CUVINTE CĂTRE TINERI (II)

24.12.12 by

Publicăm un nou capitol din lucrarea Părintelui Teofil Părăian.

MUNTELE ŞI RUGĂCIUNEA

Mi s­a repartizat o temă la care nu m­am gândit niciodată până acum. Tema este „Muntele şi rugăciunea“.

Nu m­am gândit la aceasta pentru că, fiind la munte cu ros-turile pe care le am şi având în principal gândul la rugăciune, am simţit că lucrurile se desfăşoară de la sine şi n­am gândit să le spun altora să vină la munte ca să se roage; poate şi pentru faptul că oriunde ne putem ruga. Nu s­ar putea zice că dacă vii la munte ai condiţii speciale de rugăciune. Nu ni se recomandă pe nicăieri, cel puţin din ce am citit eu, nici în cărţile de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi, să ne retragem la munte ca să ne rugăm. Ştim, totuşi, că multe dintre evenimentele care au rezonanţă în întreaga omenire s­au petrecut la munte. Jertfa lui Avraam a fost adusă pe un munte (sau era intenţionată să se realizeze pe un munte, pentru că, în cele din urmă, jertfa lui Avraam nu a avut loc). Legea dată lui Moise (cele 10 porunci) a fost dată pe un munte, pe Muntele Sinai. „Predica de pe Munte“ este cunoscută tuturor şi chiar numai titlul acesta, de „Predica de pe Munte“, ne aduce în faţă muntele. Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc pe un munte, pe Muntele Taborului. Apoi, rugă-ciunea din Grădina Ghetsimani a fost la poalele unui munte. Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc de pe acel munte la poalele căruia a fost rugăciunea din Grădina Ghetsimani, parcă anume să ni se sugereze gândul că este o legă-tură între munte şi Înălţare – ceea ce Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa“ (Luca XIV, 11).

Chiar şi numai aceste lucruri avându­le în vedere, constatăm că muntele îşi are locul lui în desfăşurarea unor evenimente cu însemnătate pentru foarte mulţi, cu destinaţie pentru toţi oamenii.

Muntele are darul lui. Şi anume, parcă te simţi altfel la munte ca în altă parte, de aceea şi excursiile le fac mulţi la munte. Preferă mulţi muntele ca loc de liniştire, ca loc de destindere. Multe dintre mânăstiri sunt la munte şi parcă­i stă bine unei mânăstiri să fie la munte.

Muntele te predispune pentru gândul la Dumnezeu. Măreţia unui munte îţi sugerează ideea măreţiei lui Dumnezeu. Muntele este ceva ce te copleşeşte. Parcă nu reuşeşti să cuprinzi un munte şi, în orice caz, nu reuşeşti să­l cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful muntelui. Aşa încât, un munte îţi poate da sugestia că Dumnezeu este necuprins. Aşa cum muntele fiind un lucru din lumea aceasta şi putând fi cercetat şi explorat, totuşi nu se poate spune că l­ai cuprins vreodată, tot aşa şi Dumnezeu rămâne Cel de necuprins.

În faţa muntelui eşti parcă veşnic predispus să te gândeşti la măreţia lui Dumnezeu, precum şi la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil şi totuşi accesibil, Cel ce se descoperă şi Cel ce rămâne dincolo de ceea ce cunoaştem.

Cineva care are legătură cu Dumnezeu, numai atunci cunoaşte pe Dumnezeu, când se simte copleşit de Dumnezeu. Dacă cineva vrea să­-L cunoască pe Dumnezeu în amănunţime, nu­L poate cunoaşte, n­are cum! Un Dumnezeu care ar putea fi cunoscut, n-­ar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai presus de om îl copleşesc. Aşa ceva face într­un fel şi mun-tele. Şi atunci, dacă ai sensibilitate sufletească în faţa măreţiei unui munte, poţi să­ţi reverşi sufletul într­o rugăciune particulară, într­o rugăciune personală, într­o rugăciune poate fără gânduri, dar o rugăciune simţită, în care inima este pe primul loc, mai ales la munte.

Nu s­ar putea zice că toţi oamenii care merg la munte se roagă şi nici măcar că majoritatea oamenilor care merg la munte se roa-gă. Poate că nici dintre credincioşi nu se simt toţi cu o dispoziţie sufletească pentru rugăciune şi constatăm că nici noi nu reuşim să ne revărsăm într­o rugăciune consistentă şi susţinută, chiar şi în condiţii de munte, în condiţii de apropiere de munte, în condiţii de impresii de munte. Pentru că muntele nu­i numai muntele de piatră, muntele înţeles ca un colos, ci este şi muntele cu pădure, muntele cel cu plăceri de munte, muntele cu manifestări pe care le găseşti numai acolo.

Aşa încât, este necesar să ni se sugereze gândul acesta, că ne putem ruga la munte în condiţii proprii muntelui, parcă mai bine decât în altă parte.

Ştim că rugăciunea este definită ca „vorbirea minţii cu Dumnezeu“. Aşa o defineşte Evagrie Ponticul. Ce poţi spune lui Dumnezeu în apropierea unui munte, doar ceea ce seamănă cu „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale“. Ce poţi spune lângă un munte care se face cunoscut şi prin vuietul lui, doar: „Ridică­şi râurile, Doamne, ridică­şi râurile glasul lor, ridică­şi valurile vuietul lor“ (Psalmul 92; 4­5). Ce poţi spune în faţa unei stânci decât ceva asemenea cuvintelor din Psalm – „Munţii cei înalţi sunt sălaşul căprioarelor şi stâncile scorburoase – adăpost fiinţelor fricoase“ (Psalmul 103; 19). Ce poţi spune în faţa unei păduri de munte decât cuvintele: „Fiarele pădurii îşi au ascunzi-şurile în munţi“. Ce poţi spune în faţa unor daruri ale muntelui, cum sunt fructele de munte, decât ceva ce ne aduce aminte de rugăciunea colivei, în care se spune, vorbind cu Dumnezeu: „Cel ce ne dai roadele pământului spre desfătarea şi hrana noastră“.

Dar ca toate aceste lucruri să le avem în vedere, să le putem gândi, să le putem simţi, este necesar să avem o sensibilitate, o deschidere spre înţelegerea unor astfel de lucruri, pentru că, altfel, gândurile noastre rămân la ceea ce vedem, la ceea ce simţim, nu ne ridicăm de la contemplarea naturii la contemplarea raţiunilor din Dumnezeu ale lucrurilor şi nici de la contemplarea raţiunilor nu ajungem mai departe – la contemplarea lui Dumnezeu Însuşi, mai presus de raţiunile Sale.

În faţa măreţiilor care se revarsă prin Dumnezeu prin munţi, prin ceea ce ne vorbesc munţii, ar trebui să ne revărsăm sufletul în rugăciune, considerând rugăciunea nu numai ca „vorbire a minţii cu Dumnezeu“, ci considerând rugăciunea şi ca o „bucurie care înalţă mulţumire“ (aşa defineşte rugăciunea Sfântul Isaac Sirul).

Când avem o bucurie în suflet, bucuria din măreţia naturii, în locurile unde se înalţă muţii sau pe munte, putem să­I mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale naturii, pentru toate aceste daruri ale muntelui, care sunt deosebite de darurile pe care le au celelalte forme de relief.

În Psalmi sunt amintiţi adeseori munţii: Muntele Sionului, Muntele Măslinilor şi alţi munţi, cedrii Libanului şi alţi copaci din preajma autorilor de psalmi, ceea ce înseamnă că şi noi, la rândul nostru, gândindu­ne la acelea, purtând în minte versete din psalmi, purtând în minte gânduri de la slujbele noastre, putem să facem o legătură între înălţimile fizice şi cele spirituale.

De pildă, în Canonul Schimbării la Faţă, în Canonul din ziua de înainteprăznuire, se spune: „Munte înalt având noi, inima cură-ţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care întăreşte mintea noastră“.

Un munte aduce aminte de virtuţile cele înalte, un munte înalt cu adevărat îl purtăm în noi înşine, ca loc al prezenţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Schimbarea Lui la Faţă, dacă avem inima curăţită de patimi, pentru că numai în inima curăţită de patimi se poate arăta Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi elementele naturii ca îmbrăcăminte a Domnului nostru Iisus Hristos, luminată aşa cum a fost ea la Schimbarea la Faţă.

Dacă avem o legătură reală cu Domnul nostru Iisus Hristos şi prin El cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt şi împre-ună cu gândul la Prea Sfânta Treime avem în vedere măreţia Maicii Domnului şi măreţiile sfinţilor, care toţi au fost ca nişte munţi înalţi în lumea aceasta, avem prilejul şi posibilitatea să ne bucurăm duhovniceşte de munţii cei înalţi care pentru mulţi rămân numai locuri în care e mai multă linişte şi aer mai bun, care pentru mulţi sunt doar locuri printre care curg ape şi care­i desfată la vedere. Dar noi, cei credincioşi, avem mult mai mult de învăţat! Noi ar trebui să­i învăţăm şi pe alţii să gândească şi să creadă cum credem noi, ca să­şi lumineze mintea prin darurile muntelui şi să se depărteze de toate întinăciunile pe care le face omul cel căzut, să se bucure de măreţia lui Dumnezeu şi de ceea ce a făcut Dumnezeu spre îndreptarea vieţii.

– Legea lui Moise a fost ea exagerată? De exemplu: „ochi pentru ochi“.

– A fost o lege care era atunci, în special, pentru a se înlătura relele. Omul nu trebuia neapărat să piardă un ochi, decât în măsura în care a scos un ochi. Şi în cazul acesta legea era prohi-bitivă, nu era pedepsitoare. Adică, dacă voiam să nu mi se scoată un ochi, nu scoteam nici eu un ochi. Aşa a fost dată legea pentru vremea aceea.

Acum e mai multă îngăduinţă, dar oamenii fac rele. Câteodată poate ar fi bine să li se aplice o lege mai drastică.

– Ne puteţi spune ce este Adevărul?

– Păi, L­a întrebat şi pe Domnul Hristos – Pilat – ce este Adevărul.

Da! Adevărul este Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan XIV, 6). şi Evanghelia Lui: „Cuvântul Meu – adevărul“, a zis Domnul Hristos în rugăciunea dinainte de Pătimire, iar noi spunem aceasta în rugăciunea pentru cei răposaţi.

– Toate virtuţile, precum răbdarea, smerenia, iubirea, sunt daruri ale lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că dacă Dumnezeu nu i le­a dat cuiva, acela se poate strădui oricât, că tot nu le are?

– Nu se pune problema în felul acesta! Adică Dumnezeu nu poate să nu dea ceea ce vrea El să aibă omul. Dumnezeu ne dă aceste daruri, aceste virtuţi, dar şi cu osteneala omului! Omul are în fiinţa lui nişte capacităţi (de exemplu, capacitatea de a iubi), însă ele trebuie organizate, ordonate. Asta­i porunca! Porunca ne face să salvăm iubirea. Iubirea pe care noi o avem, însă dacă­i împătimită, nu slujeşte, nu­i organizată după porunca lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul – în Capete despre dragoste – vorbeşte despre trei feluri de dragoste: dragoste după poruncă, dragoste firească şi dragoste împotriva firii. Dragostea după po-runcă o au cei nepătimitori. Silinţa de a fi nepătimitor pune în valoare virtuţile şi reglementează capacităţile noastre, capacitatea de a iubi. „Cel ce iubeşte pe unii şi pe alţii­i urăşte, cel ce pe acelaşi uneori îl iubeşte şi alteori îl urăşte, cel ce pe unii­i iubeşte mai mult iar pe alţii mai puţin“ – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – „încă nu împlineşte porunca lui Dumnezeu“, care spune „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.


www.omniscop.ro

 

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*