectivă ancestrală. Vocea poetului este, aici, tunătoare, trece peste orice fel de obstacole:
„Da, mai avem câte ceva prin țară,
Ceva Carpați și-o apă tutelară,
și râuri ce nu vor să curgă-afară
În ale lumii strâmbe vaviloane
Mai suntem douăzeci de milioane
Aici, cu vii, ca și cu morți,
Latinizând sub veșnicele bolți.
Contați pe noi!
Rămânem. Suntem. Toți.”.
*
Încheiem prin a selecta încă o salbă de judecăți de valoare pertinente exprimate de criticul literar din Oltenia cel mai prețuit de acad. Eugen Simion – Ovidiu Ghidirmic: „Citind poezia lui Adrian Păunescu, am avut sentimentul – încă de la apariția în reviste a acestor poeme – că ne aflăm în fața celei mai profunde voci patriotice de la Octavian Goga încoace. Alături de cântărețul Oltului, Adrian Păunescu întruchipează, la noi, prin mesianismul său, cel mai bine, genul de poeta vates. Adrian Păunescu este un Goga pe un temperament meridional. (…) Adrian Păunescu este un poet de fibră hugoliană.”.
Detaliind similitudinile cu poezia marelui francez Victor Hugo -, Ovidiu Ghidirmic aduce în avanscenă ideea unui lirism ciclopic, apoi glosează: „Poemele sale sunt scrise spre a fi rostite, declamate în agora, în marile piețe publice, în fața unei mulțimi consternate. Torente de vocabule se desprind, ca dintr-un adevărat diluviu, din vocea de tunet a poetului. Cuvintele sunt ca niște fulgere, ieșite din pana unui profet mânios și justițiar. Nu altfel va fi procedat și Victor Hugo, la vremea lui.”
Comentând Poemul citație pentru erorile lumii, cel ce avea să fie – din 2001 până în august 2017, când a trecut la cele veșnice, cu puțin înainte de a fi împlinit vârsta de 75 de ani – directorul executiv al revistei craiovene Lamura: Ovidiu Ghidirmic observă că Adrian Păunescu „își arogă rolul de tribun, adoptând tonul hugolian, convins fiind de faptul că menirea poetului nu este alta decât aceea de a spune adevărul:
Senzația aceasta de multă vreme-o am,
Că-mi șade în putere a spune adevărul,
Degeaba croitorii măsură-mi iau, de ham,
Când sufăr eu, acasă, la mine, moare mărul.
Am fost făcut din boală și-am fost făcut din leac,
Din violența tatii râzând de frica mumii,
Vă spun că sunt poetul sfârșitului de veac
Privind cu ochiul liber la tragedia lumii”.

*
Atitudinea iconoclastă, de frondă a lui Adrian Păunescu este relevată, cât se poate de clar în poemul Eu, cel ce vă irită, din care cităm două secvențe:
„Că omenirea-i un ciudat amestec
De violență și de duioșie,
Răget de leu în ou de ciocârlie,
Dar toate lumea trebuie să știe
Că nu-i poetul animal domestic,
Ci armonie în sălbăticie.”
(…)
Dacă mi-aș da, pentru gloria țării, o mână,
Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu,
Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu
Cine sunt și ce-nsemn în cultura română.
(…)
Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane,
Mă simt ca o țeavă de tun pregătită-ntre două icoane.
*
Adrian Păunescu a fost salutat, la debutul editorial cu volumul Ultrasentimente, de Aurel Martin, drept „poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul dea transfigura realitatea cotidiană și de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturnând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite,, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului.”
După ce, în 1966, scrisese extrem de tranșant, tot la debutul editorial, că „…pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca și cuvintele, sunt prea strâmte. El crește repede și haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginației sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuși, poemele rezistă și, la sfârșit, poetul trimite un poruncitor mesaj generației sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generație,/ Am scris această carte pe care o ador.” -, criticul literar care avea să devină președinte al Academiei Române, la cumpăna dintre milenii, Eugen Simion, revine, doi ani mai târziu, în 1968, când mărturisește că vede în volumul Fântâna somnambulă „capătul” păunescianului „lirism ezoteric, ermetic, prin imagismul torențial, pătimaș și orgolios”, dar și aspirația acestui lirism „la o asumare a totalității”, sau o „mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor”.
Peste numai trei ani, același Eugen Simion consideră că volumul Istoria unei secunde (1971) a lui Adrian Păunescu are valoarea unui „manifest liric, marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinții ei spirituali au ratat-o: poezia politică” -, în care poetul evidențiază „două atitudini: fie dilatarea, fie ridicarea evenimentului la valoarea unui simbol general prin acumulare de proporții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive.”.
*
În masivul volum, de 584 de pagini, Sunt un om liber – publicat la Editura Cartea Românească, retras rapid de pe piață, cu trei luni înaintea evenimentelor bulversante din decembrie 1989, și re-lansat în martie 1990 -, Adrian Păunescu nu se sfiește să afirme, la modul categoric, că a izbutit „să mobilizeze masele” (s.n.: în anii totalitarismului), cu prioritate pe componenții noii generații, întru receptarea „poeziei și muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României – pe care se scanda, minute în șir, într-un soi de delir lucid!, împreună cu membrii cenaclului Flacăra – „Lumină-Luptă-Libertate!” -, fenomen cultural de masă și „realitate fără asemănare la scară planetară; căci, văzută ca spital de urgență al sinelui, poezia devine și spital de urgență al ens-ului ce se regăsește în ea, al omenirii întregi”.
Pe vechiul stadion Ion Oblemenco din Craiova, la unul dintre spectacolele din ajunul unei partide internaționale, din cupele europene la fotbal, pe când Universitatea din Bănie era „campioana unei mari iubiri” – zecile de mii de tineri au scandat: Păunescu și poporul,/ Oblemenco, șut și golul !…, fapt ilustrat (inclusiv prin fotografii) de un cotidian de mare tiraj din Republica Federală a Germaniei. Această reacție sonoră a deranjat oficialitățile, care erau obișnuite cu scandarea Ceaușescu și poporul!, devenită automatism, ci nicidecum cu versiunea Păunescu și poporul!…
De aici, vânătoarea poetului și personalității publice cu impact dinamitard asupra maselor, magnetism leonin și carismă de lider biruitor avea să se amplifice necontenit, până la paroxism.
După 12 ani de când conducea revista Flacăra (din 1973, după întoarcerea de la studiile/ bursa Rockefeller – de un an în SUA), este demis de la conducea acestei publicații extrem de percutante, care ataca problemele cele mai spinoase ale vremii, fără pic de teamă, dar totdeauna prezentate analitic, convingător.
Totodată, în iunie 1985, cenaclului Flacăra i se suprimă turneele triumfale, de-a lungul și de-a latul țării, secvențe din ele fiind selectate, săptămânal în emisiuni generoase la posturile publice de radio și televiziune.
De notat că Adrian Păunescu a risipit energii colosale, debordante în cele 1.615 spectacole (efectiv, patru ani și jumătate de nopți nedormite!) din intervalul 17 septembrie 1973-15 iunie 1985, cât timp a fost motorul nr. 1, sufletul, inima și mintea Cenaclului Flacăra. Cifra totală a spectatorilor prezenți la cele 1615 de reprezentații ale cenaclului a depășit pragul, incredibil, de 6 (șase) milioane de participanți.
Peste ani, poetul și tribunul din România de Est, de la Chișinău, Nicolae Dabija afirma că revolta/ lovitura de stat din 22 Decembrie 1989, când regimul Ceaușescu a fost răsturnat, a fost pregătită prin suita furtunoasă a spectacolelor cenaclului Flacăra.

Interzis în vara anului 1985, cenaclul a re-Înviat în primăvara anului 1990, sub denumirea cenaclul Totuși, iubirea, prin electrizantul spectacol din seara și noaptea de 7-8 Mai 1990, de pe stadionul din Drobeta Turnu-Severin, organizat în urma insistențelor ziaristului-președinte al clubului severinean de fotbal: Dumitru Vișan și ale maestrului internațional al sportului Ilie Balaci, antrenor acolo.
Împreună cu prietenul și colegul meu de o viață, Romulus Turbatu, am participat (până pe la ora 3 din noapte), la acel magnific show, în care Adrian Păunescu ne-a șocat prin a ne invita, pe rând, pe scena spectacolului. Eu am recitat poemul Epistolă de fiu, iar Romulus a creionat o vibrantă secvență epică.
*
În doctul său studiu doctoral: Generația resurecției poetice (1965-1970), publicat în 2005, la Editura August din Timișoara, Ion Pachia Tatomirescu reliefează că – începând cu Istoria unei secunde (1972) și continuând cu volumele Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976) Manifest pentru sănătatea Pământului (1980), Iubiți-vă pe tunuri (1981), Rezervația de zimbri (1982), Totuși, iubirea (1983)Manifest pentru mileniul trei (1984) Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) ș.c.l., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii române cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaște cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga până în prezent. Nu există problemă socială/ politică importantă, din țară ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinților din evul socialist, cărora fiii – cu câștigurile/ salariile lor – nu le puteau asigura o bătrânețe liniștită, precum în sfâșietoarea elegie Repetabila povară.
Ion Pachia Tatomirescu face, apoi, trimetere la poezia Vânătoarea de români (scrisă la 26 mai 1993) din volumul Româniada (1993-1994, primul din Trilogia căruntă), la alte și alte poeme din Româniada II, Noaptea marii beții – volumul al III-lea, respectiv Bieți lampagii (Ed. Păunescu, 1994).
Profesorul doctor în filologie de la Colegiul Național Bănățean, din metropola de pe malurile canalului Bega: punctează, în continuare, sec: Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democrației pe stomacul gol”:
Cu noi biografii și alte nume,
Ne-mpleticim grețos în temenea,
Nu-i libertate în această lume.
(…)
Nu mai avem nici apă și nici pine,
Democrație pe stomacul gol.
Se-aude, de aproape, de departe,
Un ordin fără drept la alt apel,
Acest popor e condamnat la moarte.
l-au anesteziat în chip și fel.
Teroare, prostituție și ură,
Corupție, trădare și incest
Și toți se umilesc și se înjură.
Suntem, probabil, cei mai triști din Est.
Partidele se bat în târg cu pietre.
(…)
Ne însoțesc tentațiile toate.
Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi.
Acest import-export de libertate,
În schimbul infinitei Românii.
Ion Pachia Tatomirescu conchide, mizând pe lamura creației lirice a poetului ce a fost senator, în trei legislaturi (două – senator de Dolj, în alta – de Hunedoara) și a candidat, în 1996, la Președinția României: „Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială/ politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conștiință de neam, de etică națională, se relevă într-un veritabil și incendiar „manifest” pentru mileniul al treilea”.
*
În anii 2005-2008 a publicat 12 (douăsprezece) volume inscripționate ca reprezentând ciclul Zi de zi: de la Logica avalanșei, Antiprimăvara, Muguri pe ruguri, Ninsoarea de adio, până la Încă viu (cu ediții succesive din 2005 până în 2008), Un om pe niște scări, De mamă și de foaie verde, Copaci fără pădure, Lehamite, Suntem pe mâna unor nebuni, Vagabonzi pe plaiul mioritic, Libertatea de unică folosință.
*
În afara numărului grozav de cărți de poezie, a mai scris proză fantastică (în 1970, Cărțile poștale ale morții), interviuri (Sub semnul întrebării (1971 și 1979), publicistică (Lumea ca lume, 1973), reportaj-jurnal (De la Bârca la Viena, 1981, cu ilustrații de Andrei Păunescu), studii critice (Poezia patriotică în luptă cu homunculii, 2009), roman (Vinovat de iubire, 2010).
Adam Puslojici și Radomir Andrici au tradus în sârbă și au publicat la Belgrad, în 2003, antologia de poezii Întoarcerea pe Atlantida.
În 2010, anul trecerii în eternitate a poetului nostru de geniu, semnătura lui Adrian Păunescu a apărut și pe antologia Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi.
*
Omagiat la împlinirea vârstei de 60 de ani, printr-o solemnitate la Palatul Cotroceni (la care am participat împreună cu circa 200 de personalități de frunte ale Olteniei, ale României Mari…) -, Adrian Păunescu a fost decorat, de președintele Ion Iliescu, cu Ordinul Național STEAUA ROMÂNIEI, în grad de Cavaler.
În vara anului 2010, Jurnalul național consemna încununarea lui Adrian Păunescu cu MERITUL ACADEMIC, pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române.
*
Între fruntariile de acum ale țării noastre, Adrian Păunescu are amplasate, în spații publice, șase busturi din bronz realizate de sculptori precum Rodion Gheorghiță, Romi Adam, Marcel Mănăstireanu, Ioan Deac, iar dincolo de Prut, în România de Est – alte câteva…
*
Închei precizând că Adrian Păunescu este autorul a cel puțin patru recorduri mondiale:
1. Volumul său de poeme din celebra colecție Biblioteca pentru toți: Poezii de până azi (1978, cu prefață de Eugen Barbu și postfață de Șerban Cioculescu) s-a tipărit în 155.000 (o sută cincizeci și cinci de mii) de exemplare, vândute rapid, ca pâinea caldă;
2. În afara volumelor de proză, eseuri și publicistică și a tezei de doctorat Generația 60 -, a scris și a publicat zeci de volume de poezie, multe dintre ele în ediții revăzute și adăugite de câte două sau chiar trei ori;
3. Creația lirică a lui Adrian Păunescu totalizează peste 350.000 (trei sute cincizeci de mii) de versuri, surclasând cu circa o sută treizeci și cinci de mii cea mai vastă epopee a lumii: Mahabharata, care însumează doar 215.000 versuri. După cum se precizează în antologia Totuși, iubirea (1983) -, această realitate fără seamăn, acest record absolut nu are alt rival nici în literatura română, nici în aceea europeană și universală, titanianul bard oltean conferindu-ne certitudinea irefragabilă că ne găsim în fața unei copleșitoare „uzine de poezie”, a cărei „producție” denotă „armonie în sălbăticie”;
4. În timpul vieții sale, din 1965 și până în 2010, a publicat peste 50 de volume, editate într-un tiraj total de peste un milion de exemplare – ceea ce constituie un alt record mondial pentru un scriitor de la cumpăna secolelor XX-XXI, de fapt, pentru vreun scriitor din toate timpurile.
*
La aniversarea unui sfert de secol de la nașterea sa -, smerită plecăciune în fața memoriei sale de titan al literelor române, tandră îmbrățișare a Spiritului său Oltenesc, spirit despre care îi plăcea, deseori, să afirme că reprezintă Spiritul Românesc la modul absolut.
Tandră și veșnică amintire, Adrian Păunescu!
Totdeauna te vom omagia. Niciodată nu te vom comemora.
Doamne, ocrotește-i pe români!

Craiova, 20-22 Iulie 2018
P.S.: Această rapidă trecere în revistă a fost prezentată la Colocviul de duminică, 22 Iulie 2018, găzduit de Filarmonica „Oltenia” din Craiova, cu prilejul celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional ADRIAN PĂUNESCU.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*