| Cuvintele …de-acasă

07.10.11 by

| Cuvintele …de-acasă

Un bătrân aplecat deasupra unei cărţi vechi, cu foile tăiate inegal. Mâna stângă e sprijinită pe pagina din stânga ca să nu-i fugă ochii de pe rândurile citite; mâna dreaptă îi sprijină capul obosit parcă de atâtea gânduri. O lampă cu gaz abia dacă poate lumina cutele de pe frunte, multe, adânci. Lumina ajunge apoi, deopotrivă de pe fruntea înaltă a bătrânului, dar şi difuzată de flacăra plăpândă a lămpii către cuvintele cărţii. Dacă ai fi de pe o altă planetă şi n-ai cunoaşte nimic despre civilizaţia terestră şi istoria ei, cu greu ai putea spune care este adevărata sursă de lumină: filele cărţii? fruntea cutată a bătrânului? ori chiar lampa cu gaz aflată pe masă, alături de ochelari şi de ceas?

Există şi trei suprafeţe care au rolul de barieră, împiedecând împrăştierea luminii în spaţiu: masa acoperită cu o muşama lucioasă, oglinda laterală a lămpii ce reflectă lumina, redirijând-o către faţa bătrânului şi carte, apoi corpul celui care citeşte, zid misterios între vizibil şi invizibil. Ridurile de pe mâna stângă şi de pe faţă, mustaţa ţepoasă, tăiată îngrijit, ochelarii cu rame rotunde pe care îi poartă, rimând subtil cu alţii, identici, ce odihnesc pe masă alături de lampă şi de un ceas, din care nu vedem decât o parte a ecranului.

Faţa înclinată şi mâna pe care şi-a sprijinit capul definesc vârful unui triunghi a cărui bază este mâna dreaptă şi cartea, continuând cu faţa de masă până la ochelarii de lângă lampa cu gaz. Privind mai atent, descoperi însă şi alte …„amănunte“.

 

O piramidă triunghiulară având trei puncte ce definesc baza: cotul mâinii drepte, sprijinit de masă, ochelarii de lângă lampă, ce imită pe cei aflaţi la ochi, şi podul palmei de la mâna stângă care, împreună cu un colţ al cărţii dau stabilitate întregului edificiu. Ochelarii lăsaţi pe masă, probabil pentru distanţă, sugerează şi ei, prin aluzia la rostul celor purtaţi, apropierea până la identificare între Carte, Omul care citeşte şi Lumină.

Lampa şi acea jumătate de ceas aflate în stânga imaginii par să fie în afara construcţiei piramidale tocmai descrise.

 


Dascălul înfăţişat astfel poartă o cămaşă în carouri pe sub o flanelă împletită în casă şi o vestă dintr-un material ceva mai gros. Citeşte noaptea, târziu; jumătatea abia vizibilă a ceasului arată că a trecut de ora 3,00; îmbrăcămintea lui sugerează o vreme friguroasă şi poate, într-alt fel, ora târzie din noapte când şi focul din sobă, uitat, s-o fi stins de mult.

 

Dascălul (fotografie de Gheorghe LĂZĂROIU, A.FIAP)

 

(…)Şi iarăşi mi se lipesc ochii de chipul bătrânului care citeşte, noaptea, la lumina plăpândă a lămpii cu gaz.

Distanţa dintre rândurile textului tipărit din paginile deschise este egală cu grosimea fascicolelor ce grupează foile întoarse ale cărţii, ridurile de pe fruntea bătrânului se armonizează cu liniile împletiturii de la pulovăr, faţa cu lumini şi umbre e îngânată de cutele vizibile pe spatele mâinii stângi, firele de păr din mustaţă se leagă prin formă şi ritm de cămaşă şi părul ce străjuieşte chelia.

Un joc primitiv, amintind de pereţii caselor ţărăneşti, lipite cu mâna, de scoarţa copacilor la ceasul când întunericul abia se furişează printre ei. O singură linie dreaptă, nefirească, e prezentă în această „icoană”; este zona ce delimitează partea vizibilă a filei întoarse a cărţii, fila din dreapta, de întunericul odăii; cartea se detaşează net, doar de întuneric.

În urmă cu nişte ani, provocat şi de o entuziastă prezentare făcută de artistul fotograf dr. Trestian Găvănescu, am plecat din Rm. Vâlcea către Sibiu, cu gândul la un interviu cu un alt artist fotograf, originar tot din Vâlcea, domnul Gheorghe Lăzăroiu.

A fost una dintre clipele acelea unice – clipe de graţie – când intuiţii de moment, aparent fără nici un suport, duc către decizii ce pot schimba o viaţă, un destin. Un interviu lung, desfăşurat în aceeaşi zi până seara târziu, avea să lase urme definitive. M-am întors în Bucureşti alt om. Nu ştiu cât e de potrivită comparaţia, dar mă simţeam precum discipolii unor maeştri ai budismului oriental, ce abia trecuseră printr-un proces de iluminare.

Am scris atunci, sub vraja acelei întâlniri unice, un prim text, publicat întâia oară într-unul dintre volumele editate la Iaşi de Constantin Toni Dârţu: Personalităţi române şi faptele lor, 1950 – 2000, Iaşi, 2003, reluat apoi în volumul de proză Transformarea Y, în iulie 2007.

Îl numisem simplu, după titlul dat uneia dintre fotografiile maestrului: Lecţia de anatomie. Eseul vorbea însă despre cu totul altceva decât acea fotografie. Din fericire, nu am realizat pe moment esenţa şi rostul acelui text. Cei care l-au citit, inclusiv d-nul Trestian Găvănescu, „vinovat” de întâlnirea mea cu artistul sibian, erau entuziasmaţi: „Niciodată până acum n-aţi mai scris în felul acesta. Nici nu bănuiam că o fotografie – era vorba de fotografia de debut, o imagine care fixa pentru eternitate chipul unui dascăl de ţară, tatăl artistului – ar putea să prilejuiască un asemenea zbor al spiritului”, îmi scria, de la Iaşi, scriitorul şi pictorul – şi prietenul – Vasile Ilucă. „Nu este numai un eseu despre o fotografie şi despre un artist, este portretul oricărui dascăl. Şi nu este doar atât…”

Am citit, dar n-am înţeles sensul profund al mesajului.

Imaginea, alb-negru, reprodusă şi în textul de faţă (cu permisiunea dată la vremea respectivă de maestrul Gheorghe Lăzăroiu, poate cel mai mare artist-fotograf pe care l-a avut România), fusese premiată în zeci de saloane internaţionale de artă fotografică. În străinătate, nu la noi.

Ea avusese rolul nu numai de a propulsa un român – ilustru necunoscut până atunci – pe o traiectorie internaţională, între marii artişti ai lumii, galerie în care mai târziu avea să intre, tot cu fotografie alb-negru şi discipolul din Vâlcea, doctorul Trestian Găvănescu.

Acea fotografie singulară dădea de ştire lumii civilizate că se nasc şi în România oameni de seamă.

O singură imagine fotografică vorbea mai limpede despre istoria şi rădăcinile noastre decât toate cărţile de istorie, scrise sau nu.

Dar nici asta nu înţelesesem atunci când am scris. Din fericire!

„Scrii cu adevărat doar atunci când nu înţelegi. Când încă nu înţelegi!” îmi spusese cu ani în urmă Marin Sorescu, în faţa unor poezii pe care i le arătasem. „Iar dumneata nu înţelegi ce mi-ai adus aici. Nu înţelegi ce lume ai deschis prin Cuvânt. Unde-ai fost până acum, boierule?!…” Era la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989. Ţinut în umbră multă vreme, sub obroc, de către cei ce făceau jocurile (şi le fac şi astăzi cu acelaşi cinism) îmi luasem inima în dinţi şi mersesem în redacţia Literatorul, să-i arăt câteva poeme scrise după 1980. Replica celui „singur printre poeţi” mă luase prin surprindere. Căci sintetiza într-o singură idee tot zbuciumul meu vreme de peste un deceniu.

Observasem – nici nu se putea să nu observ lucrând în cercetare şi obişnuit să fac observaţii – că poemele scrise, cele ce păreau să reziste timpului se năşteau de fiecare dată înainte ca vraja unor stări de graţie să se destrame Înainte de a conştientiza. Dacă lucrurile erau împinse mai departe, adică în termenii lui Marin Sorescu, „dacă ajungeam să înţeleg despre ce e vorba”, deja intram în altă zonă, în altă lume, unde nu mai era loc pentru poezie. Poezia ţine de inocenţă, de începuturi, de momentul în care se destrămau propriile lumi lăsând să se înfiripe, prin cuvânt, o lume nouă.

Aşezate pe o axă aparent a timpului, de fapt pe şirul unor „momente“ ce ţin de naşterea oricărei idei, când izbuteam să văd sau să reconstitui etapele acelei naşteri, găseam înainte de idee, poate cu luni sau ani înainte, poezia din care ideea se născuse.

Confesiunea de atunci a lui Marin Sorescu, poate chiar rodul unor frământări asemănătoare, confirma în felul ei căutările proprii. Ştiam că doar pe terenul inocenţei – al necunoaşterii – se poate ajunge la forme autentice de exprimare. Lucrurile mari se fac la început, când încă nu ştii ce faci. Cei care ştiu nu sunt creatori. În nici un domeniu. Dacă ştiu deja, de ce s-ar mai chinui să afle? De ce să mai caute? De ce să mai pună întrebări naturii? Într-o selecţie/concurs sau într-un interviu ce vizează capacităţile creatoare ale unui om, inocenţa este unul dintre semnele decisive. O atare „revelaţie” – nu singura, dar una dintre cele importante – fusese pentru mine decisivă în opţiunea de a părăsi definitiv cercetarea ştiinţifică. Exerciţiul, zilnic aproape, al trecerilor către spaţiul abstract al ideilor şi conceptelor, drumul acesta între rai (spaţiul inocenţei, al copilăriei) şi iad (populat de construcţii ştiinţifice, logice, riguroase, de multe ori false, lume aşa-zis modernă, civilizată) mă îngrijora. „Într-o bună zi nu voi mai putea face cale întoarsă”, gândeam eu atunci.

*

Dialogul cu artistul fotograf, dialog derulat mai degrabă din spatele porţilor închise ale sufletului, a continuat şi după ce ne-am despărţit şi am plecat spre Bucureşti, amplificându-se şi stingându-se ritmic în nostalgii şi amintiri, valuri ale vieţii spărgându-se la întâlnirea cu zidul raţiunii. Aşa mi se întâmpla de fiecare dată: începeam un interviu, câteodată chiar o banală conversaţie şi, apoi, nu mai izbuteam să o termin. Luam cu mine şi oamenii şi trăirile şi cuvintele lor şi „răspunsurile“ mele, de multe ori doar imagini şi emoţii lăuntrice neformulate încă în cuvinte. Şi „dialogul“ continua în sufletul propriu, adesea fără să ştiu, săptămâni, luni, ani…

Din fericire, am apucat să scriu acel eseu – fragment de „interviu povestit” –înainte ca vraja să se destrame. „Vă sun acum“, îmi zice câteodată Trestian, la telefon. „Mai târziu, îmi trece!“ Prins cu alte şi alte griji, nu am avut timp să-l recitesc. Şi nici să mă întreb ce alte rosturi ascunde. L-am scris, m-am descărcat de acea stare. Alte lucrări aşteptau să fie finalizate.

Şi dintr-o dată, după ani distanţă, m-am întors asupra acelei fotografii unice pe care Gheorghe Lăzăroiu o făcuse tatălui său. Încercam să modelez din cuvinte şi stări şi trăiri, dintre cele mai diverse, chipul bătrânului dascăl de la Ştei.

Când l-am întâlnit pe Ioan Simedre prima dată – era în timpul primelor incursiuni pe urmele uraniului românesc şi al acelei ne-norociri ce s-a chemat „lagărul sovietic de la Ştei“ – ascuns în spatele unei alte nenorociri numită SOVROM QWARŢIT – nu făcusem profesorului nici o fotografie. I-am cerut una abia în timp ce pregăteam textul amintit pentru dicţionar. Mi-a trimis o copie xerox după o fotografie apărută pe coperta unei cărţi. Altceva nu avea! După strădanii şi prelucrări atente pe calculator recuperasem ceva din chipul profesorului, aşa cum mi-l amin-team eu. Nu eram mulţumit de rezultat. Dar ce puteam să fac?!

„Nu am decât să reconstitui din cuvinte chipul dascălului“, am gândit. O vreme m-am consolat cu această posibilitate. Mi-am reamintit primele interviuri, unele dintre ele fuseseră înregistrate pe reportofon şi păstrasem casetele, am re-ascultat acele înregistrări din incursiunile  făcute împreună la Izbuc, pe urmele lui Graţian Florea, omul-lup din Apuseni.

„Imaginea“ construită astfel nu se apropia de chipul păstrat în suflet. Nu m-am descumpănit. Incursiunile nocturne spre stările secrete ale poeziei şi prozei mă conduseseră către „descoperiri“ mai puţin obişnuite. Câteodată, şi acel „câteodată“ devenise cu timpul „tot mai frecvent“ pentru mine, o altă poveste exprima mai bine un om decât povestea lui! I-am recitit primele cărţi, publicate abia după ce se pensionase: şi monografia dedicată lui Miron Pompiliu, şi noile volume. Mi le dăruise.

Profilul dascălului continua să-mi scape.

Parcă ar fi fost o nălucă.

Rătăceam prin păduri de cuvinte şi el se ascundea mereu. Când în spatele unui cântec popular, când prin scorburile vreunei legende culeasă chiar de el.

Şi-apoi, încercând să scriu, oboseam.

Şi când eram deja sleit, către zorii dimineţii, îl vedeam în faţa ochilor precum îmi zăream chipul în apa neîncepută a câte unui izvor din pădure. Când mi se părea că-i el, când mi se părea că-i învăţătorul meu din primii ani de şcoală, când un dascăl bătrân de la biserica veche din Schitul lui Dragoş, leagănul copilăriei, ce mă învăţase încă de pe la trei ani să citesc texte scrise în slavonă şi în greaca veche.

Au trecut iarăşi săptămâni, luni…

Tot ce scriam într-o noapte, se năruia în ziua următoare.

Şi dintr-o dată, fără să mă aştept, în miezul unei nopţi de trudă, răscolind documentele din arhiva proprie, ca din întâmplare, mi-a ieşit în faţa ochilor fotografia făcută de Gheorghe Lăzăroiu tatălui său, dascăl de ţară. Mi-o dăruise chiar el, într-un fel ce mă făcuse să cred că odată cu ea îmi transmite un mesaj încifrat, rodul unei vieţi trăite sub vraja artelor vizuale. Şi-atunci,  – ca într-o iluminare – am văzut în ea pe „bătrânul dascăl de la Ştei“. Era, cu adevărat, chiar el. Viu şi autentic cum n-aş fi putut eu să exprim vreodată.

*

Fiecare detaliu pare gândit în aşa fel încât scena surprinsă să dea impresia de firesc. Tatăl artistului pare că nici n-ar şti că este fotografiat, jocul de umbre şi lumini te conving că fotografia a fost făcută fără blitz. Ai putea crede că ai în faţa ochilor un tablou necunoscut al lui Baba, cu chipurile acelea izvorând din întunericul lumii. Atâta doar că fineţea şi claritatea detaliilor te asigură că este vorba, totuşi, de o fotografie.

Sigur, e noapte. Dacă ar fi scos din cadru lampa, nu mai puteai şti limpede asta; aşa cum nu ai fi putut şti nici dacă cel care ia lumină din lumina cărţii trăieşte la oraş sau la sat, dacă binefacerile electricităţii au ajuns sau nu până în acel loc. Lampa cu gaz trimite către lumea satului, distincţia degajată cel care citeşte pare să fie consonantă cu interesul pentru carte. Cine ar rezista, indiferent de profesie, să rămână aplecat asupra unei cărţi până la ceasurile trei ale nopţii?

Câţi dintre cei care visează să facă fotografie de artă s-ar apleca asupra unor atare amănunte, încercând zeci şi zeci de imagini, stăruind apoi asupra lor, în camera obscură, săptămâni şi luni?!

 

„Re-citeam“ pe chipul din fotografie, mai limpede decât într-o carte, sentimente surprinse în povestea de viaţă a bătrânului dascăl de la Ştei. Ca şi când acea imagine ar fi tradus dintr-o limbă necunoscută un mesaj tulburător şi adânc.

Dragostea de carte şi de cultură, rostul tradiţiilor, nevoia de a păstra şi de a creşte fii, cărora să nu le fie ruşine că sunt români.

O singură fotografie povestea – în felul ei, tăcut – despre oameni care-şi iubesc ţara şi neamul, fără să facă din asta „prilej de vorbe şi de ipoteze”. O singură fotografie! Inclusă în text, substituind povestea înregistrată a învăţătorului şi mai apoi profesorului, îmi permitea să transform eseul astfel încât să prindă în ţesătura lui destinul unui om: Ioan Simedre de la Ştei, cel care a înţeles că … M-am oprit ca străfulgerat de un gând. Vedeam prin acel portret chipul lui Marin Sorescu, reînviaseră în memorie cuvinte ce mi le adresase, odată cu primul poem acceptat şi publicat în Literatorul: „Nu, asta nu mai trebuie să fie spus. Ce este important se petrece înainte ca să deschidem porţile către înţelegere!…“

*

În zilele de 20 – 21 octombrie 2001, într-o „foaie editată cu ocazia sărbătorii Zilelor oraşului Ştei“, profesorul Ioan Simedre – coordonatorul colectivului  redacţional – care editase publicaţia amintită, revine la pagina 2, într-o scurtă notă intitulată „Şteiul – legendă şi adevăr“ la o istorioară auzită în copilărie. O vom reproduce şi noi în versiunea redată de autorul relatării, menţionând doar că „legenda“ circulă în versiuni diferite în multe dintre localităţile ce au în preajma lor păduri.

 

Comoara

„Din bătrâni se povesteşte că au trăit pe aceste locuri oameni liberi, harnici şi foarte buni crescători de animale. Nu se bucurau însă de linişte. Adesea, peste ţinuturile Bihorului, şi peste cele câteva sute de gospodării din Ştei, năvăleau fel şi fel de vinituri, triburi războinice venite din pustie, ce căutau doar pradă uşoară. Oameni aşezaţi, care-şi vedeau de gospodăriile lor, băştinaşii nu puteau să facă faţă hoardelor sângeroase. Şi-atunci, de câte ori se aprindeau focurile pe culmi, îşi adunau în grabă agoniseala şi se ascundeau în pădurile cele de nepătruns. Şi tot acolo îşi duceau şi comorile, aurul îndeobşte, pe care-l aveau sau îl cumpărau în schimbul bucatelor şi vitelor, de la cei care lucrau dincolo de Munţii Bihariei, la Roşia şi Bucium, la minele de aur.“

*

Mulţi dintre cei care au auzit povestea şi au crescut cu ea în suflet, dornici de îmbogăţire, mai târziu, la maturitate, mergeau în pădure ca să caute comoara ascunsă acolo de străbuni.

Ioan Simedre, dascăl cu rădăcini în Bihor şi în lumea cărţilor, familiarizat cu subtilităţile istorioarelor populare, adaugă, evident referindu-se la căutătorii de aur: „dar n-o găseau, cu toată osteneala lor “.  Parcă anume dorind să provoace şi pe cei care vor citi să nu se lase descurajaţi, el nu lasă – aparent – nici o speranţă, cât de mică.

Povestea – în cazul dlui Ioan Simedre – admitea mai multe interpretări. Cele simple sunt cunoscute tot din versiunile populare: amintind copiilor despre comoara ascunsă în pădurile de lângă sat, bătrânii doreau să le întipărească în suflet şi ideea că pădurea este un adevărat izvor de bogăţie. Cei dornici să muncească vor descoperi până la urmă că şi tăiatul lemnelor, vânătoarea, culesul fructelor de pădure sau chiar mineritul înseamnă şi prosperitate şi siguranţa zilei de mâine pentru familiile lor. Ce altă comoară îşi poate dori un om cu mintea întreagă?!

Sunt însă şi înţelesuri mai adânci.

Odinioară pădurile ocupau arii cu mult mai întinse decât acum, iar zona pe care se găseşte Şteiul ne face să credem că satul însuşi se identifica – şi aşa a şi rămas în subconştientul colectiv – cu pădurea. Strămoşii locuiau în păduri, trăiau în armonie cu natura. „Întoarcerea la pădure“ pentru a căuta o comoară ascunsă poate fi echivalent cu o întoarcere în timp, cu cercetarea rădăcinilor, a tradiţiilor. Ideea că „cel ce nu are trecut nu are nici viitor“ este deja un loc comun.

Este şi o trăsătură mai greu vizibilă a profesorului Ioan Simedre: el a făcut din cercetarea trecutului zonei Ştei, unde s-a născut şi a trăit, un adevărat ţel, un program de viaţă. Abia după ce a ajuns la anii de pensie – întâmplător sau nu după 1990! – a putut să-şi materializeze visul. Şi să adune rodul cercetărilor proprii în câteva volume. Nu mi-a vorbit despre asta, dar simţeam mai mult din gesturi şi din acel halo afectiv câte obstacole trebuie să fi trecut, câte mai are încă de trecut.

L-am întâlnit prima dată în vara anului 1997. Editura „Buna Vestire“ din Beiuş tocmai îi publicase o carte despre Miron Pompiliu, având drept subtitlu „Viaţa şi opera unui junimist“.

Era prima lui carte tipărită şi se bucura de ea ca şi cum i s-ar fi născut primul copil sau primul nepot. Poate că mulţi nu-l înţelegeau atunci. Şi nici nu prea aveau cum să-l înţeleagă.

*

Şteiul de după 1990, fostul oraş Dr. Petru Groza sub comunişti, epicentrul acelui jaf uriaş de minereu de uraniu organizat de sovietici, nu mai semăna cu aşezarea de înainte de cel de-al doilea război mondial. Pecetea comunistă se putea vedea peste tot, oamenii se degradaseră, legile drastice ale tăcerii impuse de Securitate schilodiseră suflete, libertatea aparentă de după ’90 lăsase câmp liber de manifestare pentru otrepe născute şi călite în celebra „epocă de aur”.  La scară mică, oraşul şi oamenii oglindeau parcă întreaga Românie.

Mă aflam la Ştei pentru a continua o documentare pe cont propriu privind drumurile uraniului românesc şi urma să descopăr, abia când am ajuns în zonă, întreg coşmarul trăit de localnici şi urmările acelui SOVROM QWARŢIT, sub acoperirea căruia ruşii furaseră din ţară – cu ajutorul unor cozi de topor de la noi – un munte de minereu de uraniu.

Nu-mi credeam urechilor ceea ce puteam să aud cu fiecare nou interlocutor descoperit în localitate sau în împrejurimi.

Surprizele nu se opreau însă la tema acelui lagăr de muncă forţată organizat de sovietici. Şi nici nu puteam să analizez pe moment semnificaţia tuturor informaţiilor năucitoare ce ajungeau la mine. Aveam să realizez în scurt timp şi care era dimensiunea exactă a deceselor prin cancer, cauzate de lucrul la mina de uraniu de la Băiţa – aceasta a rămas în funcţiune şi după retragerea ruşilor în 1962. Graţie unor cercetări şi rapoarte secrete, cunoscute în Departamentul special al Securităţii Statului, şi mai ales datorită perseverenţei unor oameni – medici – ce doriseră să afle şi să se afle adevărul! – începeam să cunosc lumea de coşmar în care trăiseră localnicii.

Şi încă nu ştiam nimic.

Şi tocmai acel coşmar avea să aşeze într-o altă lumină „lucrarea“ unui „dascăl de ţară“ – în cel mai nobil înţeles al cuvântului.

Dar mai era ceva drum până să ajung la un liman.

Încă ne-cunoscând dimensiunea reală a prăpădului şi nici urmările, continuam să caut „indicii“ la faţa locului. Documentele exploatării, acte, fotografii, înregistrări, tot ce se afla la „Casa Albă“ din Ştei, legată prin „fir scurt“ cu Moscova, fuseseră distruse înainte de plecare, de către comandanţii sovietici.

Naiv, gândisem, că voi mai întâlni în zonă şi „martori“.

Existau, dar eu nu ştiam cum să-i găsesc şi cum să-i disting pe adevăraţii români de cei obedienţi puterii sovietice şi lăsaţi „plocon” pentru a supraveghea din interior cursul evenimentelor.

Bunul Dumnezeu mi-a dat însă şi idei bune.

În căutarea unor supravieţuitori ai infernului sovietic din vremea sovromurilor, am mers şi am stat o vreme în Chişcău, pe Valea Crăiesei, la câţiva kilometri de zona zero a uraniului românesc. Găsisem găzduire la o familie din sat, familie înstărită, aşa cum erau cele mai multe. La mina de uraniu viaţa se plătea cu bani frumoşi şi mulţi mai apucau să-şi construiască gospodării, ce rivalizau cu cele din Cugir (judeţul Alba) unde era o fabrică de armament încă de pe vremea cehilor sau cu puzderia de  case tip întâlnite în zonele cu exploatări petroliere.

Familia care mă găzduise – contra cost, fireşte – avea o adevărată fermă: tractor, semănătoare, cazan de rachiu – sau, după cum se numeşte în zonă, „ţuică întoarsă”. Toţi ai casei – mici şi mari – lucrau de dimineaţă până seara. Părinţii îşi trimiteau nepoţii să fure din peşterile din zonă, inclusiv din peştera Urşilor, formaţiuni minerale, ce erau apoi vândute, tot de copii, turiştilor.

Diferenţele între a munci şi a fura nu erau foarte clare şi nici nu se obosea nimeni să le facă vizibile. Odată „văzute“ se impune să şi o atitudine! Şi acest detaliu, adăugat altora, mai vechi, mă făcuseră  să văd în fosta „colonie sovietică”, o imagine la scară mică a României de după cel de-al doilea război.

În seara primei zile petrecute de mine la Chişcău, când toţi cei din familie s-au strâns pe lângă casă, s-a întors de la „mina de uraniu” şi ginerele familiei la care fusesem găzduit. Atât exploatarea de minereu cât şi depozitul de deşeuri radioactive funcţionau încă.

Am remarcat imediat că omul era bolnav şi, fără să bănuiesc urmările, am făcut întrebare despre asta. Conversaţia a decurs cam în felul următor:

– Ce vă supără? îl întreb eu pe ginere.

– D-apăi ce să-l supere? răspunde ca înţepată de viespe, soacra. Munceşte la mină până cade în nas şi-l plăteşte în bătaie de joc. Pe vremea lui Ceauşescu, cei din subteran, de la uraniu, erau plătiţi de zece ori mai bine decât acum. Ticăloşii care-s la conducere nu le dau nici cât să le ajungă de înmormântare. Mânce-i bruşu’ lor!

– Şi totuşi, ginerele dv este bolnav, întorc eu, apăsat, replica.

Capul familiei mi-a făcut semn să tac, apoi s-a ridicat şi a umplut iarăşi păhăruţele cu palincă. Vroia să abată discuţia.

Ginerele, vizibil deranjat de ceva, s-aridicat de la masă, ieşind în curte fără nici o explicaţie.

După ce a închis uşa după el, bombănind, soacra se întoarce către mine, cu o expresie atât de cătrănită, că mi se oprise pălinca în gât. Aş fi jurat în acel moment că este soră geamănă cu Elena Ceauşescu.

– D-apăi, domnule, nu-i mai căta în coarne la ginere, că-i un leneş de n-are pereche.

– Cum aşa? întreb eu, nedumerit, privind către fata lor şi soţia minerului de la Băiţa-Plai.

Căutam să văd dacă ea are dreptul să vorbească.

Răspunde tot soacra.

– L-am tot bătut la cap să intre la mină, la uraniu, că acasă nu era om de treabă. Măcar să aducă un ban. Şi s-a pricopsit nenorocitul cu un cancer la plămâni. Am mers la Cluj, dar medicii de la Oncologie au refuzat să-i pună, cum făceau pe vremuri, un alt diagnostic, deşi i-am dus şefului de clinică un viţel întreg. De nevoie, am căutat un medic ca lumea la Oradea, şi hăla (acela) a  acceptat să-i pună un diagnostic de „silicoză“.

– I-aţi dat şi lui un viţel?

– Păi, cum credeţi? Altfel nu ne făcea acte medicale false, neam. L-am învăţat eu cum să facă şi a mers treaba…

– Dar de ce aveaţi nevoie de un diagnostic fals?!

– Dacă nu ne scria în foaie (fişa de observaţie, n.n.) că are  altceva, l-ar fi pensionat de boală şi nu-l mai primeau la mină. În loc de tot salariul, cum lua înainte, i-ar fi dat numai trei sferturi din bani… Nu se mai alegea cu nimic.

– Dar aşa cum este, cu un cancer pulmonar avansat, încerc eu, mai poate şi acum să lucre în subteran, pe suitoare, cu tot praful de minereu de acolo…?!

– Apăi, domnule, dar nu era să-l ţin de pomană la uşa mea şi să-i dau şi mâncare pe deasupra… Să lucre, să aducă măcar bani în casă!…

 

În sfârşit, înţelesesem cum stau lucrurile.

Aveam să mă conving că banii – şi banii! – câştigaţi cu preţul vieţii de cele mai multe ori, schilodiseră suflete.

Ceea ce întâlnisem în Ştei şi în satele din jurul Şteiului între-cea orice închipuire. Şi-abia atunci, într-o viziune neaşteptată, am înţeles şi nobleţea şi rostul unui dascăl al locului, ce izbutise să-i înveţe pe tineri dragostea pentru istorie şi pentru cultură, să-i facă mai îngăduitori faţă de semenii lor.

Rănile grave lăsate moştenire – poate de comunişti, poate chiar mai vechi – nu se puteau vindeca decât prin întoarcerea la tradiţii, la cultură, la gesturile de nobleţe şi dăruire ale celor ce-au fost şi mai sunt. Când prezentul este cuprins de vrăjmăşie şi dezbinare, unde să cauţi un reper? Unii se vor duce către biserică ori mănăstiri. Alţii, generaţii de elevi formaţi de Ioan Simedre, vor găsi în viaţa dascălului lor un model şi un îndemn.

Iar asta putea fi – şi a şi fost – decisiv.

 

Întâlnisem un om plămădit din alt aluat.

Şi-a iubit familia, neamul, înaintaşii, satul, a plâns în tăcere câtă vreme zona a ajuns sub ruşi – la Ştei, în Bihor a funcţionat, între anii 1950 – 1960, cel mai mare şi mai sinistru lagăr de muncă forţată organizat de sovietici, lagăr în care au fost exterminaţi mii – după unele surse chiar zeci de mii – de români, obligaţi să lucreze la exploatarea de minereu de uraniu de la Băiţa Plai, minereu prelucrat apoi chiar în Ştei.

Cu ajutorul gazdelor mele din Chişcău, unde ajunsesem din alte motive, întrevăzusem şi statura uriaşă a unui dascăl de ţară, ce avusese înţelepciunea să rămână om, preţuind la adevărata valoare cultura şi istoria şi limba şi literatura română.

Cu doar câteva zile înainte, îmi dăruise o carte. „Comoara“ regăsită de el în Ştei. O carte despre viaţa şi opera junimistului Miron Pompiliu, tipărită cu mari sacrificii, din banii lui, puţini, de dascăl. Era o bucurie. Nu întâlnisem prea des oameni care, la fel ca şi mine, să-şi cheltuiască din venituri proprii, ca să facă o documentare ori să tipărească o carte.

Faţă în faţă cu un atare Om, alter-ego oglindindu-mi propriile atitudini, aproape că uitasem de întâmplarea de la Chişcău.

Abia târziu, trecuseră ani!, aveam să pricep că adevărata comoară din Ştei – sau măcar o mică parte din ea – era chiar profesorul Ioan Simedre. I-am şi scris, când pregăteam acest „eseu“, propunându-i să accepte alături de numele de familie, numele străbunilor săi, şi pe cel al oraşului Ştei, de care s-a legat şi pe care l-a iubit ca nimeni altul. Ioan Simedre din Ştei ar fi fost, în viziunea mea, mult mai aproape de adevăr, decât numele din cartea de identitate.

Pe moment, nu mi-a spus nici da, nici nu. După ceva timp, mi-a trimis însă o nouă carte a dânsului, Folclor de pe valea superioară a Crişului Negru, semnată Ioan Simedre Delaştei.

*

La începutul anului 2007, am redescoperit în arhiva proprie volumul micuţ, tipărit în condiţii modeste: MIRON POMPILIU – Viaţa şi opera unui junimist. L-am recitit într-o singură noapte din scoarţă în scoarţă şi m-a emoţionat, poate mai mult decât atunci când l-am citit pentru întâia oară.

Primul gând a fost acela de a confrunta volumul profesorului Ioan Simedre cu informaţiile oferite de alte lucrări de specialitate. Am deschis Dicţionarul scriitorilor români, M-Q, tipărit la Editura Albatros, Bucureşti, 2001, coordonare şi revizie ştiinţifică de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu. Operei lui Miron Pompiliu îi sunt consacrate o pagină şi jumătate (p. 779-780), sub semnătura S.I. (Sara Iercoşan). Deşi aduce informaţii inedite, volumul profesorului Ioan Simedre, tipărit în 1997, nu este prezentat în cadrul capitolului Referinţe critice. De reţinut, doar două monografii, citate în dicţionar, au ca temă , exclusiv, viaţa şi opera junimistului Mirona Pompiliu: C. Pavel, Miron Pompiliu, 1847 – 1897, lucrare apărută în 1930 şi V. Vartolomeu: Miron Pompiliu, 1847 – 1897, publicată în 1968.

Prin comparaţie cu alte surse, contribuţia profesorului Simedre mi se părea cu atât mai meritorie, şi cu atât mai triste atitudinile mai-marilor zilei faţă de creatorii de cultură, faţă de cei care trudesc zi şi noapte căutând să aducă la lumină fărâme de adevăr şi de istorie.

Slugi la uşile noilor imperii, mulţi „oameni de afaceri“ şi „oameni politici“ uită care ne sunt adevăratele valori. Uită chiar şi de unde se trag (dacă s-or trage cumva de pe aceste meleaguri!) Încorsetaţi adesea în frăţii de hoţi şi mafioţi, lăsându-se furaţi de ispita banilor, alunecă pe drumul fără de întoarcere al pierzaniei, antrenând din păcate şi tinerii, pe cei din generaţiile ce vin.

Şi-apoi, la ce bun să mai căutăm comori lăsate de strămoşi?! UE finanţează atâtea şi atâtea proiecte, iar banii curg gârlă!.

De ce să ne cultivăm ogoarele când se poate câştiga de zeci de ori mai bine dacă mergem la cules de căpşuni sau de roşii în Spania sau în Ungaria? De ce să mai creştem porci când carnea importată de la unguri e mai ieftină? Spitalele, cele mai multe, se prăbuşesc peste bolnavi. Ei, şi?! Cei cu bani (evident, câştigaţi cinstit!) se pot opera la Viena. Se mai trezeşte câte unul, dintre cei veniţi cu puhoaiele, ori urmaşi de-ai lor, să ne scrie şi istoria neamului, ca şi cum totul ar fi început acum câteva sute de ani, când au venit ai lor aici. Ne uităm în jur şi vedem că nu mai ia nimeni o poziţie. Cine să reacţioneze? Tinerii stau cu ochii beliţi pe Internet la filme porno ori „se cultivă” urmărind  emisiuni TV ticsite cu erori de gramatică şi limbaj deocheat. Ceilalţi, cu un „IQ european“, au fost deja hăituiţi şi convinşi să-şi părăsească ţara.

 

– N-am îndemnat eu tinerii să plece din ţară, îmi spunea cu tupeu un important demnitar.

– Aveţi dreptate, i-am replicat. Dv, spre deosebire de alţii, nu i-aţi îndemnat să plece. Dar din poziţia deţinută de dv, aţi făcut în aşa fel ca veniturile medicilor tineri, e un exemplu, să le ajungă doar cât să nu moară de foame. Pleacă singuri, nu mai e nevoie să fie îndemnaţi. Dar asta nu înseamnă că dv şi cei „pe mână cu dv” nu aveţi nici o vină.

*

Alegeţi, dintre cei cunoscuţi, un nume al unui scriitor, medic, pictor… despre care ştiţi că nu e român. Căutaţi-l pe Internet sau uitaţi-vă la televizor şi o să vedeţi cât de frecvent şi în ce termeni este pomenit.

Încercaţi apoi să găsiţi informaţii despre viaţa şi opera lui Miron Pompiliu. Sau despre profesorul Ioan Simedre Delaştei. Sau despre alţii asemenea lor. Veţi ajunge, poate, ca şi mine, la concluzia simplă: oamenii cu adevărat importanţi pentru noi, românii, nu sunt neapărat cei care „se văd“ pe Internet… De ce?! Poate că veţi găsi şi o explicaţie. Şi sunt convins că nu vă veţi opri doar la explicaţii.

 

Lecţie de istorie

„Dacă aş putea să spun ceea ce doresc prin cuvinte, atunci nu ar mai fi necesar să car peste tot un aparat de fotografiat”, surprinde, tranşant, Lewis Hine, fotoreporter american.

Când nu găsim cuvintele potrivite pentru a exprima o emoţie, o stare, pentru a descrie ce vedem noi înşine, îl îndemnăm pe celălalt să privească. Şi dacă nu este lângă noi să vadă cu ochii lui, facem o fotografie şi i-o trimitem. Fotografia arată mai ales, ceea ce se află departe sau aproape, în timp sau în spaţiu, convinge ori pur şi simplu transportă şi dăruieşte stări de graţie. Ca şi poezia, ca şi proza, ca şi reportajul scris, dar altfel.

 

„Când văd ceva care-mi place, ceva ce mă lasă fără glas, atunci declanşez aparatul”, îmi mărturisea dr. Trestian Găvănescu într-o confesiune pe tema fotografiei. „Sunt imagini de o clipă: o anumită expresie, jocul de întuneric şi lumină, culorile, ritmurile… Nu am avut niciodată darul vorbirii.

Cum să le exprimi în cuvinte? Cum să le arăţi şi celor care n-au fost de faţă şi nu s-au împărtăşit din bucuria pe care tu ai trăit-o?!”

 

Gheorghe Lăzăroiu tace câteva clipe ce mi se par lungi, ca un coşmar. Priveşte undeva departe, dincolo de pereţii restaurantului „Bufniţa”, locul unde s-a desfăşurat discuţia noastră.

În ziua când am ajuns la Sibiu, după ce stabilisem la telefon întâlnirea, artistul tocmai fusese asaltat de veri şi nepoţi, veniţi în vizită. Le-a spus că are un interviu, şi am mers împreună, căutând un loc liniştit ca să putem discuta.

 

Îl privesc, profitând de clipele de tăcere. Mă pun pe mine însumi la încercare. Curios, nu pot vedea dincolo de înfăţişarea celuilalt, decât privind în mine. Prin mine! Unde am mai văzut chipul aceasta? Mi se pare cunoscut şi în acelaşi timp îndepărtat, străin. După tipul fizionomic găsesc asemănări cu saşii, şi chiar cu aerul pe care-l degajă centrul Sibiului, construcţiile vechi. În schimb, dinamica expresivităţii, mă face să cred că nu e ardelean. Are ceva de preot şi de militar în acelaşi timp, suflet chinuit şi răzbătător, de ascet al unei biserici cu un singur adept: el însuşi. În colţul ochilor se iscă lacrimi.

Începe să vorbească grăbit, ca şi cum ar căuta să le oprească, deschizând în acelaşi timp un album cu fotografii, la o anumită pagină.

„Asta e prima fotografie. Tatăl meu nu dorea să pozeze. În cele din urmă, l-am convins…“

Caut către pagina arătată şi nu mai mă pot desprinde de ea.

Acasă, în clipele de taină când redescopeream, prin chipul acelui dascăl de ţară  –  Tată, la propriu şi la figurat, oricărui creator – reînviau emoţiile, trăite în Rm. Vâlcea, în interviul cu dr. Trestian Găvănescu. Căci în acea fotografie, de care nu mă mai puteam desprinde, vedeam deopotrivă şi pe tatăl artistului, dar şi pasiunea pentru carte, şi pentru cultură în general, a fiului, şi perseverenţa discipolului din Rm. Vâlcea, careLe, la fel ca şi maestrul său, descoperise arta fotografică abia la maturitate.

Şi vedeam, dincolo de toate, Dascălul.

Şi când spun Dascăl, mă gândesc şi la învăţătorul meu, şi la profesorii „prinşi“ în Liceul – numit pe atunci „George Bacovia”, din Bacău – liceu căruia, mai târziu, după ’90, din motive cusute cu aţă albă i s-a schimbat numele. Ca şi cum poetul, ce încondeiase şi el asemenea lui Mihai Eminescu trăsături negative ale unor minoritari aduşi de puhoaiele istoriei, n-ar fi fost demn pentru o asemenea onoare… De când l-am cunoscut pe Ioan Simedre Delaştei, chipul lui se suprapune cu al învăţătorului din Schitul lui Dragoş, cu chipul profesorilor din liceu… Şi de câte ori îmi reamintesc de el, răsare din ascunzişurile memoriei şi chipul din fotografia făcută tatălui său de Gheorghe Lăzăroiu.

„…Nici una însă dintre fotografiile realizate mai târziu nu a depăşit, ca număr de premii şi trofee, această fotografie de artă, realizată în 1962…”, îmi spunea artistul-fotograf, în interviul derulat la o masă retrasă a restaurantului „Bufniţa”, din centrul vechi al oraşului.

Un gând jilav, precum cearşafurile veşnic umede din spaţiul poemelor lui George Bacovia, nu-mi dă pace. M-am interesat de curând dacă în Sibiu – capitala europeană a anului 2007 – s-a îngrijit cineva ca să aducă omagiu celui mai mare artist fotograf pe care l-a avut România. Gheorghe Lăzăroiu – cel care a pregătit generaţii de artişti fotografi, împărtăşindu-le tot ce a descoperit cu trudă – nici măcar n-a fost amintit! O lecţie de istorie şi aceasta. E adevărat, el a făcut cunoscută în toată lumea România!

 

Şi iarăşi mi se lipesc ochii de chipul bătrânului care citeşte, noaptea, la lumina plăpândă a lămpii cu gaz. Distanţa dintre rândurile textului tipărit din paginile deschise este egală cu grosimea fascicolelor ce grupează foile întoarse ale cărţii, ridurile de pe fruntea bătrânului se armonizează cu liniile împletiturii de la pulovăr, faţa cu lumini şi umbre e îngânată de cutele vizibile pe spatele mâinii stângi, firele de păr din mustaţă se leagă prin formă şi ritm de cămaşă şi părul ce străjuieşte chelia. Un joc primitiv, amintind de pereţii caselor ţărăneşti, lipite cu mâna, de scoarţa copacilor la ceasul când întunericul abia se furişează printre ei. O singură linie dreaptă, nefirească, e prezentă în această „icoană”; este zona ce delimitează partea vizibilă a filei întoarse a cărţii, fila din dreapta, de întunericul odăii; cartea se detaşează net, doar de întuneric. Dincoace, către ochiul privitorului, contururile neregulate ale cărţii par să se topească pe alocuri, ritmic, în lumină. Sau să se nască din ea. E aproape stranie asemănarea între carte şi  omul care citeşte; rânduri negre pe foile albe, cute brăzdate pe fruntea bătrânului dascăl; consistenţa foilor întoarse, lăsate uşor sub mâna ce odihneşte pe ele; rosăturile vizibile pe o margine a vestei şi marginile  tocite ale filelor… Într-una dintre reproducerile aceleiaşi fotografii mi se pare că surprind în lentila aproape rotundă a ochelarilor de pe masă pe cel care citeşte. Omul oglindind cartea, sticla ochelarilor oglindind omul, şi ajutând în acelaşi timp vederea obosită, cealaltă oglindă, ascunsă în spatele sticlei de lampă, oprind risipirea luminii şi păstrând neatinse enigmele nopţii din jur.

*

„Asta e prima fotografie. Tatăl meu nu dorea să pozeze…”

*

Tresar.

Mă simt ca şi cum m-aş trezi dintr-un vis şi mă tem că aş putea să uit într-o clipă tot ce am întrezărit. În partea cealaltă a mesei, artistul, întoarce foile albumului „Sub cerul Sibiului”, căutând o altă imagine. Lacrima iscată de amintirea tatălui său a ajuns către firele albe din barbă. Încerc să-i fac o fotografie folo-sind doar lumina palidă din interiorul restaurantului „Bufniţa”.

Este o zi de sâmbătă – 1 mai 2004 – şi, din fericire, cei câţiva clienţi ai restaurantului sunt în alte încăperi. Aminteşte ceva despre un film realizat de o echipă a postului de televiziune Etalon din Rm. Vâlcea. Cer detalii. Comută firesc discuţia, de parcă ar întoarce foile aceleiaşi cărţi din care, noaptea, târziu, citea pe timpuri tatăl său, ţăran dintr-un sat aflat pe malul drept al Oltului, aproape de Drăgăşani. Se opreşte brusc, în mijlocul frazei, deturnat parcă de ceva: „Când povesteşti, ca şi cum ai citi dintr-o carte, te rupi din prezent…”

Tresar.

Gestul nu-i scapă. Ridică mâna. Mişcarea lui îmi sugerează că se pregăteşte să declanşeze aparatul. Nu-l are la el. Are în schimb bricheta pe care o aprinde din reflex. Caută o ţigară şi nu o găseşte. Peste puţin timp, merge din nou acasă – locuieşte – locuia – în apropiere, – pe strada Nicolae Bălcescu, la nr. 16 (câte subtilităţi şi trimiteri ascund şi adresele!) – ca să mai aducă, zice el, materiale documentare. Se întoarce repede având în mâna stângă un pachet de ţigarete Carpaţi. Nu mai e nevoie să întreb; ştiu deja că astea sunt ţigările pe care le-a fumat toată viaţa.

 

„Când povesteşti ca şi cum ai citi dintr-o carte te rupi din prezent…, dar, când faci o fotografie, ce se întâmplă? Te rupi sau te legi?”

 

Pregăteşte o ţigară şi, parcă amânând momentul, declanşează bricheta. Declicul instrumentului şi flacăra plăpândă par să răspundă în locul lui.

 

„… M-aţi întrebat de film, vă povestesc. Au discutat cu mine trei zile în şir, m-au întrebat aşa cum mă întrebaţi şi dumneavoastră, au căutat apoi secvenţele în care relatam cum am realizat unele fotografii…”

*

Reportofonul îşi face datoria şi înregistrează cele spuse, iar eu am răgaz să urmăresc schimbările de expresie de pe faţa lui.

N-am bănuit pe moment că o să fie ultimul interviu al lui. Ochii nu-i stau o clipă; par să privească simultan în afara lui şi în el căutând analogii, identităţi. Nici nu bănuiam cât de departe mă va propulsa acea confesiune, ce punte fantastică peste timp se poate isca pornind de la o singură fotografie.

„O cumpănă a sufletului“, gândesc. „Când cele văzute atârnă la fel de greu cu amintirile lăuntrice, declanşează aparatul.“ E o presupunere. Şi o posibilă explicaţie. În ciuda vârstei, înaintate, era unul dintre puţinii artişti-fotografi deschişi noilor tendinţe,  acceptând chiar şi în saloanele de artă fotografică organizate de el şi imagini prelucrate pe calculator.

A făcut însă, tot timpul, doar fotografii clasice.

„Icoane”, le-aş numi eu.

Vezi o fotografie semnată Gheorghe Lăzăroiu şi eşti tentat să o decupezi din carte sau din calendar sau de unde e şi să-i pui o ramă, aşezând-o apoi în faţa ochilor, pe perete.

*

Portretul bătrânului care citeşte noaptea dintr-o carte la lumina lămpii cu gaz îţi dezvăluie mereu înţelesuri noi. E ca un îndemn; dacă nu era Cuvântul, n-ar fi fost nici Dumnezeu şi nici Cartea. În prima lui fotografie, artistul îndrăgostit de imagine, ne oferă un poem închinat Cărţii şi Tatălui său.

Sau, poate, Luminii…

Căci deopotrivă, Cuvânt şi Lumină şi Pământ suntem.

Şi încă ceva, ceva ce ne scapă. Ceva ce nu trebuie spus…

*

„Aţi remarcat, cu siguranţă aţi remarcat, oamenii care se înţeleg au ceva comun, seamănă între ei. Este ceva nevăzut care îi leagă…” observa Ioan Simedre Delaştei, cu ani în urmă, când la Izbuc, sat ce aparţine de comuna Cărpinet, căutam să descifrez legendele iscate în jurul lui Graţian Florea, omul-lup.

Pornisem pe drumuri de legendă şi, firesc, bătrânul dascăl de la Ştei era acolo. Acasă! Nu se putea să nu-l întâlnesc.

*

Artistul se oprise la o altă pagină din album.

„(…) E o fotografie dificilă. Ea a apărut într-o prefaţă a unui album – „Enciclopedia fotografilor lumii de la început până în zilele noastre”. Au editat un album – Istoria oului – un album destul de serios, de voluminos şi, înaintea titlului, este reprodusă această fotografie. Nu sunt un tip orgolios, dar sunt anumite lucruri care mă bucură…”

– Care e povestea acestei fotografii?

– A fost o imitaţie după „Lecţia de anatomie” şi ideea… Atunci m-am gândit să-l „plagiez” pe Rembrandt, Harmensz van Rijn aşa, introducând drept element oul.

– De ce oul?

– Era mai uşor de transfigurat, de pus în postura de chip de om; observaţi, toate capetele sunt ouă, iar „bolnavul” care e supus operaţiei, „lecţiei de anatomie”, este tot un ou. Spart şi, nu mai ştiu acum, partea din mijloc am colorat-o… Manual; fotografia fiind alb-negru am colorat manual gălbenuşul…

*

Întoarce paginile albumului de parcă ar înfăşa un prunc.

*

„Aici este portretul tatălui meu. M-aţi întrebat când am început. Este prima fotografie, zisă de artă. Eram la ţară, în Aninoasa, aveam atuncea un aparat de fotografiat triplu burduf, cu plăci de sticlă, căruia i-am transformat caseta aia din spate pentru rolfilm. Mă rog, era dificil, nu avea stabilita te, trebuia fixat bine. Cert este că tata n-a vrut să mă lase să-l fotografiez de cât după foarte, foarte multe insistenţe.“

– Câţi ani aveaţi dv. când aţi făcut fotografia aceasta?

„32 de ani; de fapt, atunci am văzut ce poate însemna o fotografie. Pe tata? Îl chema Atanase, Atanase Lăzăroiu. Şi, în sfârşit, după insistenţe îndelungi, l-am convins să se lase fotografiat. Ei bine, fotografia aceasta a avut poate cele mai multe succese. A obţinut 30 – 35 de premii internaţionale. A circulat foarte mult. Şi, iniţial, Poşta franceză alesese fotografia asta pentru timbru, pe urmă au hotărât altfel. Tata era ţăran, ţăran; dar cum avea şi un pic de şcoală era funcţionar la Banca Populară din comună, avea un scris extraordinar de frumos, era şi secretar şi casier şi tot ce se putea. Din cauza asta eu am fost pe dinafară de câteva ori din slujbe. Am avut multe probleme; şi taică-meu, şi toată familia de fapt.“

*

– Unde era aşezată casa părintească?

„Cum să vă spun? Satul ăsta este destul de izolat, şi acum oamenii trăiesc cum trăiau cu 50 de ani în urmă, cu o sută de ani. Drumurile sunt cam aceleaşi, casele-s la fel, aceeaşi arhitectură, aceleaşi materiale de construcţie, foarte puţine lucruri s-au schimbat. În afară de faptul că mulţi, foarte mulţi, au plecat din sat. Şi poate că s-au mai modernizat în ţinută, au venit în contact cu restul lumii… Zona era săracă; m-aţi întrebat: satul e aşezat pe nişte coline, cu râpi adânci, greu de trecut. Casa părintească de atunci nu mai există, au fost alunecări de teren, s-au dărâmat case, efectiv s-a schimbat relieful, nu mai este ca atunci când eram eu copil. Casa s-a refăcut, sigur; mai am acolo doi fraţi, au şi ei casele lor. Oamenii din zonă erau într-o stare jalnică, mulţi erau etichetaţi, pe nedrept, chiaburi. Şi părinţii mei aveau ceva pământ, dar nu aveau o situaţie materială de chiabur. Şi, mă rog, după asta, după «căsătoria noastră», a început şi viaţa…“

*

O întrebare ciudată urcă din prăpăstiile memoriei.

Uitasem cu totul de ea.

„Domnule Nesfântu, când a început viaţa pentru dumneavoastră?”

Cine a îndrăznit să-mi deschidă ochii?

„Sincer?!… N-a început încă…!“, bâiguisem eu.

De jur-împrejur, aşezaţi pe scaune, ca nişte stane de piatră, aproape nemişcaţi, 16 necunoscuţi ne priveau fără să clipească.

„Aveţi mare curaj, dacă aţi recunoscut asta…”, spune interlocutorul meu, parcă încercând să se scuze.

Avea aceeaşi privire ca şi artistul Gheorghe Lăzăroiu, aceeaşi privire ca şi bătrânul dascăl de la Ştei. Ca şi cum cineva ar fi închis obloane peste ochii lui, lăsând să treacă doar întrebări din adâncuri. Întrebări care ard.

În Sibiu abia, în acel singular interviu realizat în restaurantul „Bufniţa”, făcusem legătura: aceeaşi „privire“ surprinsese şi doctorul Trestian Găvănescu în portretul artistului Gheorghe Lăzăroiu.

 

(…) Întâlniri vechi, dialoguri răzleţite prin ani, imagini întipărite în memorie continuau şi continuă încă să lucreze. Cu timpul, am înţeles. „Legături“ neaşteptate între mine şi acele trăiri de demult se făceau prin …cuvinte. Dar nu prin cuvintele învăţate din cărţi, la şcoală, nu prin cele auzite la radio ori, mai târziu, la televizor…

„Vedeam“ – şi „văd“ – cu ajutorul …cuvintelor de-acasă!

Vorbe rostite cândva de mama, tata, bunica sau de bunicul după mamă,  de vecini, cuvinte „prinse“ în satul copilăriei au devenit, fără să ştiu când şi cum, „ochi“.

Celelalte cuvinte – „din  cărţi“ (manuale de şcoală, lucrări ştiinţifice şi tehnice, elaborate de autori ce nu stăpâneau subtilităţile  limbii române; nu mă refer aici la cărţi de literatură, cele adevărate) – rămăseseră  precum seminţele seci.

 

Şi unul din acele cuvinte de-acasă făcuse şi legătura cu o întâmplare stranie, cum nu mai trăisem înainte.

 

După 1990, într-o scurtă perioadă de timp cât se afla în România, solicitasem un interviu scriitorului Pavel Chihaia. Citisem cu ani în urmă romanul Blocada, apărut în 1947, şi rămăsesem fascinat de curajul tânărului de atunci, doar cu opt ani – realizam acum – mai mare decât Gheorghe Lăzăroiu. Şi el trăise în acei ani cumpliţi de după război, şi el avusese de suferit.

După ceva insistenţe – era extrem de ocupat – a acceptat să-mi acorde un interviu şi m-a invitat într-una din zilele următoare într-un apartament din centrul Bucureştiului, vizavi de hotelul Intercontinental. Am ajuns, cu un minut mai devreme, am luat liftul, am urcat şi aşteptând câteva zeci de secunde, la ora indicată, am apăsat pe sonerie.

Mi-a deschis, amabil, dar rece, şi m-a invitat într-o sufragerie plină ochi. În afara lui, într-o încăpere mobilată sumar, aşezaţi pe scaune în jurul peretelui, se aflau 16 „personaje” cu chipuri ce păreau reîncarnate din filmele lui Buńuel. Nu cunoşteam pe nici unul. Nu mi-au fost prezentaţi. Gazda mea m-a invitat să iau loc pe un scaun aflat în faţa lui, în mijlocul încăperii. Nu exista nici o masă, iar singurul scaun liber a fost cel pe care fusesem invitat să mă aşez. Mă aşteptam să-mi prezinte pe cei aflaţi de faţă, dar nu s-a întâmplat aşa.

– Domnule Nesfântu, am foarte puţin timp. Ei sunt prieteni, nu ne vor deranja cu nimic. Aveţi 23 de minute!

Nu mi-a fost tocmai uşor să încep interviul, asistat de cei 16 necunoscuţi. În cele din urmă, tatonând precipitat, discuţia s-a urnit. După aproape două ore de întrebări şi răspunsuri, timp în care ceilalţi aproape că nici nu mai respirau, interlocutorul meu pune capăt dialogului cu acea întrebare teribilă: „Când a început viaţa pentru dumneavoastră? Când aţi început să trăiţi?”

*

Abia la sfârşit, aveam să aflu că invitaţii domnului Chihaia erau reprezentanţi ai diasporei româneşti, răspândiţi în toate ţările lumii. De altfel, şi interlocutorul meu, plecase în străinătate în 1971 şi abia după 1990, se întorsese în România.

Îmi amintesc că abia atunci, în faţa neaşteptatei întrebări, observasem şi acea „privire specială”, enigmatică, eliberată de orice determinări. Ca şi cum prin ochii decupaţi ai unui tablou, aflat pe un perete, te-ar privi cineva de dincolo, poate chiar Dumnezeu. Aşa privea şi interlocutorul meu din Sibiu. Aceeaşi privire aveam să regăsesc şi pe faţa bătrânului dascăl de la Ştei.

*

„Aţi remarcat?! Oamenii cu preocupări similare seamănă între ei…”, îmi spunea artistul sibian, în interiorul unei relatări despre experimentele de laborator şi fotografie. Curios mod de a lega lucrurile.

Abia în acea clipă l-am văzut pentru prima dată de când începusem interviul. Nu avea de unde să ştie că aproape 20 de ani, chimist şi cercetător ştiinţific mai apoi, trăisem doar în laborator.

– Seamănă între ei oameni ce folosesc cuvinte asemănătoare, cuvintele lor de-acasă, am spus eu, de parcă m-aş fi trezit chiar atunci din transă.

*

Povesteşte despre o fotografie sau alta şi, abrupt, chiar în interiorul unei fraze, trece la un episod din viaţa proprie, ce pare să adune în el ceva din atmosfera creată de acea fotografie. De parcă şi amintirile lui s-ar isca din clar-obscurul unor fotografii. Este deschis noilor experimente, a acceptat în saloane fotografii prelucrate pe calculator, le-a promovat chiar, dar în ce-l priveşte nu a mers niciodată pe acest drum.

Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat despre asta.

Mi-a răspuns adânc, la fel ca şi celorlalte întrebări: „Nu mă preocupă viitorul, oricum lucrurile se vor schimba. Eu însă nu mai am timp…”

Şi n-a mai avut. Peste un an şi ceva, plini de „bunăvoinţă“, medici dintr-un spital sibian – Capitala europeană a culturii ceva mai târziu – l-au trimis ca să moară acasă. Dacă ar fi avut medicamentele necesare s-ar fi putut vindeca, nu avea o boală incurabilă. Dar „cine să strice medicamente scumpe” pentru un artist fotograf de talie mondială, ce răspândise faima culturii române?! Prietenii artistului fotograf nici măcar n-au ştiut ce se întâmplă. Au fost anunţaţi când el nu mai era!

*

Curios, întrebările pe care i le adresez dascălului din Ştei se întorc pe căi misterioase asupra adâncurilor proprii. Ca şi lumina reflectată de oglinda prinsă de acea lampă cu gaz din fotografia cu tatăl artistului.

 

 „…Fotografiile mele?! Cele mai frumoase fotografii sunt cele pe care nu le-am făcut încă. Nu-mi aparţine această idee, dar aşa este. Ce se întâmplă?! Nu-mi place să plec cu aparatul de fotografiat asupra mea. Şi-am scăpat atâtea lucruri extraordinare… Şi am regretat şi mi-am zis: «Gata, de acum încolo plec cu aparatul la mine». Ei bine, nu. Nu am plecat cu aparatul la mine. Şi iar stau şi mă uit; sunt momente, sunt stări, pe care nu le mai prinzi niciodată…

Fotografia asta e: clipa fericită. O sclipire de moment. N-ai făcut-o atunci, rămân doar părerile de rău. Şi iar, îmi jur că o să iau aparatul cu mine… Şi nu-l iau!! Am nevoie de acest perpetuu sentiment de ne-împlinire; aşa sunt.“

*

„… Noi ne-am născut zece fraţi, dintre care au trăit şase, două fete şi patru băieţi. Între timp, o soră a murit, un frate iarăşi a murit, el era tot preot,…”

– Dintre fraţi, a mai urmat vreunul un domeniu artistic?

„Nu, am fost singurul, poate că eram ceva mai sensibil, poate că a fost şi altceva… Mi-a plăcut literatura, am şi pictat, poate că de la pictură mi se trage şi interesul pentru fotografie… Am avut foarte multe pasiuni. Însă cele pe care le-am practicat au fost scrisul, pictura şi după aceea fotografia. Am început să fotografiez ca orice om; nu m-am gândit că eu o să fac fotografie de artă… Mi-am cumpărat un aparat de fotografiat de ocazie, un Zorki 4, un aparat vechi. Am început cu fotografii de familie; eu eram teribil de încântat de ele, nici nu-mi doream altceva. Un cunoscut, prieten, avea el un aparat de mărit – era un neamţ talentat, a şi plecat el ulterior în Germania. M-a invitat la el ca să-mi arate cum se lucrează, uneori mă lăsa singur în laborator.

Munca de creaţie presupune singurătatea, doar în evaluare şi selecţie depinzi de ceilalţi… Dar, ce e interesant, în momentul în care am cumpărat acel Zorki, cel care mi l-a vândut mi-a spus: „Uite, eu ţi-l dau, dar să nu mă întrebi unde-i declanşatorul. Vrei să lucrezi cu el, descoperă singur…”

Era o naivitate. M-am dus la un altul; erau fotografi, oameni care făceau fotografie de calitate, ei ştiau meserie. Şi cel de-al doilea tot sas, tot un mare specialist… Culmea, mi-a  spus acelaşi lucru: nu te supăra, întreabă-mă orice, dar să nu-mi ceri să-ţi arăt cum să foloseşti aparatul.

Până la urmă, m-am descurcat singur. Nu prea era literatură de specialitate, nu aveai după ce să înveţi. Dar mi-am spus: «Dacă vreodată voi şti să fotografiez voi arăta tuturor celor care vor dori să facă fotografie…» Am jurat.

Ei bine, numai la Şcoala populară de artă, mi-au trecut peste 500 de elevi prin mână… Am înfiinţat,  prima din ţară, Clasa de artă fotografică, aici la Sibiu. Sunt multe evenimente, numai în aparenţă mărunte… Sunt legate unele de altele. Eu am fost foarte grav bolnav, după ce am fost dat afară de la ziar. Poate cea mai cruntă lovitură. Scrisul era viaţa mea, nu puteam să trăiesc fără asta. Nu puteam concepe viaţa fără să scriu, scrisesem de la 16 ani. Era marea mea pasiune, nu mă gândisem niciodată că aş putea face altceva. Ei bine, m-am îmbolnăvit foarte greu cu nervii, treaba asta a fost provocată şi de o ploaie torenţială care m-a prins descoperit, mi-a dat peste cap întreg sistemul neurovegetativ.

Şi a ţinut toată povestea asta peste zece ani, am fost internat de nenumărate ori în spitale, în Sibiu, în Bucureşti, în Cluj,…mă rog, şi în timpul ăsta, vă rog să reţineţi am fost grav bolnav zece ani, dintre care şapte ani am stat la pat. În ‘58, m-au dat afară de la ziar, tot atunci a şi debutat boala, apoi din ‘60 până în 70, cu unele întreruperi, am stat prin spitale. Ei bine, în perioada asta, simţindu-mă foarte izolat de lume, am început să caut, să mă joc mai bine-zis cu fotografia. În ‘62, am făcut acea fotografie a tatălui meu, pe urmă am început să fac experimente de laborator; devenisem aproape un expert… La un moment dat, am fost invitat de Universitatea din Bucureşti să ţin cursuri pe tema fotografiei. Atunci am înţeles că prelucrarea în camera obscură, experimentele de laborator îmi ofereau, practic, posibilităţi nelimitate…“

 

Fixări

Fotografia lui Gheorghe Lăzăroiu? Eternitate fixată într-o străfulgerare de o clipă. Fiecare imagine este o „lecţie de anatomie“ a sufletului artistului, şi în fond, – aproape totuna – a sufletului românesc. Fiecare imagine ar putea să fie intitulată – simplu – Dascălul. Dacă stăm şi ne gândim ceva mai bine, adevăratul Dascăl îl regăsim în satul românesc, în tradiţiile noastre, acolo unde s-au mai păstrat. Şi câteodată, în clipe astrale ale Istoriei, se naşte unde nici cu gândul nu gândim câte un Om, care întruchipează în rosturile sale un atare mesaj. O comoară. Aşa cum este şi Ioan Simedre Delaştei.

 

Nu scriu pentru cel intervievat şi portretizat, nici pentru prietenii lui sau ai mei. Singurul destinatar – şi judecător – al celor scrise rămâne Cititorul. Şi-i sunt dator cu unele lămuriri. Le-am aflat, cu greu, târziu. Nu mi le-a dezvăluit nimeni. Poate că unele or fi scrise pe undeva, dar eu unul nu le-am întâlnit.

(…) Încerc să spun ceva înainte de a descoperi ce anume e de spus. Doar înainte de a conştientiza, poţi arăta celui de lângă tine: „Priveşte! Iată…“ Cuvinte de-acasă!

Doctorul Trestian Găvănescu, artistul fotograf amintit mai sus, îmi spunea o dată: „Fotografiile incluse în reportajele şi cărţile dv au rolul acelor indicatoare prezente pe traseele turistice. Îţi arată Calea. Restul – ceea ce dv scrieţi, proză sau poezie sau eseu, pot fi asemuite pădurii, arborilor, munţilor… Viaţa…“

Cuvintele de-acasă nu sunt întotdeauna cuvinte!

 

În eseul de faţă am încercat să schiţez un portret al dascălului Ioan Simedre Delaştei. Însă nu direct, din faptele şi vorbele lui, cum poate mulţi s-ar fi aşteptat. Aşa cum pictorul încearcă să alcătuiască chipul unui personaj din pigmenţi şi uleiuri încorsetate într-un liant pe o pânză, eu m-am folosit de un pretext: comentariul pe marginea acelei fotografii făcute de Gheorghe Lăzăroiu tatălui său, dascăl de ţară.

Vorbesc nu despre un om deosebit, ci despre ceea ce face ca el să fie altfel decât ceilalţi, despre nevoia de a transmite atari sentimente noilor generaţii.

Cu alte cuvinte, despre oricare dascăl adevărat…

 

Ioan Simedre Delaştei este, prin anonimatul în care a trăit, un model, un destin exemplar. Dragostea de carte regăsită la mulţi dintre „marii români” se trage adesea de la învăţător sau învăţătoare, din familie, de la profesorul de limba română sau de la cel de istorie sau de la cel de matematică…

Pentru serii de absolvenţi, dascălul a fost unul dintre Marii Anonimi ai lumii româneşti. Şi tot mai puţin şi mai rar se aminteşte despre chipul şi faptele vreunui dascăl…

Peste noapte, puzderie de trepăduşi s-au metamorfozat în europeni. De parcă ar fi o ruşine să recunoaştem de unde venim. Cultura rurală sau ce s-a mai păstrat din ea este distrusă, savanţi ce se prezintă lumii ca fiind cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cei mai a-toate- ştiutori vorbesc în cuvinte meşteşugite despre moartea culturii populare, a tradiţiilor…

Gheorghe Lăzăroiu a demonstrat că o fotografie, mă refer la fotografia de artă, poate păstra şi transmite esenţa acelei culturi, dispreţuită în zilele noastre de cei ce se dau intelectuali.

Bătrânul dascăl de la Ştei, prin dragostea sa de carte, transmisă elevilor, şi prin seriile de elevi perindaţi prin clasele unde el a predat Limba şi literatura română, transmisă comunităţii, demonstrează că satul românesc şi cultura tradiţională n-au murit. Şi n-au murit pentru că există asemenea oameni care fac apostolat.

Seminţele au fost sădite în sufletul elevilor şi dau roade.

Unii sunt astăzi mari oameni de afaceri, alţii au fondat mici întreprinderi private sau chiar ONG-uri, încercând să însănătoşească după puterile lor comunitatea. Au fost şi cazuri – nu mai departe recuperarea unor manuscrise ale lui Cioran, scoase la licitaţie în străinătate – când un om de afaceri, român, le-a cumpărat din banii lui, donându-le apoi României.

Câţi din alt neam, care se dau de ceasul morţii să pună picioruşul în România, uitând să mai plece, ar fi făcut aşa ceva? Sub pleava de circ ieftin iscată de politicieni vopsiţi şi găunoşi, rănile istoriei se mai şi vindecă. E adevărat, cu greu.

Şi, uneori, în compoziţia acestui „leac“ miraculos, descoperim – când nici nu ne aşteptăm – cuvintele …de-acasă.

Şi între cuvintele …de-acasă, oameni. Români adevăraţi.

 

Şi a fost sâmbătă, 12 mai 2007.

Lucram pentru încheierea acestui profil atipic, încercând să alcătuiesc – să re-alcătuiesc – din lumini şi umbre, din cuvinte şi stări, creuzetul în care s-a plămădit un român. Fără să vorbesc despre el, ci doar arătând către lumea din care el vine, în care a trăit… Pe ecranul telefonului mobil, trecut pe „silenţios“ apare un număr pe care nu-l cunoşteam: 0745…

Era către seară, după ora 19. Nu răspund apelurilor de pe număr necunoscut. A fost însă un impuls nedesluşit şi am uitat de regula autoimpusă. S-a recomandat drept dascăl de ţară, profesor de limba română, Mircea Miheş, din Cărpinet, Bihor, locuri prin care bântuisem cu ani în urmă în căutarea omului-lup. Mi-a spus că se afla în vizită la profesorul Ioan Simedre – nu-l mai văzuse de ceva vreme, deşi locuia aproape de Ştei, la câţiva kilometri – şi că acesta i-a arătat scrisoarea pe care i-o trimisesem cu puţin timp înainte. În acea scrisoare, lansasem şi o propunere bătrânu-lui dascăl: „să accepte numele Ioan Simedre din Ştei”. Îl vedeam atât de legat de istoria – şi mai ales de renaşterea – acelui oraş vitregit de vremuri, încât merita cu prisosinţă această onoare.

Prin eforturi incredibile, cu banii de pensie şi cu rugăminţi pe la mai marii zilei, Ioan Simedre ridicase monument junimistului Miron Pompiliu: cartea – acea monografie despre viaţa lui.

Despre faptele bătrânului dascăl scrisese într-un număr din Jurnal bihorean de duminică, profesorul Mircea Miheş. Când mă sunase aveam articolul în faţă. Citeam din el.

Dar adevărata surpriză urma să vină. Mi-a făcut, la telefon, o scurtă caracterizare a prietenului său de o viaţă, Ioan Simedre. Şi am recunoscut pe loc, în cele spuse, reproduse aproape identic, ceea ce eu scrisesem cu doar câteva minute înainte. I-am cerut permisiunea să-i citesc şi cele deja culese de mine pe calculator.

„(…) Deşi e mic de stat, bătrânul dascăl este – şi va rămâne în sufletul celor ce au avut norocul să-l cunoască – un mare român. În biografia lui nu vom găsi nici un fel de amănunte despre acei ani când le vorbea cu patos elevilor despre legendele străbunilor, despre luptele lui Ştefan cel Mare ori când le citea din Eminescu şi Blaga…

În acea perioadă, sub cizma sovietică, în România, şi mai ales la Ştei, era o crimă să spui că eşti român, şi puteai fi condamnat şi trimis la canal dacă aveai în casă o carte a lui Blaga sau anumite poeme şi texte ale lui Mihai Eminescu… Era – şi este – un semn că ne aflam – ne aflăm – sub ocupaţie. Cum este şi acel sentiment ciudat, «ruşinea de a fi român», semănat în sufletele noastre şi cultivat asiduu de străini, urmaşi ai celor aduşi de puhoaiele istoriei. În loc să ne cinstim valorile şi oamenii de seamă, ce se trag din «pământul şi neamul românesc», noi-înşine continuăm a ne ploconi în faţa altor seminţii, făcând astfel jocurile unor străini, ajutându-i să se erijeze în stăpâni ai lumii.“

*

La celălalt capăt al ţării, în curtea casei cu numărul 64, de pe strada Miron Pompiliu, din Ştei, unde se afla în vizită interlocutorul meu, s-a făcut dintr-o dată linişte. Nu mai auzeam lătrând nici câinele. Abia într-un târziu, aud în receptor vocea gâtuită de emoţie a profesorului Miheş: „Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru ceea ce faceţi!…

 

 

 

*

Eseul de faţă, pornit de la impresiile declanşate de o fotografie realizată de Gheorghe Lăzăroiu, m-a dus cu mult dincolo de ceea ce văzusem în acea imagine…

Şi când după mai multe încercări, nu izbutisem să fac portretul unui dascăl de ţară şi să scriu convingător despre rolul lui în păstrarea şi transmiterea acelui ceva esenţial ce poate asigura dăinuirea unui neam, acelaşi eseu mi-a venit în ajutor.

Şi nici în acel moment, n-am văzut prea departe.

Dar de ce să mă mir?! Nici purtătorul unei făclii – care-i luminează poteca în întunericul nopţii – nu vede prea departe.

 

 

 

 

La începutul anului 2011, cei doi „profesori de română“ – Ioan Simedre Delaştei şi Mircea Miheş – au încredinţat editurii Codex Aureus, manuscrisul unei cărţi realmente inedite: Graiul de pe cursul superior al Crişului Negru. Aveau însă şi o rugăminte. Să scriu o prefaţă.

 


 

 

Copertă realizată de dr. Trestian Găvănescu (A.FIAP)

 

Deşi o sarcină aparent uşoară, deşi graiul diverselor zone m-a fascinat şi de multe ori, împotriva opiniei aproape generalizate a editorilor unor publicaţii că nu este bine să aduci în reportaje ori în scrieri literare cuvinte din grai, stăruisem să-l folosesc şi-l folosisem, în faţa unei atare solicitări rămăsesem descumpănit şi nu ştiam de unde să încep.

– E simplu, mi-a răspuns, scriitorul Vasile Ilucă, cel descins din Pomârla Dorohoiului, în „dulcele târg al Ieşilor“, şi el un îndrăgostit de cuvintele …de-acasă. Începeţi cu Începutul!…

Uşor de zis, greu de făcut.

Şi n-a trecut mult timp şi mi-am amintit de eseul, deja publicat: La început a fost …tata. Recitindu-l, am văzut că în eseu nu era vorba doar despre fotografie de artă. Am citit şi dezvoltarea lui – portretul unui dascăl de ţară. Şi nu era vorba doar despre un dascăl…

Cum, oare, să numesc printr-un singur termen şi o fotografie ce era mai mult decât o fotografie şi un dascăl ce era mai mult decât un dascăl.

„La început a fost Cuvântul…” răsare din adâncuri „gândul de veghe“, cum ar spune Vasile Ilucă… Descoperisem răspunsul. Fratele meu, scriitorul, nu mi-l trădase. Îmi arătase doar calea pe care să merg, astfel încât să pot trăi bucuria descoperirii…

Numai un Cuvânt cu adevărat viu poate naşte cuvinte… Şi când eşti în întuneric, îţi poate arăta precum lumina unei făclii, din aproape în aproape, Calea. În căutările mele prin ţară, am avut parte şi de alte câteva „întâlniri admirabile“. La Iaşi, într-o serie de interviuri, profesorul Mihai Şelaru, psihiatru de mare profunzime, discipol al maestrului Brânzei, ce folosea în arsenalul terapeutic şi tehnicile de hipnoză, îmi vorbise despre „stările secrete ale cuvintelor”. Despre ce poate fi cuvântul înainte să fie cuvânt… Deşi erau atât de aproape, asocierile se năşteau cu greu. Numai cine nu-şi cultivă cuvintele lui vorbeşte şi scrie uşor… Când foloseşti cuvintele tale, e nevoie să le semeni şi să aştepţi să crească, şi-abia apoi, când vine vremea, să le culegi…

Se adunau în jur stări, amintiri, emoţii trăite cândva… Ca în acele momente atât de greu de definit când, din jocul umidităţii, curenţilor de aer cald şi rece, presiunii se pregătesc nori de ploaie… Cuvinte erau şi cuvintele, dar şi imaginile, cele care să poată emoţiona, şi oamenii – cei adevăraţi, cei vii… Şi-atunci, s-a făcut lumină.

Şi-am scris, ca şi cum aş fi fost în transă: Cuvintele …de-acasă!

Aveam deopotrivă prefaţa şi titlul unui eseu, ce bătea cu mult dincolo de marginile lui, aveam şi rostul lucrării în care se angajaseră doi admirabili dascăli şi prieteni: Ioan Simedre Delaştei şi Mircea Miheş. Dar mai era şi altceva, sensul profund adus odată cu titlul cărţii: Graiul de pe cursul superior al Crişului Negru. Un titlu deopotrivă eseu. Un eseu în doar câteva cuvinte! Unde altundeva, decât spre izvoare, am putea găsi „cuvintele de-acasă“? Şi de unde pot ieşi „izvoarele“ decât din „întunericul“ …Crişului Negru? Şi cine să culeagă atari cuvinte dacă nu dascăli ce îi învaţă pe copii limba română. Şi limba română adevărată şi vie este cea „de la coada vacii” şi de lângă vatra sobei ori de pe prichiciul cuptorului… Cuvintele …de-acasă! Şi nicidecum cuvintele tehnice, luate din cărţi, din dicţionare şi rostite ca şi cum am mesteca lemn sec…

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Balaj Alin

    De unde putem cumpara on-line aceasta carte?
    Va multumesc!

    • St B

      Am primit de la autor cele ce urmeaza:
      Vă rog, pentru astfel de cazuri – sau chiar alte mesaje – transmiteţi-le adresa mea de mail: nesfantu@yahoo.com Voi răspunde solicitărilor şi voi trimite exemplarele dorite… şi din această carte şi din celelalte, anunţate pe omniscop.ro. În cazul în care doritorii nu au acces la o adresă de mail, am o adresă poştală, unde mi se păstrează corespondenţa 30 de zile ( se întâmplă să mai fiu plecat în documentare prin ţară):
      Iftimie Nesfântu, Oficiul poştal nr. 1, cod 010145, Bucureşti, sector 1
      Vă mulţumesc

Leave a Comment

*