CUVINTE CĂTRE TINERI (I)

13.09.12 by

Publicăm, în foileton, cartea Cuvinte către tineri a Părintelui Teofil Părăian, apărută în anul 1998 la Editura Omniscop.

Toţi cei care l-au cunoscut şi s-au bucurat se învăţăturile autorului vor fi, sperăm, încântaţi.

Editorul

 

 

Cu smerenie şi recunoştinţă aducem mulţumiri pentru arhiereasca binecuvântare dată apariţiei acestei lucrări

Înalt Prea Sfinţiei Sale

Academician Doctor

Nestor Vornicescu

Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei

 


Arhimandrit Teofil Părăian

 

  

 

CUVINTE  CĂTRE  TINERI

 

Transcrierea fonogramelor şi ediţie îngrijită

de

Aurelian Popescu

  

Editura OMNISCOP

Craiova, 1998


Tehnoredactare: Cristian Purecel

Tipărită la Tipografia Karma& Petrescu

Laminare în plastic: SC Omniscop SRL

  

© Omniscop, 1998

Toate drepturile de difuzare, inclusiv în Basarabia, aparţin Editurii Omniscop

 

 

 

 

 

I.S.B.N. 973– 98502 – 4 –3

  

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

TEOFIL PĂRĂIAN, arhimandrit

       Cuvinte către tineri / arhimandrit Teofil Părăian

Craiova : Omniscop. 1998

       160 p. 21 cm.

       ISBN 973–98502–4–3

 

281.95

 

 


 

 

CUVÂNT ÎNAINTE

 

După cum se poate şti din însuşi titlul cărţii de faţă, ea este dedicată tinerilor. Este adresată lor, deoarece cuvântările pe care le cuprinde au fost ţinute pentru tineri, la invitaţia tinerilor care şi le‑au dorit. La fel şi răspunsurile cuprinse pe lângă cuvântări şi în legătură cu unele din ele, tot tinerilor le‑au fost adresate, căci ei au pus întrebările la care am răspuns.

Cu toate acestea, din cele scrise pot avea folos oameni de toate vârstele şi mai cu seamă îndrumătorii de tineri: părinţii, preoţii, duhovnicii, învăţătorii şi profesorii, educatorii, în general, doctorii, şi, dintre aceştia, în special psihiatrii.

Volumul de faţă poate fi citit cu folos de orice categorie de cititori, dacă vor să ştie cum stă fiecare în faţa viitorului şi cum se poate pregăti pentru un viitor frumos şi pentru o veşnicie fericită.

Este locul aici să spun că toate cele cuprinse în carte n‑au fost destinate tiparului. Eu am crezut că spusele mele vor fi simple conferinţe şi simple răspunsuri adresate celor ce le‑au audiat mai întâi şi eventualilor ascultători ai casetelor pe care au fost înregistrate.

Şi chiar cred că aşa ar fi fost, dacă nu s‑ar fi prezentat la mine nişte iubitori de învăţătură şi de osteneală, care mi‑au propus să scoatem o carte care să cuprindă cele ce acum, prin strădania lor, au ajuns la cititori.

Bineînţeles că am fost de acord cu propunerea lor, mai ales că tot ei s‑au străduit să copieze în scris cele ce erau imprimate pe casete, şi împreună cu ei am revăzut textul.

Mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că la citirea cuvântărilor şi a răspunsurilor care acum au devenit carte, am exclamat adeseori: „Ce fain!“, „Îmi place!“, „E ceva deosebit!“, „Ce frumos!“, „Ce bine‑mi pare că am spus aceste lucruri!“. Mai ziceam câteodată, cerând părerea celor care erau de faţă şi citeau textul: „Aşa‑i că‑i fain?“. Şi bineînţeles că de fiecare dată venea şi confirmarea din partea lor.

Mărturisirea de mai sus o fac, fără îndoială, nu în chip de reclamă, ci ca să mărturisesc adevărul şi numai adevărul!

Aşa cum atunci când am ţinut cuvântările şi când am dat răspunsurile, am avut conştiinţa că prin aceasta înmulţesc binele, am şi acum conştiinţa că înmulţesc binele, eu şi cei ce împreună cu mine am ţinut să existe aceast volum, spre bucuria şi folosul celor ce o vor citi.

Trimitem deci această carte la propovăduire, în nădejdea folosului şi a bucuriei tuturor celor ce o vor citi şi mulţumesc tuturor celor ce au contribuit ca ea să existe!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Iar cititorilor pace, bucurie şi binecuvântare!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi, acum şi în vecii vecilor ! Amin!

 

10 septembrie 1998

Arhimandrit Teofil Părăian

Mânăstirea Brâncoveanu

Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov


 

NOTĂ BIOGRAFICĂ

 

3 martie 1929           — se naşte într‑o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, viitorul monah, duhovnic şi cărturar Teofil Părăian. Este primul născut dintre cei patru fraţi.

                               La o vârstă foarte fragedă rămâne fără vedere.

    1935‑1940            — urmează cursurile şcolii primare la Cluj, într‑o şcoală pentru nevăzători

    1942‑1943            — continuă cursurile la o şcoală pentru nevăzători din Timişoara

    1943‑1948            — cursurile liceale la Timişoara, într‑un liceu teo-retic pentru văzători

    1948‑1953            — student la Institutul Teologic de grad univer-sitar din Sibiu, unde este licenţiat.

1aprilie 1953            — intră în obştea Mânăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, al cărei vieţuitor rămâne până azi.

15 august 1953         — este tuns în monahism, primind numele de

(Adormirea Maicii        Teofil.

Domnului)

15 august 1960         — este hirotonit diacon

     13 mai 1983        — este hirotonit preot

8 septembrie 1988    — este hirotesit arhimandrit

(Naşterea Maicii

Domnului)

1990‑ până la zi        — ţine cicluri de conferinţe cu teme religioase  în peste 40 de localităţi din ţară

 


 

Bibliografie

 

Ne vorbeşte părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997

Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997

Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997

Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998

Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CE ÎNVĂŢĂM DIN PATERIC

Craiova

28 octombrie 1997

 

Stimaţi ascultători, constat că festivalul în care mă încadrez eu cu Patericul e de fapt Filocalia. Puteam să prezint şi chestiuni în legătură cu Filocalia şi anume am prezentat, am vorbit despre Filocalie (când am susţinut conferinţa „Eu şi Filocalia“), despre raportarea mea personală şi raportarea celorlalţi oameni la Filocalie. Cum mă raportez eu? Să­şi pună fiecare întrebarea. Ce ştiu despre Filocalie? Când am auzit de Filocalie? Cum m­am raportat atunci? Cum m­am raportat după aceea? Cum mă raportez acum la Filocalie?

Am vorbit în legătură cu Filocalia despre „Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură“. Şi am vorbit în legă-tură cu Filocalia şi cu subiectul „Filocalia pentru toţi“, conside-rând sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o Filocalie pentru toţi. Aş fi putut să mă opresc la unul din aceste subiecte. Eu, de fapt, n­am fost foarte bine informat, de la început, în ce cadru voi vorbi, sub ce generic. Şi pentru că am promis încă de anul trecut – din ’96, am fixat pentru toamnă să vorbesc despre: „Ce învăţăm din Pateric?“.

Este tot o carte de spiritualitate ortodoxă şi Patericul. Am venit aici, era alt generic şi ne­am gândit că era bine să vorbim despre „Ortodoxie şi bucurie“, parcă. Şi după aceea tot aşa, că e gene-ricul „Ortodoxia“, să vorbim ceva despre „Ortodoxia – credinţa noastră“.

Şi acum, în legătură cu Filocalia, vorbesc despre Pateric. Nu prea se potriveşte, dar o să vedeţi că se şi potriveşte. Se potriveşte în înţelesul acesta că şi Patericul este o carte de spititualitate ortodoxă. Spiritualitatea ortodoxă întrupată în slujbele Bisericii Ortodoxe este ajutată şi de scrieri care formează Filocalia.

În româneşte avem douăsprezece volume de Filocalie. Cam multe pentru un singur om; de altfel, Filocalia nu e pentru un singur om. Fiecare din scrierile filocalice, la drept vorbind, este un îndreptar de viaţă şi chiar o scriere pe care unii au avut­o ca singura după care şi­au rânduit viaţa. Şi pentru noi pot fi unele sau altele din aceste scrieri dătătoare de orientare.

În afară de Filocalie, cu mai mare circulaţie şi cu nuanţă mai practică decât Filocalia, o altă carte de spiritualitate ortodoxă este Patericul. Eu nu ştiu câţi dintre cei care sunteţi în sală aţi ştiut când aţi citit afişul că voi vorbi despre Pateric. Aţi ştiut sau ştiţi acum ce este Patericul. Poate unii vă întrebaţi acum ce este Patericul. Poate unii v­aţi gândit „lasă că ne spune părintele Teofil ce e Patericul, dacă vorbeşte despre Pateric“.

Stimaţi ascultători, Patericul este o carte care cuprinde învă-ţături şi experienţe ale călugărilor de odinioară, din secolele al­IV­lea şi al­V­lea, călugări care au trăit în Egipt, în Siria. De obicei, când vorbim despre Pateric ne gândim la un Pateric anume. Sunt acum mai multe feluri de Paterice. Există şi un Pateric românesc, mare de tot, care ar putea fi mic de tot , că are foarte multe lucruri care nu ţin de Pateric şi de învăţăturile părin-ţilor duhovniceşti. Sunt multe lucruri care ţin de istoria Bisericii. În sfîrşit, aşa s­a gândit cel care l­a alcătuit cum e alcătuit şi să îi zică Patericul românesc. Într­adevăr, sunt prezentări de vieţi şi învăţăturile părinţilor din România, de pe teritoriu românesc, de aceea se numeşte Patericul românesc. Însă, în relitate, ceea ce este conţinut de Pateric e foarte puţin faţă de cele opt sute de pagini, aş zice eu. O sută cincizeci, două sute de pagini ar fi tot Patericul  românesc luat stricto sensu. Apoi există un Pateric al Lavrei Pecerska, există un Pateric athonit, există un Pateric din Sinai, există mai multe Paterice, nu de valoarea Patericului egiptean. Deci noi, când vorbim acum despre „Ce învăţăm din Pateric, ne gândim la un Pateric anume, la Patericul egiptean, care este Patericul clasic, Patericul care a existat înainte de a fi alte Paterice.

Patericul este o colecţie de învăţături şi experienţe duhov-niceşti care s­a realizat în timp. Eu personal nu ştiu cine a alcătuit Patericul, nu ştiu când s­a alcătuit Patericul, nu cunosc o istorie a Patericului, ci, aşa cum m­am întâlnit cu Filocalia, aşa m­am întâlnit şi cu Patericul.

Despre Pateric am ştiut abia în vremea studenţiei, când eram student la Teologie am aflat despre Pateric şi să ştiţi că nu mi s­a părut foarte la îndemână şi nu mi s­au părut învăţăturile din Pateric foarte practice sau, în orice caz, la măsurile credincioşilor de rând, la măsurile oamenilor care nu sunt călugări, pentru că în-văţăturile şi experienţele din Pateric sunt învăţături şi experienţe ale călugărilor, făcute pentru călugări.

Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba greacă în-seamnă tată; am zice „învăţături ale Părinţilor duhovniceşti“, am putea zice „învăţături ale bătrânilor“. „Cartea bătrânilor“, aşa se mai numeşte Patericul. Şi când sunt referiri ale Părinţilor duhov-niceşti la învăţăturile din Pateric, găsim referirile în înţelesul acesta, de „Cartea bătrânilor“. Călugăr în limba greacă cuprinde şi cuvântul gheron, care înseamnă bătrân. Calos înseamnă bun sau frumos. Cu acelaşi cuvânt se poate exprima cuvântul „bun“ sau „frumos“, calos­gheron ar fi „bătrân frumos“, deci cuvântul „călugăr“ din limba română este un cuvânt alcătuit din cuvintele greceşti calos­gheron. Nu numai bătrânii sunt călugări, sunt şi tineri care sunt călugări, dar, etimologic, cuvântul „călugăr“ în-seamnă „bătrân frumos“. Deci „Cartea bătrânilor“ sau Patericul înseamnă cartea celor care au experienţă, cartea celor care au ajuns la nişte concluzii, cartea celor ce vorbesc cu autoritate. Vorbesc şi tinerii cu autoritate, dar autoritatea bătrânilor n­o au decât bătrânii. Când eşti bătrân se consideră că ai acumulat de­a lungul anilor o experienţă, se consideră că ai ajuns la nişte con-cluzii temeinice, la nişte concluzii pe care le poţi oferi şi altora. Şi e mare lucru ca un tânăr să înceapă cu experienţa şi cu concluziile bătrânilor.

La mine a venit odată un inginer şi am stat de vorbă despre chestiuni duhovniceşti. I­am spus eu anumite lucruri şi el zice către mine: „părinte, când aţi ajuns dumneavoastră la concluziile astea?“. Şi am zis: „uite, eu am ajuns la concluziile astea cu vre-mea, dar tu poţi începe cu concluziile mele“. Aşa e şi cu Patericul care cuprinde învăţături şi experienţe cu care putem începe fiecare dintre noi, adaptându­ne din Pateric ceea ce ne interesează pentru viaţa noastră. Pentru că, deşi sunt învăţături ale călugărilor, ale trăitorilor în pustie, majoritatea dintre părinţii care sunt cuprinşi în Pateric au avut lumini şi pentru viaţa socială. Deci fără să fim călugări, putem să ne folosim de învăţăturile călugărilor.

La noi la mânăstire, înainte cu aproape treizeci de ani, a fost trimis disciplinar un preot. Şi a stat la mine în chilie o vreme, cât i­a ţinut canonul, pentru că era iarnă şi aveam încă un pat în chilie şi putea să stea foarte bine cu mine. Mă mai ajuta el cu multe, şi când îi spuneam câte ceva din Pateric: „părinte, uite, în Pateric spune aşa şi aşa“, el îmi răspundea: „lasă­mă cu alea din Pateric, că alea sunt pentru dumneatale, că dumneatale eşti călugăr.“ Să ştiţi că nu e chiar aşa, multe sunt care se potrivesc pentru călugări şi au un specific pentru cei care au stilul acesta de vieţuire, dar, în realitate, sunt multe lucruri care pot fi aplicate la toate nivelurile de trăire religioasă. O să vedeţi aceasta pe parcursul expunerii mele.

Aş vrea să atrag atenţia, în ceea ce priveşte Patericul, asupra faptului că acesta este alcătuit din două părţi. Şi anume: o parte cu învăţături şi experienţe ale călugărilor prezentaţi după numele lor. Adică, de pildă, cineva care vrea să ştie ce a învăţat Sfântul Antonie se uită în Pateric, acolo unde este prezentat Sfântul Antonie şi învăţăturile lui. În felul acesta sunt prezentaţi mai mulţi părinţi duhovniceşti, în special bărbaţi, dar şi câteva femei: Maica Sara, de exemplu, sau Maica Singlitichia, după numele lor, aşezate după alfabetul grecesc.

A doua parte a Patericului prezintă învăţături duhovniceşti pe teme. De exemplu: despre smerenie, despre ascultare, despre răb-dare, despre rugăciune, despre dreapta socotinţă, despre înstrăina-re, despre lăpădarea de lume, toate puse pe capitole. Te interesează, de exemplu, despre înstrăinare, cauţi la înstrăinare, te interesează despre smerenie, cauţi la smerenie, te interesează despre rugă-ciune, cauţi la capitolele care privesc rugăciunea.

Eu vă voi prezenta mai întâi nişte principii care se potrivesc, pe care le luăm din Pateric şi pe care nu le găsim în altă parte. Pentru că, deşi se repetă unele lucruri, contează întotdeauna sursa din care pornesc; cineva care citeşte Patericul nu are nevoie să mai citească neapărat Filocalia sau să citească Războiul nevăzut sau Paza celor cinci simţiri şi atâtea şi atâtea cărţi. Important e să asimileze puţinul care e în Pateric faţă de multul care e în afara acestuia şi să folosească învăţăturile de acolo în viaţa practică.

Patericul se deschide cu o istorisire despre Sfântul Antonie cel Mare. Odată, acesta stătea în pustie şi a căzut într­un fel de moleşală sufletească, într­un fel de plictiseală. Şi atunci el voia să aibă o îndrumare de la Dumnezeu, să fie îndrumat de Dumnezeu ce să facă pentru a ieşi din această plictiseală, din această mole-şală. Şi a zis: „Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce să fac ca să mă mântuiesc?“. Şi a văzut lângă el o persoană, era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu, în chip călugăresc, cu îmbrăcăminte călugărească, stând la rugăciune, apoi se aşeza şi împletea o funie, se ridica iar la rugăciune, iar şedea şi împletea o funie şi a zis către Sfântul Antonie: „aşa să faci şi te mântuieşti“. Din această mărturisire înţelegem că pentru înaintarea în viaţa spirituală, în viaţa duhovnicească este de foarte mare importanţă să te angajezi în faţa lui Dumnezeu nu numai prin rugăciune, ci şi prin muncă. Munca, făcând parte integrantă din viaţa spirituală, este un mijloc de disciplinare lăuntrică, de disciplinare sufletească şi deci un mijloc necesar pentru înaintarea în viaţa duhovnicească. Sunt unii care cred că nu le­ar ajunge vremea să se roage şi n­ar mai face altceva decât să se roage. Sunt alţii care n­au vreme de rugăciune şi caută tot timpul să mun-cească ceva, să facă ceva, să producă ceva, să agonisească ceva, să câştige bani prin muncă şi uită de rugăciune. La mine vin oameni la spovedit, de pildă, şi îi întreb dacă se roagă dimineaţa şi seara, şi‑mi zic: „părinte dimineaţa­s grăbit şi seara­s ostenit“. Şi aşa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseşte timp, nu îşi proporţionează lucrurile în aşa fel încât să aibă timp şi pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să­şi găsească timp, de exemplu oamenii de la ţară, care lucrează toată ziua, de dimineaţa până seara, cum se zice, zi–lumină. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins şi cu citiri din cărţile de rugăciuni şi nu putem avea pretenţia să­şi facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă alceva putem să facem, şi anume, să­i îndemnăm ca lucrul pe care­l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu şi să le fie ca un fel de rugăciune.

Am găsit undeva o expresie care mi­a plăcut foarte mult, într­o carte de predici a părintelui episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să­l odihnească. El zicea că „munca e rugă-ciunea mâinilor“; e foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor“.

Când m­am dus eu prima dată la mânăstirea de la Sâmbăta, în 1942 şi l­am întâlnit pe părintele Arsenie Boca, nici nu vă închipuiţi ce mâini bătătorite avea. Nu ştiu pe aici cât e de cunoscut, cât circulă numele părintelui Arsenie Boca. A fost o personalitate puternică, un om care a mişcat mulţimi de oameni, care a direcţionat mulţimi de oameni către Dumnezeu, un om care avea dar de la Dumnezeu, care avea o cultură bine pusă la punct; era un om cu influenţă asupra oamenilor, avea o intuiţie, o capa-citate de a cunoaşte nişte lucruri pe care, în mod obişnuit, oamenii nu le cunosc. Avea o mare capacitate de sinteză şi putea să tragă nişte concluzii. Când l­am întâlnit eu pentru prima dată şi voiam să rămân acolo la mânăstire, a zis părintele către mine: „mă, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mânăstire se mân-tuiesc“. Deci, formula el aşa nişte lucruri care îţi puteau rămâne ca un cuvânt de ordine, ca o deviză în viaţă şi, de felul acesta, avea multe cuvinte, părintele. Poate că în partea de dialog o să vă spun şi alte cuvinte spuse de părinte. Deci părintele Arsenie avea mişte mâini bătătorite, eu nu ştiu cu ce şi le­o fi bătătorit aşa de tare, bineînţeles că nu cu odihna, ci cu lucrul. A muncit, a muncit acolo: la mânăstire şi la zidărie şi la drum. Ce n­a făcut! A muncit şi şi­a făcut bătături la mâini din muncă, pentru că a înţeles că mântuirea nu e numai cu rugăciunea, ci mântuirea este şi cu munca. Bineînţeles că nu toţi oamenii pot să aibă mâini bătătorite. De exemplu, eu nu am mâinile bătătorite. Mi­e cam ruşine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite că n­am şi eu mâinile bătătorite, că tare mi­aş dori aşa ceva. Adică mi­aş dori să fiu, să mă pot încadra într­o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată şi zic că „bătăturile mele sunt la minte“.

Stimaţi ascultători, Sfântul Antonie cel Mare a primit îndru-marea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s­a spus câtă rugăciune să facă, nu i s­a spus câtă muncă să presteze, dar i s­a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Chiar dacă se găsesc după aceea în Pateric şi multe afirmaţii în înţelesul acesta, că să se înmulţească rugăciunea, totuşi, în principal, îndemnul Patericului este să împleteşti munca cu rugăciunea. Să nu te ţii numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mân-tuire, valoare ducătoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată „Despre cele opt gânduri ale răutăţii“ şi acolo, în al şaselea cuvânt, „Despre trândăvie“, se spune că cineva care munceşte, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptaţi de o mulţime nenumărată de draci şi că e mai uşor să te lupţi cu unul decât cu mulţi. Este îndrumarea Sfântului Ioan Casian. Să ştiţi că munca îl disciplinează pe om şi în înţelesul că îi îngustează cumva orizontul de preocupări şi îi dă posibilitatea să se concentreze, să iasă din împrăştiere. Acesta este rezultatul muncii. Sigur că sunt categorii de oameni care nu pot
 să se încadreze într­o muncă anume pentru că nu au ce să facă şi atunci s­ar putea pune întrebarea: „Bine, dar ce facem noi, cei
de la oraş, care n­avem unde să muncim, care am munci şi cu mâinile şi cu mintea, şi n­avem posibilitatea să ne încadrăm?“; ce ar face un călugăr ca Sfântul Antonie cel Mare dacă ar fi pus în situaţia aceasta? E greu de găsit un mijloc, dar Patericul ne prezintă situaţii din acestea de încadrare într­o muncă, în înţelesul că acei care au vrut totuşi să muncească, şi­au găsit ceva de făcut, chiar dacă nu le era necesar ceea ce făceau pentru ei înşişi. Şi anume, se spune despre un părinte ce trăia pe malul unei ape şi care, din papură, împletea coşuri de care n­avea trebuinţă şi le dădea drumul pe apă. Deci el făcea o muncă pentru folosul lui sufletesc, ca să fie încadrat în muncă, să lucreze cu puterea sa pe care i­a dat­o Dumnezeu, dar nu făcea lucru acesta în vederea întreţinerii lui sau în vederea unui câştig, ci îl făcea doar pentru valoarea lui de disciplinare. Făcea coşuri şi, când era coşul gata, îi dădea drumul pe apă. Poate cineva îl găsea şi îl folosea. Pe el nu­l mai interesa rezultatul muncii lui ca producţie, ci îl interesa rezul-tatul muncii lui ca activitate, adică folosul de pe urma faptului că se angaja şi în muncă.

Se spune apoi că un părinte a dat învăţătură unor fraţi, spunându­le că el, într­un timp, a lucrat atâţia stânjeni de funie, şi le zice: „n­am trebuinţă de ceea ce am făcut, dar am făcut aceasta ca să nu zică Dumnezeu că nu lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o El“. Deci Dumnezeu mi­a dat o putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o Dumnezeu. Dacă nu lucrez cu puterea pe care mi­a dat­o Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi­a dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Aşa au gândit Părinţii cei duhovniceşti despre muncă.

În ceea ce priveşte rugăciunea, pentru că Patericul este îndru-mător statornic la rugăciune, sunt în Pateric anumite afirmaţii pe care nu le găsim în altă parte sau pe care le găsim în altă parte, pentru că s­au spus mai întâi în viaţa călugărilor; le­au spus călugării fără să le scrie. Şi anume, cuvântul „rugăciunea este oglinda sufletului“. E foarte important cuvântul acesta „rugă-ciunea este oglinda sufletului“. Am putea lua aceasta ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă îşi manifestă sufletul în rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice undeva în Scara Sfântul Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii şi secure împotriva deznădejdii“. Cum ţi­e rugă-ciunea aşa ţi­e şi sufletul.

Unii zic că sunt foarte împrăştiaţi la rugăciune; sunt împrăş-tiaţi la rugăciune pentru că sunt împrăştiaţi şi când nu se roagă, totdeauna sunt împrăştiaţi şi nici la rugăciune nu se pot aduna. Fel de fel de gânduri le vin, fel de fel de gânduri caută să­şi facă înstăpânire în sufletul lor când se roagă şi în împrăştierea aceasta şi prin împrăştierea aceasta stau şi în faţa lui Dumnezeu. În Scara Sfântului Ioan Scărarul, despre rugăciune se spune că este „jude-cată şi judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare“. Deci, ce­i rugăciunea? Judecată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mai ales la rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează mântuirea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează liniştea sufletului. Dacă ne interesează sau nu ne interesează adu-narea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta. Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care le­am vrea, dar pe care, într­un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine?

Se spune în Pateric despre un părinte care ştia de un frate, într­o mânăstire, care era ostenitor la rugăciune, dar era leneş la îndeplinirea celorlalte îndatoriri. Şi zice că i s­a arătat diavolul părintelui şi i­a spus aşa, despre fratele acela care era ostenitor la rugăciune dar nepăsător la muncă şi la celelalte îndatoriri: „Cutare frate mă strânge în braţe ca să nu mă duc de la el, pururea făcând voile mele şi, apoi, zice către Dumnezeu: «Doamne mântuieşte­mă de cel rău»“.

Deci, iată, învăţăm din Pateric un lucru foarte important: să ne ferim noi înşine de pricinile relelor şi apoi să cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi. Eu le spun de multe ori credincioşilor care vin la mine şi zic: „Părinte, să vă rugaţi că nu ne înţelegem bine în familie, să vă rugaţi să ne înţelegem mai bine“ aşa: „Două lucruri sunt importante în viaţă – sănătatea şi rugăciunea. Sănătatea ne­o dă Dumnezeu şi înţelegerea ne­o fa-cem singuri“. Adică, ne ajută şi Dumnezeu să ne facem înţele-gerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea noastră în înţelegerea noastră.

Ziceam că în Pateric se găsesc şi multe lucruri care privesc viaţa socială, viaţa tuturor. De pildă, în învăţăturile Sfântului Antonie, pe mine m­a surprins, prima dată când am citit Patericul, un cuvânt despre care am zis că nu e aşa important, dar după aceea am văzut eu cât e de important. Şi anume, cuvântul „lucrarea cea mare a omului“ – fiţi atenţi – „lucrarea cea mare a omului este ca greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă“. Adică, până la cea mai de pe urmă răsuflare, până la sfârşitul vieţii, să aşteptăm ispita, să nu considerăm că nu ne mai poate ispiti nimic, că am ajuns la o statornicie în bine, că nu mai e cu putinţă să mai cădem. Să nu ne facem astfel de iluzii!

Spune tot în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii“, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolu­i viu“. Adică, ţie ţi se pare că nu mai ai o legătură reală cu lumea, eşti departe cumva de lume, nu numai fizic, ci şi moral, în înţelesul că nu te mai iei după lucrurile lumii, dar să ştii că Satana­i viu. Diavolul este viu şi îţi poate aduce nişte întortocheli pe care nu le poţi bănui că­s ispite şi prin astea poţi cădea. E adevărat că tot în Pateric se spune, de pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai ştia ce e răutatea“. Era aşa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gândiţi­vă ce deosebire mare e între părintele acela şi noi. Noi ce facem? Din multă răutate nu mai putem presupune bunătatea!

De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor şi le dăm o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu credem în binele pe care îl face altul. De pildă, părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să­l odihnească, zicea că „oamenii ştiu căderile călugărilor, dar nu le ştiu şi biruinţele“ şi tot părintele Arsenie spunea că „oamenii nu pot crede într­o viaţă superioară vieţii pe care o duc ei“. Deci, dacă oamenii din viaţa obişnuită nu duc o viaţă ca a călugărilor, ei nu pot să­şi închipuie că sunt alţi oameni care pot mai multe decât ei, care pot să realizeze lucruri pe care ei, în mod obişnuit, nu le pot realiza sau le realizează cu foarte mare efort. În Pateric se spune, de exemplu, despre călugăr că „este osteneală“. Se pune întrebarea „ce este călugărul?“, şi se răspunde „călugărul este osteneală“.

Tot la Sfântul Antonie cel Mare mai există un principiu care merge pentru toată lumea: şi pentru călugări şi pentru necălugări. Şi anume, zice Sfântul Antonie cel Mare aşa: „De la aproapele vine viaţa şi moartea, ca pe el mai întâi să­l folosească. De folo-sim pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar dacă smintim pe fratele, lui Hristos greşim.“ Vedeţi ce frumos este! Zice: de la aproapele vine viaţa şi moartea. Din felul cum ne raportăm la omul de lângă noi ne vine şi viaţa, când ne raportăm corect şi împlinim voia lui Dumnezeu, ne vine şi moartea, când suntem neglijenţi faţă de omul de lângă noi. Şi cu explicaţia că dacă îl câştigăm pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci dobândim pe Dumnezeu, Îl câştigăm pe Dumnezeu, iar dacă smintim pe fratele, îl derutăm. Ce înseamnă a sminti? A sminti înseamnă a deruta. A sminti pe om de la credinţă înseamnă a­l deruta de la credinţă.

Nu ştiu dacă v­a spus cineva că, în Evanghelie, mai ales trei păcate sunt de căpetenie. (Tot fac aşa ocolişuri că îmi vin în minte, „paranteze“, cum zic domnii, adică ocolişuri. Îmi vin în minte nişte lucruri care poate că­i bine să le ştim şi e bine să le plasăm şi cu o ocazie de felul acesta. Ar zice cineva că­s prea sistematic, că iau şi de aici şi de dincolo. Îi drept, dar nu siste-matic, ci ca un învăţător; îi învăţ pe oameni de bine, că le spun fel şi fel de lucruri.) Şi acum, de exemplu, mi­a venit în minte să vă spun că lucrurile acestea pe care le avem noi în vedere din Pateric se pot întemeia şi pe alte învăţături, din altă parte. De exemplu, Domnul Hristos, mai ales despre trei păcate vorbeşte, din câte păcate sunt. Şi sunt multe feluri de păcate! La mine la spovedanii mai vin oameni şi zic: „Părinte, toate păcatele le­am făcut“, şi eu le răspund: „Nu­i adevărat, că să ştii că nu le poate face nimeni toate; spune­mi păcatele pe care le­ai făcut, nu­mi spune că le­ai făcut pe toate, că pe toate nu le­ai făcut“.

Deci, dintre toate păcatele câte­s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le­a avut în vedere şi i­a îndemnat pe oameni să le lase: necredinţa în Dumnezeu: „Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi“, (Marcu XVI, 16); sminteala, adică derutarea de la credinţă a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce smin-teşte pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră şi să fie aruncat în mare“ (Luca XVII, 2) să se scufunde în mare şi să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred. Al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este făţărnicia (când te arăţi într­un fel în afară şi eşti în alt fel înăuntru) pentru care i­a mustrat pe farisei, când le­a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafară sunt împodobite şi înlăuntru sunt pline de oase de morţi (cf. Matei XXIII, 27). Deci, dacă îl câştigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câştigăm, pe Dumnezeu Îl dobândim, iar dacă smintim pe fratele, dacă­l derutăm, dacă­l ducem în confuzii, dacă­l ducem în nedumerire atunci lui Hristos greşim.

Aveau Părinţii cei duhovniceşti din Pateric gândul acesta: să fie întotdeauna în legătură cu Dumnezeu. Principiul acesta îl găsim în Pateric la Cuviosul Ioan Colov, Sfântul Ioan Colov. Cuviosul Ioan Colov are cuvântul acesta: „Nimeni nu zideşte casa de la acoperiş în jos, ci o zideşte de la temelie în sus“. Şi l­au întrebat ucenicii lui şi cei din jurul lui despre puterea cuvântului acestuia. Şi el a răspuns aşa: „Temelia – aproapele este, ca pe el mai întâi să­l foloseşti, că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos“. E ceva extraordinar de important şi de frumos! Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice că mai mult te foloseşti de un vecin de aproape decât de fratele de departe.

Domnul Hristos s­a gândit să iubim pe aproapele nostru, prin aproapele nostru înţelegând pe orice om pe care­l avem lângă noi, să ne interesăm de omul de lângă noi, care e aproapele nostru. Bineînţeles că aproapele nostru poate fi cineva şi foarte departe de noi spaţial, dar pe care­l purtăm în noi prin iubire. De exemplu, acum merge foarte multă lume în străinătate să­şi găsească de lucru. Aceia nu se depărtează decât spaţial, în sufletul lor părinţii, fraţii, prietenii îi poartă pe mai departe, ca şi când ar fi în apro-piere, tot aproapele lor sunt. Deci aproapele este temelia, pentru că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos. Vrei să te verifici în raport cu Domnul Hristos – trebuie să te cercetezi în raport cu aproapele. Ştii dacă Îl iubeşti pe Domnul Hristos după măsura în care iubeşti pe aproapele tău.

Să ştiţi că noi cu iubirea faţă de aproapele suntem foarte defi-citari. În orice caz, nu ştiu cine ar putea zice că iubeşte pe aproa-pele ca pe sine însuşi, că urmăreşte binele aproapelui cum urmăreşte binele lui. Chiar şi în familie, nu totdeauna părinţii sau copiii sunt dispuşi să renunţe la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor. Cât priveşte raportarea la Dumnezeu, la oameni şi la noi înşine, în Mântuirea păcătoşilor se spune: „Faţă de Dumnezeu să avem inimă de fiu, faţă de aproapele să avem inimă de mamă şi faţă de noi înşine inimă de judecător“. Aş zice eu mai bine „minte de judecător“. Performanţa cea mai înaltă în fire (în fire, pentru că noi trebuie să ducem o viaţă mai presus de fire) este mama, inima de mamă. Noi ne gândim la Maica Domnului, de exemplu, şi o numim Mama noastră. Şi e mare lucru să te ştii purtat într­o inimă de mamă, să ştii că Maica Domnului te iubeşte cum te iubeşte mama ta sau cum te­a iubit mama ta sau cum te iubeşte întotdeauna, pentru că o mamă este mamă în veşnicie. Mama mea, cât m­a iubit în viaţă, mă iubeşte şi din lumea de dincolo, nu schimbă sentimentele pentru că nu mai este în lumea aceasta. O mamă e mamă în veşnicie. Îmi aduc aminte, Dumnezeu s­o odihnească, pe buna mea, pe mama mamei mele, că zicea: „Numa’ mumă să nu fii!“. Se gândea aşa la durerile unei mame, nu la durerile fizice, ci la durerile sufleteşti care apar când te gândeşti la copii tăi care nu sunt cum i­ai vrut, care nu sunt cum îi doreşti, care fac nişte lucruri pe care n­ai vrea să le facă, deci la zdroaba aceasta sufletească, la zbuciumul acesta sufletesc din inima de mamă. Zicea: „Numa’ mamă să nu fii, să fii tată“; îşi dădea seama că un bărbat n­are sentimentele unei mame, deşi tot apropiat este ca părinte, de copil, dar e tată, nu e mamă. Altceva­i să fii mamă şi altceva­i să fii tată, şi asta o spunea o mamă!

Deci performanţa firii este totuşi situaţia de mamă. Or, în Pateric se vorbeşte şi despre performanţe mai înalte decât firea, decât ceea ce dă firea. Numai Dumnezeu ştie dacă cineva, să zicem aşa, tată fiind, poate să fie şi mamă. Adică dacă poate avea inimă de mamă, tată fiind, bărbat fiind. Nu ştim.

Dar în Pateric şi, în general, în viaţa spirituală, se urmăresc nişte lucruri care privesc înaintarea, cât se poate înainta pe calea desăvârşirii, aşa cum Domnul Hristos a spus: „Fiţi,dar, voi desă-vârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei V, 48). Înseamnă că Dumnezeu, Domnul Hristos, vrea ca noi să ajun-gem la deplinătatea lui Dumnezeu. Cine poate ajunge, om fiind, la deplinătatea lui Dumnezeu? Nimeni nu poate ajunge, dar idealul acesta este: să ajungi la desăvârşirea fără hotar, să faci atât cât poţi face în limitele tale, pentru că noi, totuşi, suntem limitaţi, doar ale lui Dumnezeu fiind nemărginite.

Nu există nimic în Dumnezeu mărginit. Bunătatea lui Dumnezeu e nemărginită, iubirea lui Dumnezeu e nemărginită. Noi spunem că Dumnezeu este Iubire, este scris în Scriptură lucrul acesta
(I Ioan IV, 8, 16). Părintele Arsenie Boca zicea că „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu“. Cel mai mare sfânt nu poate avea iubire faţă de Dumnezeu cât poate să iubească Dumnezeu pe cel mai mare păcătos. Deci, Dumnezeu este Iubire, iubire care­i lucrătoare.

Noi spunem la slujbă: „bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti“, „milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti“, „al Tău este a ne milui şi a ne mântui“, „Dumnezeul milei şi­al îndurării şi­al iubiri de oameni eşti“. Noi contăm pe lucrul acesta, numai că şi noi trebuie să ajungem la mai mult şi la mai bine în ceea ce priveşte iubirea. Cum se poate ajunge la mai mult şi la mai bine în ceea ce priveşte iubirea? Prin despătimire, prin nepătimire. Patericul este o carte în care ne putem întâlni de multe ori cu gândul la despătimire, cu gândul la nepătimite.

Pe mine m­a surprins, de exemplu, citind Patericul, o istorie în legătură cu avva Pimen. „Avva“ înseamnă „părinte“ şi, de obicei, în Pateric se întrebuinţează cuvântul acesta în loc de „părinte“: avva Antonie, avva Arsenie, avva Pimen, avva Pamvo etc… Pe româneşte zicem părintele Pimen; la părintele Pimen găsim o istorie foarte interesantă: şi anume, se spune că un frate din părţile lui avva Pimen s­a dus în străinătate; s­a dus undeva departe. Şi acolo unde s­a dus, a găsit un pustnic şi i­a vorbit despre avva Pimen. I­a spus: uite cât este de căutat de oameni şi cât este de înţelept şi cât este de bun avva Pimen. Şi l­a invitat pe fratele de departe, vreodată dacă­şi poate face drum, să se întâl-nească cu Cuviosul Pimen. Fratele, după o vreme oarecare, şi­a făcut drum să­l întâlnească pe avva Pimen şi l­a întâlnit, şi­a început să­l întrebe de lucruri înalte. Şi avva Pimen nu i­a dat nici un răspuns. Pustnicul de departe a ieşit nemulţumit de la avva Pimen că nu i­a vorbit şi i­a spus fratelui care l­a invitat: păcat de drumul pe care l­am făcut (avem noi o vorbă cu cei mai apropiaţi ai mei că „făcurăm drumul degeaba“) până aici, că nu m­a folosit avva bine. Şi s­a dus fratele, obligat fiind cumva de faptul că l­a invitat pe pustnicul acela, să­l întrebe pe avva Pimen de ce n­a vorbit cu acela. Şi avva Pimen i­a zis aşa: „El este din cei de sus, iar eu sunt din cei de jos“. Fratele şi­a dat seama, s­a dus la pustnic şi i­a spus: „Uite, să ştii că bătrânul nu vorbeşte bucuros despre lucruri înalte, dar dacă îi vei spune nişte lucruri în legătură cu patimile (cu deprinderile rele, cu răutăţile statornicite, asta înseamnă patimă. Patimă e o boală. La noi se zice că pătimeşte cineva când este bolnav, adică suferă), avva te foloseşte, dar dacă vorbeşti despre lucruri înalte nu te foloseşte“. Şi atunci s­a dus pustnicul la avva Pimen şi a spus: „Ce să fac, părinte, că mă luptă cutare patimă sufletească“. Şi atunci avva Pimen a zis: „Acum, frate, bine ai venit!“. Şi a stat de vorbă despre patimi cu pustnicul. Şi să ştiţi că pustnicul, când a ieşit de la avva Pimen, a fost aşa de bucuros încât a zis către fratele acela care l­a invitat că Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că s­a întâlnit cu un astfel de om înţelept.

Patericul pune problema astfel: cel dintâi lucru pe care tre-buie să­l urmărească un om care vrea să se apropie de Dumnezeu este să se cureţe de patimi; să devină din pătimaş – nepătimaş. Şi în Pateric sunt multe locuri care privesc patimile sau nepătimirea ca rezultat al străduinţelor de despătimire. Deci, avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie să urmăreşti să nu mai fii rău, întâi trebuie să urmăreşti să nu mai fii păcătos, întâi trebuie să urmăreşti să scapi de deprinderile rele, întâi trebuie să ajungi la libertate sufletească; până n­ajungi la liberarea de patimi încă nu eşti liber, chiar dacă nu eşti ţinut în lanţuri să zici că eşti robit (deşi părintele Arsenie Boca, iar îl pomenesc, vorbeşte şi despre o înlănţuire fizică, o înlănţuire care nu e înlănţuirea din închisoare, ci înlănţuirea din neputinţă).

În Cărarea Împărăţiei, poate aţi găsit titlul „Copii născuţi în lanţuri“. Copii aduşi pe lume cu defecte, copii aduşi în lume cu mărginire, copii care nu sunt în deplinătatea puterilor, aceştia sunt copiii născuţi în lanţuri. Există o legare în lanţuri prin patimi.

Se zice că la un părinte s­a dus un frate. Părintele a văzut că fratele are pe umeri două maimuţe. Şi pe un umăr şi pe celălalt câte o maimuţă, care îl ţinea legat cu lanţuri. Şi şi­a dat seama Cuviosul că este vorba despre un om care­i stăpânit de slavă de-şartă şi de mândrie – patimi subtile. Patimi subţiri, cum se zice în Pateric. Şi fratele acela i­a cerut părintelui cuvânt de învăţătură. Părintele l­a întrebat ce viaţă duce şi a văzut ce pricini îl duc la slava deşartă şi la mândrie, şi atunci, ca să­i taie pricinile de mân-drie şi de slavă deşartă, l­a pus să facă nişte lucruri pe care fratele nu le­ar fi făcut. Şi anume, să cumpere vin şi să bea vin, să cumpere carne şi să mănânce carne. Şi fratele, când a auzit aşa ceva, nu­i venea să creadă, dar, până la urmă, pentru că i­a promis părintelui că va face ce­i va spune, a făcut şi aşa a scăpat de pricinile care l­au dus la slava deşartă şi la mândrie.

Noi trebuie să surpăm întotdeauna, când vrem să ne îmbu-nătăţim viaţa, să ne luminăm mintea, pricinile care duc la patimi. O metodă a Patericului în legătură cu despătimirea este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la răutăţi. Când cunoaştem pricinile patimilor, trebuie să le ocolim, iar dacă nu le ocolim, înseamnă că ne băgăm în noi înşine pricinile patimilor şi avem temeiurile în legătură cu patimile.

De pildă, se spune în Pateric, că la un părinte s­a dus cineva şi a zis: „Părinte, pe mine mă luptă dracii“. Şi Cuviosul a zis: „Nu se poate frate, pe tine să te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru că dracii se luptă cu oameni mari, ca Moise şi ca Ilie, iar pe noi ne luptă patimile noastre şi aceştia­s dracii noştri: patimile noastre“.

Tot în Pateric se spune, cumva ilustrând această idee, că un frate era tare bântuit de duhul desfrânării. Era tare pornit spre desfrânare, în diferite chipuri, probabil. Şi s­a dus la un părinte şi a zis: „Părinte, roagă­te pentru mine, că mă luptă patimile, mă luptă duhul desfrânări; ce să fac? Roagă­te pentru mine!“. Părin-tele s­a apucat şi s­a rugat. Şi a trecut o săptămână şi se duce fratele din nou la el şi zice: „Părinte, roagă­te pentru mine că nu mă slăbeşte deloc pornirea aceasta, răutatea aceasta; sunt asuprit de duhul desfrânării!“. Şi părintele s­a rugat şi atunci a apărut diavolul şi a zis: „Eu m­am îndepărtat de la el de când te­ai rugat întâi, dar el are dracii lui – lăcomia pântecelui şi somnul cel mult“. Nu­i vorba numai de o influenţă din afară, ci e vorba de o stare dinlăuntru, care nu­i rezolvată cum ar trebui. Nu­i destul să te rogi ca să scapi de­un lucru, ci trebuie să ajuţi şi tu din partea ta, ca să scapi de el cu rugăciune, cu post, cu înfrânare, cu oste-neală, cu muncă, cu tot ce ştii că te face să nu fii împrăştiat, tentat sau ispitit de cele rele.

În ceea ce priveşte despătimirea ca rezultat – nepătimirea în sine – în Pateric sunt arătate mai multe situaţii în care omul se poate observa în ceea ce priveşte rezultatele străduinţelor sale. Mai întâi de toate, să ştiţi că lucrul principal este ocolirea prici-nilor. Dacă nu ocoleşti pricinile, ajungi negreşit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviin-cioase, la televizor, la spurcăciuni pe care şi le bagă în suflet şi pe care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care­l excită şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara. Or, în Pateric nu se poate vorbi despre aşa ceva, pentru că nu erau mijloacele care sunt acum, dar acolo se au în vedere pricinile care erau pe vremea aceea.

Părinţii duhovniceşti insistau foarte mult în ceea ce priveşte retragerea. Retragerea în pustie, retragerea unde­i mai puţină lume, retragerea în locuri unde sunt oameni de un gând cu tine. Se socotea că plecarea din mânăstire, plecarea din pustietate în lume, este înmulţitoare de gânduri cu care după aceea ai de luptat în singurătate. Şi mai ales în singurătate îţi vin tot felul de gânduri, pentru că acolo ai posibilitatea să te observi pe tine însuţi. Când eşti împreună cu oamenii, unul zice una, altul zice alta, zici şi tu, se învălmăşesc gândurile, se învălmăşesc cuvintele, nu mai ştii, nu te mai poţi ocupa de tine însuţi.

Se spune în Pateric că trei oameni s­au hotărât să facă ceva pentru Dumnezeu. Şi anume, unul a zis: „Eu mă duc în pustie, pen-tru Dumnezeu“; al doilea a zis: „Eu, precum scrie în Scriptură – «fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» – mă duc să­i împac pe oameni ca să mă numesc fiul lui Dumnezeu“; ultimul a zis: „Este scris în Scriptură – «bolnav am fost şi M­ai cercetat» – eu mă duc să ajut bolnavii“. Şi s­a dus fiecare dintre cei trei la locul pe care şi l­a fixat şi la osteneala pe care şi­a luat­o pentru a se apropia de Dumnezeu. Şi, de la o vreme, cei doi care s­au dus, unul să împace pe oameni, altul să îngrijească bolnavii, au văzut că nu au rezultatele dorite de ei şi s­au gândit să meargă la fratele din pustie, să vadă ce a realizat. S­au dus acolo şi i­au spus de necazurile lor, că oamenii nu vor să se împace, că îşi dau ei dreptate, că nu se lasă înduplecaţi, că bolnavii nu­s mulţumiţi de felul cum îi ajută. Şi zic: „Frate, tu ce ai realizat, tu ce ai împlinit aici în retragerea ta?“. Şi fratele zice: „Aduceţi nişte apă din baltă“ (era o baltă acolo şi au adus apă într­un vas). După ce au mai stat de vorbă, de la o vreme apa s­a limpezit în vas şi zice cel din pustie: „Aţi văzut apa asta când am adus­o cât era de tulbure. Vedeţi cum este acum? Limpede! Asta am realizat eu în pustie, mi­am limpezit sufletul!“. Şi au constatat cei doi că el a fost cel mai câştigat, că şi­a limpezit sufletul. Dar până­ţi limpezeşti sufletul, îţi vezi murdăriile, îţi vezi mizeria din tine.

Patericul e îndemnător la rugăciune, dar nu la o rugăciune de program. E scris undeva, în Pateric: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu să roagă“. Deci nu se roagă când se roagă după un program, ci toată viaţa trebuie să fie o rugăciune (acel „Rugaţi­vă neîncetat“ (I Tesaloniceni V, 17) despre care ştim că l­a zis Sfântul Apostol Pavel ca îndemn).

„Totdeauna să vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi“, spune Sfântul Apostol Pavel. Faptul acesta de a te ţine de Dumnezeu, de a te gândi la Dumnezeu, de a­L avea pe Dumnezeu în prim­planul vieţii tale, este, de fapt, un mijloc de îmbunătăţire sufletească şi, în cazul acesta, înmulţind rugăciunea, înmulţeşti şi mijlocul de a te apropia de Dumnezeu; astfel te observi pe tine însuţi şi poţi înlătura gândurile cele rele. Trebuie să nu te duci acolo unde­s izvoarele de răutăţi, unde sunt lucruri care impresionează negativ; pe voi, tinerii, nu vă mai impresio-nează relele aşa cum i­ar impresiona pe călugări, să zicem. Un călugăr care vede din când în când câte un lucru rău, este mai păgubit sufleteşte decât unul care vede mereu, dar, oricum, păgu-biţi sunt şi unul şi altul. Dacă te duci mereu la locuri poluate din punct de vedere moral, să zicem la discotecă, înseamnă că te duci în gura iadului, într­un fel, şi dacă te duci acolo este firesc să aduci de acolo în tine lucrurile cele negative şi apoi să te întâlneşti cu ele, mai ales la vreme de rugăciune.

Zic eu către un tânăr: „ Să te duci de acuma încolo la biserică, duminica“. Zice: „Părinte, dacă ziceţi dumneavoastră mă duc, dar dumneavoastră nici nu ştiţi ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică, câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică“. Şi i­am zis: „Cu ele cu tot du­te la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta cineva în afară de Biserică. Dar dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta că te vrei mai bun şi vrei să scapi de rele, dar ca să scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea aceasta. Şi atunci scapi de răutăţi“.

Părinţii din Pateric erau foarte hotărâţi într­o privinţă: nu­i lă-sau pe oameni să vadă lucrurile rele şi să urmărească şi să se uite şi să fie cu ochii iscoditori. Am citit undeva despre un părinte care avea un ucenic (asta nu­i din Pateric, este din Calea desăvârşirii creştineşti) şi s­a dus cu el odată în oraş şi a văzut o fată. Şi uce-nicul s­a uitat bine la fată şi s­a uitat şi părintele cât s­o fi uitat şi după aceea zice către ucenic: „Tare frumoasă este fata asta“; uce-nicul zice: „Da, părinte“. Dar părintele continuă: „Păcat că are ceva la un ochi“. Ucenicul răspunde: „Nu, părinte, n­are nimic“. „Ba are“, zice părintele, iar ucenicul: „Nu, că eu m­am uitat cum se cade, n­are nimic“. Şi atunci părintele nu l­a mai ţinut de uce-nic! A zis că nu­i bun dacă se uită cu ochi iscoditori. Acum poţi să te uiţi şi cu ochii dacă eşti deja câştigat pentru Dumnezeu, dacă eşti câştigat pentru o viaţă superioară, dacă vezi curat. Sfântul Apostol Pavel spune undeva că „Toate sunt curate pentru cei curaţi, iar pentru cei întinaţi nimic nu este curat“ (Tit I, 15). Când ai ajuns o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poţi să te uiţi, dacă te uiţi cu ochii lui Dumnezeu la lumea aceasta.

Deci Patericul este împotriva acestui stil de iscodire, insistă foarte mult pentru retragere. Bineînţeles că cineva care trăieşte într­un oraş, cum suntem noi, care avem rosturile în oraş, nu poate să fie foarte retras, dar poate să­şi ferească privirea de lucrurile negative şi, cât poate, să facă asta.

Se zice că un părinte dintr­o mânăstire sau dintr­o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă şi s­a dus la el. Şi când s­a­ntors, l­au întrebat fraţii: ce a văzut pe unde a umblat? Şi zice el: „Fraţilor, iertaţi­mă, eu să ştiţi că nu am văzut decât faţa arhiepiscopului. Celelalte nu le­am văzut“. Şi­atunci ei, aşa, ironic, au zis: „Da’ ce, avvo, nu cumva s­a scufundat lumea?“. Şi el a zis: „Nu s­a scufundat lumea, dar eu nu mi­am lăsat ochii să umble încoace şi încolo. Am privit în jos, mi­am văzut de cale şi m­am dus la arhiepiscop, l­am văzut, şi iarăşi, ca şi când s­ar fi scufundat lumea, m­am întors“. Acum, bineînţeles că nu a fost ca şi când s­ar fi scufundat lumea, că doar el a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut o împrăştiere, nu a căutat anume o împrăştiere, cum caută mulţi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îşi înmulţesc impresiile negative, nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar aşa, ca să­şi ocupe cumva mintea, ca să­şi ocupe cumva sufletul. Apoi, despre aşa ceva cei de demult nu ştiau şi nu voiau să ştie! Înţelepciunea Patericului este împotriva pricinilor care înmulţesc relele; părinţii se observau foarte bine unii pe alţii şi ajungeau, de la o vreme, la limpezimea aceea, că nu se mai puteau întâlni cu răutăţile şi – „din multa bunătate – nu mai ştiau ce­i răutatea“.

Vreau să vă spun, tot în legătură cu nepătimirea, că un părinte a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine“. Un alt părinte, când a auzit aşa ceva, l­a întrebat: „Tu ai zis vorba asta?“. Şi el a zis că da. Şi­i zice părintele acela: „Dacă mergi pe un drum şi vezi nişte hârburi şi aur în mijlocul lor, atunci tu poţi să socoteşti aurul ca şi hârburile?“. Şi el răspunde: „Nu, dar mă silesc să nu iau aurul“. După aceea­l întreabă: „Dacă te duci în chilia ta şi găseşti acolo o femeie, zici că nu­i femeie?“. Şi el zice: „Nu zic că nu­i femeie, dar mă silesc să nu m­ating de ea“. „Dar dacă auzi că unii te vorbesc de bine şi că alţii te vorbesc de rău, tu zici că pe cei care te vorbesc de rău îi poţi avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?“. Şi el zice: „Nu, dar mă silesc să­i am şi pe cei care mă vorbesc de rău la fel cu cei care mă vorbesc de bine“. Şi­atunci a zis părintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine, sunt numai nelucrătoare, dar trebuie să­ţi dai silinţa ca să faci deosebirea între unele şi altele, pentru a te putea raporta la nepătimire“.

Mi­a plăcut de când am citit prima oară Patericul, o istorie foarte importantă în legătură cu despătimirea, adică în legătură cu nepătimirea ca rezultat al despătimirii. Anume, se spune că la un călugăr s­a dus o fecioară, care i­a spus aşa: „De doi ani de zile ţin post şase zile şi a şaptea dezleg, am învăţat Vechiul şi Noul Testament pe de rost, ce trebuie să mai fac?“. Şi atunci părintele o întreabă: „Ţi s­a făcut ocara ca şi cinstea?“ (Adică, dacă te ocă-răşte cineva eşti la fel de liniştit ca şi când te­ar cinsti?). Şi ea zice, nu. După aceea zice călugărul: „Ţi s­a făcut lipsa ca îndes-tularea?“ (Când eşti lipsit eşti tot atât de liniştit ca şi când ai fi îndestulat?). Ea zice, nu. „Ţi s­a făcut paguba ca şi câştigul?“ Ea zice, nu. „Ţi s­au făcut străinii ca rudele după trup?“ Şi ea zice, nu. Şi atunci zice părintele: „Du­te şi pune început bun, căci cu ceea ce zici că ai făcut, încă nu ai făcut nimic!“.

Noi trebuie să urmărim un rezultat, trebuie să urmărim o înnobilare sufletească. Fără o înnobilare sufletească, degeaba ne numărăm zilele de post (bine­nţeles că nu­i vorba de zilele de post pe care trebuie să le ţină toată lumea, toţi creştinii, miercurea şi vinerea, posturile Bisericii, ci mă gândesc la un post special). Noi trebuie să urmărim un rezultat anume, adică îmbunătăţirea sufletească. Noi suntem chemaţi să fim asemănători cu Bunul Dumnezeu, că dacă suntem răi, ne asemănăm cu Cel rău. Dacă suntem buni, ne asemănăm cu Bunul Dumnezeu şi atunci trebuie să ne silim să ne îmbunătăţim viaţa, iar îmbunătăţirea vieţii se face şi prin metode din acestea, prin rugăciune, prin postire şi prin metode de rugăciune a minţii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte­mă pe mine, păcătosul.) şi prin metode de retragere (adică nu te duci totdeauna acolo unde­s pricinile pati-milor, acolo unde­s ştiu eu ce lucruri care te duc în ispită şi care apoi te asupresc, ci cauţi să­ţi simplifici viaţa). Patericul este foarte, foarte orientat spre simplificarea vieţii. Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate­s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi vremea care I s­ar cuveni lui Dumnezeu, în loc să­ţi faci datoriile, atunci nu­i bine!

Vreau să vă aduc în faţă un cuvânt de­al unui părinte de la Sfântul Munte. Un părinte de la Sfântul Munte care a venit pe la noi pe la mânăstire, pe care l­am întrebat eu: „Părinte, cum sunt călugării de la Sfântul Munte?“. Şi zice: „Dragă, să nu­ţi închipui că la Sfântul Munte sunt oameni veniţi din cer pe pământ. Sunt oameni de pe pământ care doresc mai­binele, doresc cerul. Deci să nu te duci acolo să întâlneşti oameni din cer“. Bun! Şi a venit vor-ba despre pescuit, că acolo, fiind lângă mare, pot să pescuiască. Şi zice el: „Da, este drept că­i mai bun peştele decât cartoafele! (el a zis „cartoafele“ pentru că uitase cum se zice în româneşte), da­ţi trebuie timp prea mult până­l prinzi“. Zicea părintele Serafim Popescu, când s­a dus la Sfântul Munte, că a întâlnit acolo un părinte român care nu mai ştia bine româneşte (pentru că trăise mult printre greci) şi în loc să zică „ce vacă“, de exemplu, zicea „bou parte femeiască“. Bineînţeles că părintele i­a zis că „bou parte femeiască“ se numeşte „vacă“. Aşa şi părintele acesta, zicea „că e mai bun peştele decât cartoafele“, dar el prefera să mănânce cartofi şi să nu mănânce peşte, în loc să­şi piardă vremea care­i hotărâtă pentru pravilă, pe care s­o folosească pentru pescuit.

Stimaţi ascultători, totuşi va trebui să şi sfârşesc! Se zice că un părinte ţinea o predică şi a cam lungit­o. Un tată ţinea un copil în braţe şi copilul a adormit, după care s­a trezit şi l­a întrebat pe tată­său: „N­a mai terminat o dată?“. Şi tată­său a zis: „Ba, a terminat, numai că nu se poate opri!“. Aşa şi eu, acum. Trebuie să cam gat şi să mă pot opri!

Dar, ca să mă pot opri, trebuie să vă mai spun ceva fain! Şi­anume, mie mi­au plăcut totdeauna lucrurile delicate! Şi din Pateric mi­au plăcut lucrurile de o delicateţe superioară, de o delicateţe impunătoare. Aşa sunt două istorisiri care­mi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea între ei a oamenilor: În istorisirile despre Sfântul Ilarion cel Mare, se spune că s­a dus odată la Sfântul Antonie cel Mare. Şi când l­a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care era socotit şi ştia Sfântul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimi-neaţa!“. Formulă de politeţe. Şi să vedeţi ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace ţie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!“. Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poate­s unii care­s ca butucul, nu­i impresionează! Dar sunt nişte lucruri extra-ordinar de frumoase şi, cu cât te apropii de ele, ai mai multă bucu-rie din ele… „Bine ai venit, Luceafărule care răsari dimineaţa!“, „Pace ţie, Stâlpule de lumină care luminezi lumea!“.

O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la avva Macarie cel Mare. Se spune că avva Macarie (parcă nici nu­ţi vine să rosteşti aşa ceva, dar nu se poate să nu rosteşti, dacă citeşti) s­a făcut Dumnezeu pământesc, şi spune de ce: pentru că, aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, deci ocroteşte lumea, aşa aco-perea şi el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca şi când nu le­ar fi văzut, şi cele despre care auzea, ca şi când n­ar fi auzit de ele. Este copleşitor de frumos şi de valoros. Pe avva Macarie nu­l interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în păcatele oamenilor.

Acestea sunt cele două istorisiri care aş fi vrut să vi se îm-plânte în minte şi pe care să le aveţi în vedere. Mai sunt şi altele, nu poţi să alegi, adică toate sunt frumoase, toate sunt importante. De pildă, se spune că avva Pafnutie a văzut un înger care avea o seceră în mână şi care i­a spus: „Pafnutie, de secera aceasta vor fi tăiaţi toţi cei care judecă pe fratele lor, dar tu, pentru că văzând păcatele fratelui nu l­ai judecat, ci te­ai gândit la păcatele tale, ai scăpat de această judecată“. Se insistă foarte mult în Pateric să nu judecăm pe oameni, să nu­i osândim, să nu­i condamnăm, să tre-cem cu vederea greşelile lor, să ne rugăm pentru binele lor; mai ales să nu judecăm, pentru că a zis Domnul Hristos: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei VII,1).

Este interesant ce se spune despre un părinte care nu era prea ostenitor în privinţa postului şi a celorlalte îndatoriri dar, când a murit, era senin şi vesel. Cei care au stat atunci împrejurul lui au zis: „Frate, ştiam că n­ai fost prea ostenitor, cum de te muţi din lumea aceasta cu atâta veselie în suflet?“. Şi el a zis: „Credeţi­mă, părinţilor, că ştiam şi eu că n­am fost prea nevoitor, dar eu am ţinut seama de cuvântul Domnului «Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi» şi, de când m­am făcut călugăr, n­am judecat pe nimeni şi acum mă duc înaintea lui Dumnezeu şi­I zic: «Doamne, ai zis că să nu judec ca să nu fiu judecat» şi cred că n­o să fiu judecat, pentru că n­am judecat“. Cine poate să zică aşa ceva? N­am ajuns la măsurile acestea, dar ne dăm seama de delicateţea părinţilor.

Mai îmi amintesc ceva (cred că nu mă voi putea opri, totuşi!). Se zice că la un părinte s­au dus trei fraţi, dintre care unul avea nume rău. Şi l­au rugat să le facă câte o mreajă. Cel dintâi a zis: „Avvo, fă­mi o mreajă!“ (o plasă de pescuit). Şi avva a zis: „Nu­ţi fac!“. Şi a zis şi cel de­al doilea: „Fă­mi o mreajă!“ şi avva a zis: „Nu­ţi fac!“. Şi a zis şi cel cu nume rău: „Fă­mi o mreajă!“ şi avva a zis: „Ţie­ţi fac!“. Şi la urmă cei doi s­au interesat de ce i­a făcut celui cu nume rău şi lor nu le­a făcut. Şi le­a spus aşa avva: „Voi mă­nţelegeţi că n­am vreme să vă fac, dar el, dacă aş fi zis că nu­i fac şi nu­i făceam, ar fi zis că «de­aia nu­mi face mie, că am nume rău!»“. Deci, cu cel cu nume rău s­a purtat mai bine decât cu cei care n­aveau nume rău!

Sunt nişte lucruri, sunt nişte nuanţe care impun. De aceea să ştiţi că eu socotesc Patericul (deşi am vorbit de Filocalie, deşi îmi place Filocalia, deşi mă ocup de Filocalie) mai cu efect, îl socotesc mai practic, mai dătător de perspectivă duhovnicească decât Filocalia. Din Filocalie trebuie să citeşti douăsprezece vo-lume ca să ajungi s­o cuprinzi toată. Şi­apoi, dacă le citeşti, de multe ori îţi rămâne puţin. La mine au venit oameni care mi­au spus: „Părinte, am citit volumul întâi din Filocalie“ şi, când i­am întrebat care­s autorii cuprinşi în Filocalie, n­au ştiut să­mi spună nici un autor. Dacă n­au ştiut autorii, apoi nici scrierile nu le­au ştiut. Dacă n­au ştiut scrierile, n­au ştiut nici conţinutul scrierilor. Deci noi nu trebuie să citim aşa, numai ca să ne pomenim că am citit cutare carte, ci trebuie să citim ca să ne învăţăm să câştigăm ceva, să avem povăţuitori pe părinţii din Filocalie, pe părinţii din Pateric. Şi dacă­i avem ca povăţuitori, atunci ştim ce avem de făcut, ştim cum să ocolim patimile, ştim cum să înmulţim rugă-ciunea, ştim cum să fim binevoitori faţă de aproapele nostru, ştim cum să­I slujim lui Dumnezeu în raport cu aproapele nostru, ştim cum să ne luminăm mintea, ştim cu ce să ne îmbogăţim sufleteşte şi­atunci nu mai avem vreme de gânduri deşarte, de gânduri necu-rate, de gânduri întinate, ci ne vedem de o viaţă superioară; viaţa superioară este dătătoare de linişte, dătătoare de fericire şi acesta­i rostul Patericului: să ne apropie de Dumnezeu, să ne dea o perspectivă duhovnicească, să ne întărească în bine, să ne înmul-ţească liniştea din sufletul nostru, pentru că până la urmă Patericul se întemeiază tot pe învăţătura Evangheliei, dar este învăţătura trăită!

Evanghelia se interpretează, Patericul nu se mai interpre-tează, Patericulcum e el, aşa­l citeşti! Aşa înveţi din el, n­ai nevoie de comentariu la Pateric! Nici n­am auzit până acum de un comentariu la Pateric. Nu există comentarii la Pateric, pentru că Patericul, el însuşi se comentează, prin ceea ce înveţi din el. Acolo scrie, de exemplu, „Arsenie, fugi de lume şi te vei mântui!“. Fugi şi tu de învălmăşeală, cât poţi, şi ai mai multă linişte! Sau: „Taci, fugi, linişteşte­te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!“. Cum e cu tăcerea (vedeţi că nu mă pot opri?)?

În Pateric se spune aşa: „Iubiţi neagoniseala şi tăcerea, căci de acestea atârnă toată viaţa călugărului!“. Deci, se presupune că un călugăr trebuie să­şi ducă viaţa mai ales în tăcere; bine­nţeles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne­a dat Dumnezeu grai, ni l­a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timişoara (eu am făcut liceul la Timişoara) şi când scotea pe câte unul la răspuns şi nu ştia, zicea: „Tăcerea­i de aur, vorba­i de argint! Ăsta­i plin de aur!“. Nu în înţelesul acesta să taci, ca să te numeri la cei care tac, ci să taci ca să ştii când să vorbeşti şi cum să vorbeşti, corect şi frumos! În Pateric se pune şi problema aceasta şi se zice: sunt trei feluri de oameni care tac – unii care tac din fire, unii care tac pentru slava deşartă, ca să fie număraţi la cei care tac, şi unii care tac ca să nu greşească. Se zice că numai tăcerea celor din urmă câştigă darul. L­a întrebat cineva pe avva Pimen: „Ce­i mai bine, să vorbesc sau să tac?“ Şi avva Pimen i­a zis aşa: „Dacă vorbeşti, pentru Dumnezeu să vorbeşti, iar dacă taci pentru Dumnezeu, e bine să taci!“.

Şi tot în Pateric se spune că „sunt oameni care de dimineaţa până seara vorbesc, dar fără de folos nimic nu vorbesc. Aceia toată vremea se socoteşte că duc tăcere; şi sunt oameni care nu scot nici un cuvânt, dar în inima lor osândesc pe alţii, aceia toată vremea se socoteşte că vorbesc“.

Sunt nişte nuanţe, sunt nişte lucruri pe care toată vremea este bine să le avem în vedere, citind Patericul, asimilând cele din Pateric, împlinind toate câte le putem împlini din Pateric. Eu vă recomand Patericul şi, dacă după plecarea mea, o să vă interesaţi de Pateric să­l citiţi, o să vă interesaţi de Pateric să simţiţi nuan-ţele Patericului şi să­l folosiţi, eu zic că n­am venit degeaba aici! Iar dacă totul se sfârşeşte acum, atunci înseamnă că numai eu sunt cel mai câştigat, pentru că mi­am mai înregistrat pe casetă o cuvântare, care poate să fie de folos şi pentru mine şi pentru alţii. Iar dacă vă veţi interesa de Pateric şi de cele din Pateric, atunci înseamnă că am semănat aici şi am dat lumină din lumina sufle-tului meu, lumină din luminile Patericului. O să găsiţi foarte multe lucruri importante pe care eu nu le­am putut cuprinde în cuvântarea mea de­acum, foarte multe lucruri care or să vă fie de folos şi care doresc să vă fie de folos.

Vă mulţumesc că m­aţi ascultat, că m­aţi lăsat să mă desfăşor într­o cuvântare care mie mi­a făcut mare bucurie! Dumnezeu să ne ajute!

– O întrebare practică: am o fetiţă de opt ani; până la şase – şapte ani stătea la toată slujba Sfintei Liturghii, acum nu mai are răbdare. S­o mai iau la slujba Sfintei Liturghii, chiar dacă mai iese din când în când din biserică, sau s­o las acasă? Cum să procedez?

– Şi într­un fel şi într­altul: o mai aduci la biserică să nu­şi uite de biserică, o mai laşi şi acasă, pentru că nu are răbdare… Slujbele noastre sunt făcute pentru oameni mari, pentru oameni pricepători, pentru oameni care ştiu pentru ce stau acolo, pentru oameni care participă la slujbă. Nu sunt făcute pentru copii care, la măsura lor, nu înţeleg.

Să ştiţi că eu m­am trezit cumva în biserică. Când aveam eu 54 de ani, am rămas în tren… Eram cu un părinte de la noi şi am rămas în tren… S­a blocat uşa şi, până să cobor eu, a pornit trenul. Şi zic eu: „de 54 de ani n­am rămas niciodată în tren!“. Şi părintele acela a zis că să nu număr toţi anii, că doar nu m­am născut în tren! Eu număr toţi anii şi zic că m­am trezit în biserică. M­au adus părinţii mei de când eram foarte mic şi mi­a plăcut. Dar să ştiţi că nu înţelegeam nimic! Gândindu­mă acum, în urmă, mi­am dat seama că nu înţelegeam nimic. Credeam că în biserică nici nu se spune ceva cu sens, ci se spun aşa…nişte cântări, fără text…

Când m­am dus la şcoală, la Cluj, m­au întrebat colegii dacă la noi se cântă „Ca pe Împăratul…“. Şi eu am spus: „Nu, nu se cântă!“. Când m­am dus acasă, dacă ei mi­au atras atenţia, am auzit şi eu „Ca pe Împăratul tuturor să­L primim…“. Când m­am dus la şcoală în clasa a doua, le­am spus colegilor: „Bă, să ştiţi că şi la noi se cântă «Ca pe Împăratul…»“. Deci copiii nu au cum să stea, nu au răbdare, nu au răbdare nu numai pentru biserică, nu au răbdare pentru nimic. Şi la şcoală li se face un program scurt, li se schimbă activitatea, li se dă posibilitatea să se joace, sunt nişte lucruri pe care le ştiu pedagogii şi ştiu pentru ce le fac. Aşa că aceia care aveţi copii trebuie să vă lăsaţi voi după copii, nu copiii după voi, la măsura voastră. Se zice că niciodată nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă vrei să mergi cu el, te laşi tu după el, trebuie să­i înţelegi neputinţa lui; nu­i ceri nişte lucruri pe care nici tu nu le­ai făcut când erai copil şi nici nu le­ai fi putut face.

În ce mod ne putem apropia de Dumnezeu şi prin cântarea psaltică? Despre acest lucru se vorbeşte mai puţin în Pateric, considerându­se că este o mai slabă concentrare a minţii asupra textelor liturgice.

– În învăţăturile Părinţilor duhovniceşti, de exemplu în scrie-rile Sfântului Petru Damaschin, avem afirmaţia că rugăciunea gândită, rugăciunea lăuntrică este „desăvârşirea minţii“, iar cânta-rea este „leac al neputinţei“. Biserica a primit cântarea ca pe un fel de divertisment. Oamenii se simt mai bine când aud cântându­se, decât atunci când ar citi ceva sau când s­ar rosti ceva. Se simt mai bine conduşi către Dumnezeu pe aripile cântării. Noi zicem că şi îngerii din ceruri cântă. Ştim că la Naşterea Domnului au cântat îngerii „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună­voire…“. Însă pentru o anumită categorie de oameni, care sunt mai obişnuiţi cu slujba rostită, cu slujba citită, cu rugăciunea lăuntrică, se potriveşte şi rugăciunea aceasta şi ei ocolesc cântarea, zicând că aceia care cântă se şi împrăştie mai mult. În realitate, fiecare trebuie să se folosească de mijlocul care i se potriveşte lui. Noi, la mănăstire, şi cântăm, şi citim, şi rostim, mă rog, facem cum e rânduiala, şi nu zicem că atunci când cântăm ne împrăştiem şi că atunci când nu cântăm ne concentrăm. În realitate, poţi să te concentrezi şi când cânţi, dacă ţii seama de text şi de cântare, poţi să te împrăştii şi când citeşti, dacă nu ţii seama de texte.

În Pateric, într­adevăr, este câte un loc în care se spune (chiar la avva Pamvo) că s­a dus un frate din Pustie în Egipt şi a auzit acolo cântare de psalmi şi slujbe frumoase şi s­a întors şi a zis: „Părinte, noi ne pierdem sufletul aici, în Pustie, nici nu ştii ce frumos cântă cei din lume!“. Şi­atunci părintele l­a apostrofat şi i­a spus: „Lasă, că­i mai bine ce facem noi, aceia se împrăştie“ etc. Sunt nişte lucruri exagerate. Şi în Pateric poţi să găseşti exagerări. Sunt nişte lucruri exagerate pe care trebuie să le gândim în perspectiva noastră. Adică, dacă nouă ne place cântarea, şi dacă ne plac slujbele cu cântare, nu pierdem nimic. Dacă vrem să avem rugăciunea lăuntrică şi necântată, putem să o folosim şi pe aceas-ta, însă în rugăciunea noastră particulară. Important este să folo-sim ceea ce ne stă la îndemână. Dacă Biserica a rânduit să fie slujbe cu cântare, să învăţăm să cântăm şi noi. Muzica psaltică e frumoasă, e cam pretenţioasă, dar e frumoasă. Noi, în Ardeal, avem şi muzică bisericească ardelenească, mai puţin pretenţioasă, care poate fi cântată mai uşor; fiecare regiune din ţara noastră are melodiile ei bisericeşti… Important este să ne încadrăm în condiţiile pe care le avem.

– Ce Pustiu este mai pustiu, oraşul sau Pustiul?

– Păi, depinde! Poate să fie oraşul pustiu şi să nu fie pustiu Pustiul. Depinde cum ţi­l faci. În oraş există pustiu în sensul acesta că oamenii se cunosc mai puţin, că oamenii se interesează mai puţin unii de alţii, că nu cunoşti nici pe cei dintr­un bloc cu tine, că eşti mai izolat decât într­o Pustie, spre deosebire de sat – unde oamenii se cunosc, unde se întrebă unii pe alţii, comunică unii cu alţii, se salută când se întâlnesc.

– Ce înseamnă să ai un program ordonat al vieţii spirituale? Înseamnă fixarea în anumite obiceiuri?

– Da! E bine să ai nişte deprinderi! Să ştii de rugăciunea de dimineaţă, de cea de seară, să ştii de rugăciunea de la masă, să­ţi găseşti ceva timp ca să citeşti din Scriptură, să ai nişte momente în viaţă care să fie marcate de gândul la Dumnezeu. Să nu fie ceva întâmplător, adică asta o fac, asta n­o fac… Când te scoli dimi-neaţa să ştii că stai în faţa lui Dumnezeu, seara când te culci să ştii că e vremea hotărâtă să te gândeşti la Dumnezeu, când stai la masă să te gândeşti la Dumnezeu… Asta înseamnă să ai şi un program de viaţă religios; duminica mergi la biserică, în zilele de post posteşti, sunt nişte programe…

– Ce ne puteţi spune referitor la pedeapsa pe care Dumnezeu o aplică în unele cazuri urmaşilor celor ce au săvârşit păcate, pedeapsă care uneori poate merge până la al şaptelea neam, a şaptea generaţie?

– Dragă, în ceea ce priveşte pedeapsa, noi nu ştim prea multe! Ştim doar atât, că Dumnezeu i­a promis omului că dacă va împlini poruncile Lui, îl va binecuvânta până la al o mielea neam, iar dacă nu va împlini poruncile lui Dumnezeu, va fi pedepsit până la al treilea sau al patrulea neam! Asta înseamnă că noi avem o respon-sabilitate nu numai pentru noi, ci avem o responsabilitate şi pentru urmaşii noştri, că păcatele se plătesc nu numai de către cei care le fac, ci şi de către urmaşii lor. Asta­i ceea ce ştim din Scriptură. Părintele Arsenie Boca zicea că de aceea se spune că păcatele se pedepsesc până la al treilea sau al patrulea neam, pentru că după al treilea sau al patrulea neam, se stinge neamul.

Dacă împlineşti poruncile lui Dumnezeu, neamul îţi rămâne până la a mia generaţie sau poate şi mai mult (o mie de ani nu înseamnă totdeauna o mie, ci înseamnă uneori şi altceva decât o mie, adică ani mulţi). Cum se explică, de ce­i aşa, că­i drept sau nu­i drept să fie aşa, asta­i altceva! Ceea ce ştim noi, este că suntem datori cu ceea ce putem face, nu numai pentru noi, ci şi pentru binele altora.

– Ce o sfătuiţi pe o tânără care a avut o bunică vrăjitoare, doi fraţi care s­au sinucis şi ea însăşi a avut o tentativă de sinucidere?

– Dragă, eu nu ştiu ce să faci, decât să te ţii de Dumnezeu, pentru că de la Dumnezeu vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit“.

– Cum putem preveni împrăştierea gândurilor în timpul rugăciunii, când aceasta a devenit obişnuinţă?

– Împrăştierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neîmprăştiat şi când nu­i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nici-decum nu se roagă“.

Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu se­mprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici când nu­i rugăciune. Împrăştierea este o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gândeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decât cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întâmplă şi altceva (faptul, de exemplu, că­ţi vin gânduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decât în înţelesul acesta – că să fii mai silitor, pentru a se împuţina gândurile).

În Pateric se spune că la avva Pimen s­a dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, că­mi vin tot felul de gânduri rele în minte“. Şi avva Pimen a răspuns: „Opreşte vântul! (bătea vântul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vântul!“. Şi el a zis: „Nu pot să opresc vântul!“. Şi părintele a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vântul, aşa nu poţi opri gândurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!“. Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlăturarea gândurilor celor rele.

– După eliberarea prin spovedanie de păcatele ce apasă asu-pra sufletului, amintirea patimilor revine mereu în minte. Pentru a ne elibera de amintirea lor, ce ne recomandaţi?

– Recomand statornicirea în gânduri bune! Adică, de câte ori simţim că este un asalt în sufletul nostru pentru un gând negativ, să­l înlăturăm cu un gând pozitiv. Lucrul acesta se realizează în timp, niciodată nu ai putea rezolva o astfel de chestiune într­un anumit moment. Iertarea o primim de la Dumnezeu, iar liniştirea sufletului tot de la Dumnezeu, dar statornicirea în gânduri bune este o chestiune care se câştigă în timp şi metodic.

– La o adunare, unul dintre fraţi a zis: „Eu nu mănânc aceas-tă mâncare, căci eu postesc!“. Părintele îl ceartă, zicându­i: „Mai bine nu posteai, decât să te lauzi pentru fapta aceasta!“. Când suntem în post şi mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?

– Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc“ era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe­atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora… Dacă tu te duci într­o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti într­o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti – e alta. De exemplu, când mer-gem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post). Şi­atunci, de ce să­mi stric rânduiala când mă duc la o pomană! Le spun oame-nilor că astăzi se mănâncă de post şi­atunci oamenii se orientează, eventual îţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu­ţi dau – trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta­i rânduiala noastră de acum.

Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt apropiat, spun de la început că la noi, la mânăstire, postim luni (dacă­i luni şi vreau să postesc, deşi la postul de luni sunt puţin elastic, în sensul că, dacă sunt în afară de mânăstire, nu ţin neapă-rat să postesc lunea, pentru că postul de luni este totuşi facultativ; la mânăstire, totdeauna postesc lunea). Dacă pot să postesc şi rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e luni, deseară vin la voi, pregătiţi mâncare de post, ca să pot să postesc şi luni“. Dacă nu­i anunţ, pot să mănânc şi de dulce, nu­i o problemă. Sunt chestiuni care sunt precise şi sunt chestiuni cu elasticitate şi nu­i nici o greşeală că le spun oamenilor că „azi e post şi trebuie să postim“, că nu mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rându-ială pe care trebuie s­o­mplinească şi ei.

– De cine depinde sporirea noastră duhovnicească, de noi sau de duhovnic? În ce măsură?

– Şi de noi, şi de duhovnic! Dar să ştiţi că de multe ori de-pinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru că pe duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne­ntâlnim în toată ziua, în toată clipa. Depinde de noi, de râvna noastră, de dorinţa noastră de îmbună-tăţire, de hotărârea noastră pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, de reproşurile pe care ni le facem pentru întrelăsări, pentru delă-sări, pentru neîmpliniri…

Vă rugăm să ne explicaţi următoarea povestire din Patericul egiptean: A venit un frate la avva Zinon şi a întrebat ce să facă, pentru că nu­l părăsesc patimile. Iar avva Zinon i­a zis: „Vasele lor sunt încă la tine şi de aceea nu te părăsesc. Dă­le lor arvuna lor şi te vor lăsa“. Care sunt vasele şi care este arvuna?

– Dragă, vasele sunt pricinile patimilor, iar arvuna, probabil, este nădejdea de a scăpa de patimi. Nu le mai băga în seamă şi­ai scăpat de ele!

– Cum credeţi c­ar trebui să­şi petreacă timpul liber un stu-dent? Prin timpul liber se înţelege şi timpul afectat rugăciunii.

– Un student să­şi folosească timpul liber tot ca student! Mai întâi de toate să se odihnească pentru a fi disponibil pentru o muncă de student. Să ştiţi că şcoala nu se face numai cu munca, se face şi cu odihna! Dacă nu eşti odihnit – nu ai randament, nu înţelegi şi e foarte important, când porneşti la o muncă intelec-tuală, să fii totdeauna odihnit. Timpul liber se poate folosi şi pentru studiu, eventual pentru alt fel de studiu decât cel de la şcoală sau care ţi se cere pentru şcoală, poţi să te şi plimbi, poţi să faci şi sport dacă vrei, dacă simţi nevoia de sport, de a­ţi folosi energiile; mă rog, la tinereţe omul e pornit aşa, să facă ceva, şi la oraş n­ai ce face, nu e ca la ţară, unde­i pui coasa­n mână şi zici: Eşti student, no, ia să vedem, ştii cosi? Şi­i trage­o coasă… La oraş nu se pot realiza nişte lucruri care se pot realiza la sat. La sat îi pui sapa­n mâna copilului de când o poate ţine­n mână. La oraş trebuie să faci ceva şi­atunci mai faci un sport, mai ieşi la o plimbare, în orice caz, să nu­ţi pierzi timpul în priviri fără rost la televizor (eu nu zic să nu vă uitaţi la televizor, că şi eu am într­un fel televizor, am sonorul de la televizor, numai că n­am vreme de el). Important este să­ţi găseşti totdeauna ceva de făcut, totdeauna ceva frumos, ceva care te îmbogăţeşte sufleteşte şi­atunci e foarte bine. Şi dacă nu­ţi găseşti ceva de făcut, atunci te stăpâneşte vrăj-maşul şi­apoi îţi dă el de lucru!

–Dacă săvârşim păcate faţă de părinţii trupeşti şi ne căim, dobândim iertare, pe de o parte, iar pe de altă parte – pedeapsă?

– Dumnezeu zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“ (Ieşirea XX, 12) – e poruncă, şi ţineţi seama de faptul că cele zece porunci ale lui Dumnezeu, după Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt împărţite aşa: primele privesc raportul dintre om şi Dumnezeu, a cincea priveşte raportul dintre părinţi şi copii, iar celelalte privesc raportul între oameni şi oameni.

Sfântul Chiril al Alexandriei observă un lucru care mie mi­a plăcut foarte mult, de când l­am aflat (îmi pare rău că nu l­am gândit şi eu înainte de a­l afla), şi anume: întâi e Dumnezeu, apoi părinţii şi după aceea sunt ceilalţi oameni! Părinţii au un loc spe-cial; prin părinţi ne­a adus Dumnezeu în lumea aceasta, deci faţă de părinţi avem datorii speciale, trebuie să­i odihnim pe părinţi prin viaţa noastră, prin felul nostru de a fi, să nu le facem supărări, să nu le facem ruşine şi dacă, totuşi, greşim faţă de ei (sigur că gre-şeala nu­i numai faţă de ei, ci şi faţă de noi şi faţă de Dumnezeu), de la Dumnezeu primim iertarea, iar pentru că păcatele, în majo-ritatea cazurilor, se plătesc, putem să primim şi necazuri de pe urma necinstirii părinţilor şi s­ar putea întâmpla ca, la rândul nostru, ca părinţi, să avem necazuri prin copiii noştri. Se zice: „Ce faci – ţi se va face“. Noi nu dorim lucrul acesta! Pe cât se poate, să fim corecţi, că atunci ne vine dar de la Dumnezeu, nu ne vine pedeapsă de la Dumnezeu. Pedeapsa, de altfel, e considerată ca un mijloc de îmbunătăţire, nu ca un mijloc de ispăşire.

– În Pateric şi în viaţa călugărească, mai ales, ascultarea este un element de bază. Totuşi, noi auzim pe unii călugări că ei nu mai vor să asculte pe ierarhii de care aparţin, pentru motive ca acestea: că ierarhul locului sau stareţul îi nedreptăţeşte, nepreţuindu­le efortul depus în mânăstire, că ierarhul sau stareţul sunt materialişti sau au alte păcate. Până unde merge ascultarea necondiţionată şi, eventual, când poţi pune anumite condiţii?

– Ascultarea este necondiţionată în sensul acesta, că atunci când te faci călugăr spui că vei fi ascultător întru toate de îndru-mător şi de fraţii care­ţi dau nişte lucruri de făcut. Dar când ai fi îndemnat prin poruncă să faci un păcat, atunci nu asculţi! De exem-plu, dacă ţi s­ar porunci să dai foc unei case, din ascultare, nu se poate! Pentru că ascultarea o faci ca să te apropie de Dumnezeu şi ca să te apropii de Dumnezeu, nu o faci doar ca să fii în ascultarea cuiva. Îţi alegi omul de care poţi să asculţi, omul care nu te poate îndruma la nimic rău, pentru că el împlineşte voia lui Dumnezeu, reflectă voia lui Dumnezeu, nu­i pus în locul lui Dumnezeu – ăsta­i dumnezeul tău şi de el trebuie să asculţi – nu­i aşa, ci eu sunt slujitorul lui Dumnezeu şi trebuie să mă asculţi pe mine, cum Îl ascult eu pe Dumnezeu (cum ar zice Sfântul Apostol Pavel: „Fiţi următorii mei precum eu lui Hristos!“). Asta­i condiţia ascultării.

În rest, chestiunile celelalte – că te nedreptăţeşte, că­ţi cere nişte lucruri care impun mai mult efort – dacă eşti smerit, nici nu simţi. Călugăria nu­i o chestiune particulară, aşa, mă îmbrac în haine călugăreşti şi sunt călugăr, ci este o chestiune de depen-denţă, pentru c­ai vrut tu să te faci călugăr. Când te faci călugăr, ţi se dau foarfecele ca să le dai celui care te tunde în monahism, care zice: „Ia foarfecele şi mi le dă mie“, iar după ce i le dai zice: „Iată, din mâna lui Hristos le primeşti pe ele, vezi că nimeni nu te sileşte pe tine, că de voia ta vrei să fii în dependenţă“. Deci, dacă eşti în situaţia aceasta, de a fi dependent, nu se mai discută că ai putea să fii şi independent.

Când faci parte dintr­o mânăstire nu mai eşti un om liber, un om independent, care poţi să faci ce vrei, care­ţi poţi rândui nişte lucruri, aşa, că­ţi place ţie. Eu, de exemplu, mă consider aici în prelungirea mânăstirii, pentru că am fost îngăduit de mânăstire să vin aici; am în buzunar un bilet de voie (eu l­am scris la maşină, mi l­am făcut anume): „Arhimandritul Teofil Părăian din această mânăstire este învoit să meargă la Craiova pentru a ţine o confe-rinţă cu caracter religios, invitat fiind de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România. Pleacă astăzi, 27 octombrie 1997 şi se întoarce, cel mai târziu, în 29 octombrie“. Mâine trebuie să fiu la mânăstire, căci, dacă nu, sunt în neascultare!

– Dacă n­ar fi fost scris Patericul, ce neajunsuri ar fi avut credincioşii?

– Nu ştim, pentru că nu ştim ce foloase au credincioşii care citesc Patericul în sensul acesta; adică noi nu putem zice că de Pateric depinde ceva, că dacă nu citeşti Patericul nu ai folosul cutare şi că trebuie neapărat să citească cineva Patericul ca să se mântuiască! La fel şi Filocalia! Ce se întâmplă cu oamenii care nu ştiu de Filocalie, n­au văzut Filocalia? Părinţii mei nici n­au auzit cuvântul Filocalie şi, cu toate astea, eu cred că s­au mântuit! De ce s­au mântuit? Pentru că au fost oameni cumsecade, c­au ştiut de rugăciune, c­au ştiut de post, c­au ştiut de îndrumări, au ştiut de o lege, au ştiut de o Biserică, mă rog, de toate astea, fără să ştie de Pateric, fără să ştie de Filocalie; şi­acum nu putem să maxi-malizăm nişte lucruri, că gata, Patericul e tot, oameni buni, Filocalia e tot! Oameni buni, cumpăraţi Filocalia, citiţi Filocalia, citiţi Patericul! Nu aşa! Ne ajută, e o treabă bună, e în folosul nostru, avem nişte bucurii ale Patericului – citind Patericul, avem nişte bucurii ale Patericului – împlinind Patericul, avem nişte bucurii ale Filocaliei aşa, numai din zicerile Filocaliei; de exemplu, eu când aud cuvântul acesta: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, pentru ca atunci când Îl vei uita, Domnul să­şi aducă aminte de tine“ (cuvântul din Filocalie din Sfântul Marcu Ascetul), mi se umple inima de bucurie. Sau când zic cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Împacă­te cu tine însuţi şi vor fi în pace cu tine cerul şi pământul!“. Sunt nişte bucurii ale lecturii filocalice şi ale lecturii Patericului, dar noi nu maximali-zăm acum: gata – numai Patericul, gata – numai Filocalia. Astea sunt lucruri care ne ajută, lucruri care ne formează o perspectivă, care ne dau o orientare; toate sunt bune, sunt binevenite dacă ajungem la ele, dar nu poţi să zici că acela care nu ajunge la ele e păgubit.

– Cum aţi caracteriza în două – trei cuvinte Patericul?

– Ştiu eu… e foarte greu să faci o caracterizare aşa, în două – trei cuvinte şi aşa, deodată, la comanda cuiva! L­aş caracteriza drept o carte foarte importantă, care ne ajută să ne luminăm conş-tiinţa în legătură cu îmbunătăţirea vieţii sufleteşti. No, am zis acum ceva, nu ştiu dacă aş mai putea repeta!

– Cum sporeşti în relaţia ta cu Dumnezeu prin rugăciunea din biserică şi cum sporeşti în relaţia cu Dumnezeu prin rugă-ciunea făcută acasă? Care este diferenţa dintre ele şi care este echilibrul dintre ele?

– Dragă, într­un fel nu este nici o diferenţă, pentru că tot rugă-ciune e şi acasă şi la biserică! Ceea ce faci în biserică, faci organi-zat şi împreună cu alţii, faci într­un loc consacrat, într­un loc sfinţit anume pentru Dumnezeu. Se recomandă ca atunci când e slujbă la biserică şi când poţi fi la biserică, să fii la slujbă, pentru că pentru rugăciunea particulară găseşti şi altă vreme, când nu este slujbă la biserică. Mă gândesc în special la Sfânta Liturghie.

– Explicaţi din Pateric următorul citat: „Pe copiii care vin în mânăstiri şi sihăstrii nu­i aduce Dumnezeu, ci diavolul, ca să­i smintească şi să­i răzvrătească pe cei ce vor să petreacă, în liniş-te, curata şi cinstita viaţă călugărească“.

– Dragă, cei din Pateric au avut în vedere ocolirea pricinilor tuturor păcatelor. Nu se găseşte nicăieri vreun cuvânt în legătură cu homosexualitatea, dar această zicere din Pateric arată despre copil că are ceva comun cu femeia; copiii pot fi, pentru unii dintre călugări, îndemnători la păcat, prin faptul că reprezintă, cumva, femeia. În general, Părinţii cei duhovniceşti au ocolit pricinile pă-catului şi au socotit copiii ca posibile pricini de păcate, de homo-sexualitate. Asta este o chestiune privită într­un anumit fel.

Omul poate să aibă însă şi altă perspectivă. Şi­anume, tot în Pateric, se spune că nişte călugări voiau să plece de lângă nişte aşezări omeneşti, pentru că­i deranjau copiii cu ţipetele lor, cu jocurile lor şi au spus lui avva Pimen şi avva Pimen a zis: „De glasul îngerilor fugiţi?“. Deci, contează foarte mult perspectiva pe care o ai într­o chestiune.

În Antologia sanscrită este o zicere în legătură cu femeia:

„Câinele­a văzut o fată…  

Carne­a zis, bătându­şi dinţii

Şi­şi priveau părinţii fata.

Floare­au zis, plângând, părinţii.

Şi­a văzut­o un călugăr…

Bestie – a strigat ascetul.

Şi­un poet văzut­a fata…

Înger – a şoptit poetul“.

Deci, acelaşi lucru privit din diferite puncte de vedere, din unghiuri diferite.

Foarte mult contează ce gândeşti despre un lucru. Dumnezeu n­a făcut nimic rău, Dumnezeu pe toate le­a făcut bune. Noi tre-buie să ajungem în situaţia pe care o are Sfântul Apostol Pavel în vedere când zice că „în Hristos nu există bărbat sau femeie, rob sau slobod, ci întru toate Hristos“ (Galateni III, 28).

Dacă învălui totul în Hristos, atunci nu mai există nici un pericol. Dacă desparţi pe Hristos de lume, ai motive să ocoleşti o mulţime de pricini şi chiar şi copiii, care­s chipul lui Dumnezeu în om, sunt mai păstrători ai chipului lui Dumnezeu în om, decât omul mare. Numai că Părinţii cei duhovniceşti şi­au dat seama de slăbiciunea, de neputinţa omenească şi­atunci, ca să scape de ten-taţii, au socotit că pe copii în sihăstrii şi­n mânăstiri îi aduce vrăjmaşul, nu­i aduce Dumnezeu. Asta, ca să­şi ia nişte măsuri de prevedere.

– Este nimerit să luăm atitudine deschisă pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite de fraţii noştri? Cum să­i mustrăm pe cei care vor să ne smintească, ce socoteală să cerem celor care ne lovesc pe la spate? Nu cred că retragerea este o soluţie.

– Nu se poate da o soluţie pentru toate cazurile. Fiecare om trebuie să­şi găsească soluţia lui în împrejurările respective. Cât priveşte mustrarea pentru păcat, o poţi face unui om care înţelege mustrarea (părintele Arsenie Boca zicea că „mustrarea învinge, nu convinge“). Ceea ce ne­ar interesa pe noi ar fi să­i convingem, nu să­i învingem.

O mustrare făcută are şi ea rostul ei, scoate în evidenţă păca-tul, dar n­o poţi face oriunde şi oricând. Atunci poate că nu­i asta totdeauna soluţia. Faptul că cineva te loveşte pe la spate, înseam-nă că el însuşi nu e destul de curajos ca să te lovească din faţă, ca să te poţi apăra; nu ştiu în ce măsură s­ar putea spune că te­a lovit pe la spate, sunt nişte lucruri pe care nu le poţi rezolva teoretic, printr­o soluţie generală; în fiecare caz în parte trebuie să ai o atitudine, un fel de a trata lucrurile.

–Explicaţi­ne rostul judecăţilor lumeşti văzute prin prisma cuvântului Mântuitorului: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“ (Matei VII, 1).

– Dragă, Dumnezeu n­a desfiinţat judecăţile! Chiar spune: „Când te duci cu pârâşul tău la judecată, împacă­te cu el pe cale“ (Luca XII, 58), n­a zis să se desfiinţeze toate judecăţile omeneşti. Este nevoie de judecată şi din punctul acesta de vedere, pentru că oamenii nu sunt la măsurile la care ar trebui să fie ca să nu meargă la judecată.

Să ştiţi că eu n­am fost niciodată la o judecată, nici din curio-zitate. Nici în tribunal n­am intrat în toată viaţa mea, că am 69 de ani, din care 45 de ani de mânăstire. Era s­ajung odată, că mi­a furat unu’ un ceas de mână din sertarul mesei de la mine din chi-lie. M­am pomenit că nu­mi mai găsesc ceasul şi vine cineva de la Miliţie şi zice că trebuie să dau o declaraţie şi, după ce am dat declaraţia, mi­au zis: „Părinte, acum o să primiţi citaţie, trebuie să vă duceţi la judecată!“. Şi­atunci am zis: „Măi frate, eu mai bine­i mai dau un ceas ăluia, decât să mă duc la judecată!“. Am aranjat apoi cu procurorul: „Domne, nu mă mai duceţi pe mine pe­acolo, că nu­i de mine!“. Nu­s numai eu în situaţia aceasta; sunt atâtea şi­atâtea cazuri, atâţia şi­atâţia oameni care trebuie s­ajungă la ju-decată, aşa cer împrejurările, aşa cere legislaţia, n­ai ce face! Important este să trăieşti în aşa fel încât să nu ajungi la judecată, dar dacă trebuie să ajungi că te duce cineva de martor, te duci!

– Este suficient să te spovedeşti doar la un singur duhovnic? Ce părere aveţi despre faptul de a avea mai mulţi duhovnici, de a căuta un duhovnic care ţi se pare cel mai bun?

– E foarte greu de ştiut! Eu, personal, cred că nu trebuie nea-părat să te spovedeşti la un singur duhovnic, după ce te­a pus un duhovnic pe cale bună. Vin atâţia oameni la spovedit, care nu ştiu ce să spună, în sensul că nu­i interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt şi oameni care trăiesc o viaţă superioară şi n­au ce spune, la drept vorbind! Pentru că lucrurile nu­s chiar aşa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul păcătuim!“. Nu­i adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă. Şi­atunci, dacă totuşi faci nişte lucruri negative, să zicem, nu toate­s păcate! Păcate sunt acelea când, de exemplu, ştii că nu trebuie să furi – şi furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greşeală, e altceva; de exemplu, dacă nu ştii că­n 29 august este zi de post – şi mănânci de dulce. Dacă­ţi atrage cineva atenţia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post“, altă dată eşti atent şi posteşti. Asta­i greşeală, nu păcat, pentru că n­ai urmărit tu să faci un rău.

Mai sunt unele insuficienţe, unele neputinţe, întrelăsări, oa-menii n­au ce spune, la drept vorbind, după ce s­au pus o dată pe cale bună. Şi­atunci, dacă vrea să primească dezlegare şi să se­mpărtăşească, se poate spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să n­ajungă la unul mai aspru decât cel care îi e duhov-nicul propriu­zis. Şi, în cazul acesta, nu e neapărat­neapărat să te spovedeşti la un singur duhovnic. Eu aşa am procedat totdeauna cu oamenii care au fost îndrumaţi de mine şi care s­au pus o dată pe rânduială bună, le­am spus: „poţi să te spovedeşti la orice duhovnic; de câte ori doreşti – te spovedeşti. Nu trebuie să vii până la mine la Sâmbăta să te spovedesc eu, după ce te­am pus pe cale bună“.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n­au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n­are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care întreabă, care ştie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o soluţie, care ţine legătură cu duhovnicul. Dacă nu­i aşa, n­are duhovnic, are un preot la care s­a spovedit şi Doamne­ajută!

– Este indicat creştinului să meargă la nuntă? Care este com-portamentul pe care trebuie să­l adoptăm în astfel de situaţii?

– Dragă, de la caz la caz! Eu, de exemplu, am fost la nuntă săptămâna trecută! N­am stat mult, da’ tot am fost! M­au chemat nişte tineri la o cununie, şi au zis: „Părinte, vă rugăm frumos să veniţi şi la masă!“. Şi am zis – hai să nu le stric veselia, mai bine­mi stric veselia mea dacă nu m­oi veseli (da’ eu m­am veselit, că ştiam o cântare din tinereţile mele:

„Cine nu­i de veselie,

La ospăţ să nu mai vie,

Că ospăţu­i veselos,

Nu­i de omul mânios“).

M­am dus acolo şi am stat la aperitive şi nu am păţit nimic şi nici alţii nu au păţit nimic! Sunt unii cu conştiinţă scrupuloasă cărora tot timpul le e frică să nu facă ceva greşit, ca să nu­i bată Dumnezeu… Dacă nu vor, să nu se ducă! Nunta nu­i pomană. Nunta e nuntă, e cu veselie, e cu muzică, cine vrea – se duce, cine nu vrea – nu! Dacă nu ştii ce ai de făcut – nu te duce! Dacă ştii ce ai de făcut – poţi să te duci!

– Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenţa din-tre un lucru rău şi un lucru bun?

– Să întrebăm pe cei care au conştiinţă superioară nouă!

– Vieţuiţi într­o mânăstire care a fost distrusă în secolul al XVIII­lea de Habsburgi, pentru a promova greco­catolicismul. Ce credeţi despre actuala ofensivă greco­catolică?

– Eu personal nu găsesc raţiunea unei Biserici greco­catolice, pentru că este o formă care nu e nici ortodoxă, nici catolică! Să luăm un caz. Ei zic că Papa e Sfântul Părinte. Sfântul Părinte ţine Paştile odată cu catolicii, cu apusenii în general, iar greco­catolicii ţin odată cu ortodocşii. Acum, cum e bine, cum ţin catolicii sau cum ţin ei (greco­catolicii)? Iată o diferenţă care arată că este o situaţie improvizată.

Biserica greco­catolică a fost înfiinţată în Ardeal datorită împrejurărilor politice care au fost la sfârşitul secolului al XVII­lea şi începutul secolului al XVIII­lea şi şi­a făcut loc cu tunul, cu distrugerile, ca să n­aibă opoziţie… Sunt nişte lucruri pe care ni le spune istoria. Din faptul că mânăstirea de la Sâmbăta a fost distrusă ca să li se facă loc greco­catolicilor, să li se înlăture o piedică, rezultă că au fost nişte lucruri forţate, care nu spun nimic despre credinţa oamenilor. După aceea au venit împrejurările din 1948, când s­a desfiinţat cu forţa, respectiv s­a pus Biserica greco–catolică în afara legii, iar acum a început să­şi arate din nou viabilitatea, însă cu nişte pretenţii care sunt peste trebuinţă şi peste cuviinţă. Îşi doresc să aibă tot ce­au avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru că oamenii nu se mai întorc, nu se mai fac greco­catolici, pentru că­şi dau seama că e o formă hibridă de existenţă bisericească. Pe unii nu­i mai interesează, în general, şi­atunci n­are rost să mai aibă ce­au avut în 1948!

Eu mă gândesc c­ar fi mai bine să fie ori ca noi, ortodocşi în toate, ori cum sunt romano­catolicii în toate şi să nu mai fie forma aceasta, care nu­i nici ortodoxă, nici catolică! Gândiţi­vă! Papa­şi face cruce de la stânga la dreapta, iar greco­catolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în contradicţie cu Papa, şeful lor! Poţi să zici că­i o treabă raţională? Nu­i raţională! Preoţii romano­catolici sunt necăsătoriţi, ai ortodocşilor căsătoriţi, ai greco­catolicilor că-sătoriţi ca ai ortodocşilor – de ce? Înseamnă că sunt mai aproape de ortodocşi decât de catolici! Sunt nişte lucruri pe care nu ştiu dacă are vreun rost să le discutăm aici şi acum, însă pentru că s­a pus problema, cam în felul acesta văd eu lucrurile.

La Mânăstirea Sâmbăta a fost un călugăr în secolul al XVIII­lea, părintele Visarion, care a scris o carte de polemică religioasă despre a treia Lege. În cartea respectivă scrie aşa: „Până acum au fost două Legi. Când există două Legi, e firesc să te întrebi care dintre cele două este bună. Când apare a treia Lege (cum a fost Legea greco­catolică), poţi să fii sigur că nu­i bună!“, zice el. Deci, dacă dintre două, una­i bună şi una nu­i bună, dacă mai apa-re şi a treia, atunci aceea sigur nu­i bună!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*