Cuvânt de întâmpinare

11.05.11 by

Cuvânt de întâmpinare

Nu pot pune început acestor câteva rânduri fără a-l pomeni cu multă gratitudine și dragoste pe regretatul Părinte Stăniloae, care în blânda și venerabila sa înțelepciune nutrită de Duhul Sfânt a avut binecuvântata idee de a traduce în limba română Filocalia, scrieri ale Sf. Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”.

Sub aceiași rezervă a începutului mă ține somația necruțătoare, venită peste veacuri, a unui monah bătrân și înțelept care nu ezită să rușineze, fără echivoc, orice tentativă de înălțare duhovnicească pentru care nu ai curățenia și disponibilitatea potrivite:”Când vorbeşti despre „Vieţile Părinţilor” şi despre „Răspunsurile” lor, trebuie să te osândeşti pe tine, zicând: << Vai mie, că vorbesc despre virtuţile Părinţilor şi eu n-am câştigat nimic din ele. N-am ajuns la vreo sporire şi şed în scaun vorbind altora ca să se folosească. Oare nu se va împlini cu mine spusa Apostolului: „Tu, cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi? >> (Rom. 2, 21)? Şi, spunându-le acestea, îţi arde inima şi te afli vorbind cu smerenie.” Într-adevăr, stânjenit și cu inima strânsă, trag nădejde ca Duhul Părinților, rupt din Duhul Sfânt, să se îndure de mine, să-mi ierte îndrăzneala și ”să dea mie, celui zăbavnic și slab la glas, cuvânt potrivit întru deschiderea gurii mele”- după cum spune un alt minunat Părinte.

Ce este Filocalia, așadar? Într-o expresie narativă și lapidară putem spune că Filocalia este o colecție de cărți duhovnicești, de scrieri ascetico-mistice, de cărți ale nevoinței și ostenelilor pentru înaintarea în viața duhovnicească. Scrise pe parcursul a 1000 de ani, sunt o însumare de învățături practice ce au rostul sa te disloce și să te ridice din mijlocul unei existențe limitate, fără sens și fără perspectivă, arătându-ți – cu onestitatea și gratuitatea unui prieten loial – rosturile tale constitutive, veritabile, nevremelnice, de o negrăita noblețe și măreție și având – prin harul și mila lui Dumnezeu – finalitate eschatologică; pentru că omul – nu ar trebui să fie îndoială! – e făcut să fie mântuit și ridicat la demnitatea îndumnezeirii prin har (theosis).

Această lume și acest rost originar ale omului trebuie urgent redescoperite si recuperate pentru a reda vieții întreaga amploare și plinătate ce-i sunt proprii, transfigurând-o in duh și eliberând-o de sub greutatea materiei și tutela timpului, emancipând-o astfel de sub o vremelnicie stăpânită de griji inutile, de boli și de moarte și, foarte adesea, de o singurătate surdă și ostilă. Dar acest lucru, într-o lume căzută sub inerția și reflexul propriei mizerii și finitudini, a unor patimi adânc înrădăcinate în carnea și sufletul ei, devenind pe alocuri – vai! – repere și normative de succes în lumea de astăzi, e anevoios și aproape imposibil de realizat. Disproporția dintre forțe e evidentă și izbitoare, deconcertantă și resemnară.

Aici intervin izbăvitor Sf. Părinți, maeștri desăvârșiți în arta curățirii, dezmărginirii și înălțării sufletului către arhetipul său hristic. Fiind, într-un anume fel, anticamera vederii lui Dumnezeu această înaltă pricepere asupra tainelor sufletului, adâncită în lumina revelației, e așezată la mare preț și multă cinstire de către Părinți. Ei spun că sufletul trebuie îndrumat în mod foarte riguros și atent, neobosit și neîncetat și că această călăuzire calificată, asistată de harul Duhului Sfânt, este cea mai înaltă știință pe care o poate omul dobândi. Abia după urcarea pas cu pas, după reguli foarte precise și îndelung probate, se ajunge la virtutea virtuților: dragostea, moment în care omul, umplându-se de farmecul cuceritor al unei frumuseți neverosimile, spiritualizate, mărturisește prezența tainică și activă a lui Dumnezeu în el, cu un glas care nu mai este doar al său.

Rolul Filocaliei, așadar, va fi acela de îndrumător practic și călăuză duhovnicească, de manual” spiritual, care te preia din chiar locul în care te afli. Nu este – să nu fie! – un rețetar pragmatic universal care prin formule inspirate te absolvă miraculos de orice contribuție personală și implicare, topindu-te în pasivitatea unei trăiri fără efort și fără probleme, pentru că este esențial ca printr-o nevoință tenace și asumată, expresie a libertății întru Hristos, să scrumești în propria ta substanță toate patimile și originea lor, dezrădăcinându-le și, astfel, pe de o parte, nemaidându-le prilej de apariție, iar pe de altă parte, în aceiași mișcare, zămislind teren fertil rugăciunii neîncetate. Sufletul trebuie să devină pământ arid patimilor, orice sămânță a răului aruncată peste el neprinzând a încolți. Fără efortul susținut al tăierii patimilor rugăciunea nu e lucrătoare și nu prinde rod, Duhul Sfânt instalându-se doar acolo unde locul e curățit și desțelenit în vederea unei înnoiri esențiale. Cu fiecare patimă învinsă, tăind calea vrăjmașului, viața de până atunci iți devine exterioară, nu-ți mai aparține, încetează să te mai chinuie. Te diminuezi, te ușurezi, te sărăcești de mustul ușor primitor de patimi și de greutatea inerțiala a unui eu hipertrofiat – repliat obsesiv asupră-și, pierzând substanța cea veche – ușor coruptibilă, și primind un aluat și o infățișare nouă în care curgerea spre moarte, pe care ți-o dă trăirea în patimile trupești, e ruptă și anulată.

Sfaturile și învățăturile Sf. Părinți, prin lumina necruțătoare aruncată asupra răului viclean – ”vistierul tuturor răutăților” și ”prinț al acestei lumi”, fac transparent și destructurează întreg arsenalul său strategic, ponderând echitabil o competiție ( ”Unde nu sunt ispite, nici mântuire nu poate fi”, spunea un cuvios Părinte) a cărei singură rațiune, de acum încolo, va fi de a-ți arăta slăbiciunea și păcatul tău și, în frică și cu cutremur, de a lupta cu armele cele mai potrivite împotriva lor; pentru că deși ai puterea de a nu pica (înfrânarea e starea ta firească lăsată de la Dumnezeu), nu ai și voința subsecventă ei. Voința – expresie a omului post peccatum – ți-e lipită de patimi, iar dezrădăcinarea lor presupune multă și statornică nevoință și osteneală, dar mai presus de toate dorința onestă și fierbinte, angajând cele mai profunde resorturi ale ființei, de a nu mai fi robul lor – sursă a rugăciunii zdrobite, izbăvitoare de păcat. Pe acest fond de nevoință personală și rugăciune, ceea ce îți este cu neputință ție îi este cu putință Duhului Sfânt, coborând cu harul Său luminos asupra ta, sporindu-te și înălțându-te, pe măsura efortului și dispoziției tale de a-L primi și asimila. Această dispoziție se construiește printr-o viață înfrânată, atașată lui Hristos, prin iubire de Dumnezeu și gând la El, prin reflexia asumată asupra vieții și vremelniciei ei, mărturisindu-ți un dramatic inconfort identitar, anume că existența în lumea aceasta nu poate fi totul; ba, dimpotrivă, cu cât te atașezi și consimți mai mult lumii, cu atât te superficializezi și te împuținezi mai tare, golindu-te de sens vital și depărtându-te de “omul ascuns al inimii”, locul unde sinele tău, avându-l pe Hristos impropriat, e la el acasă, în preaplinul identității sale întregi, de început …

De aceea, nu există decât un singur mijloc de a reveni în matca chipului tău autentic, constitutiv, ratat prin căderea adamică, dar restaurat încă o dată prin moartea si învierea lui Hristos – semn al dragostei si nobleței lui inepuizabile: să reintri în tine însuți, deprinzându-te de legăturile lumii și de grijile ei zadarnice și acolo, sub pacea lină și netulburată pogorâtă asupra ta – rod al lepădării de lume și de tine – vei realiza uimit că lumea pe care ai lăsat-o în urmă renaște în tine înduhovnicită. Semnele lui Dumnezeu, măreția și slava Sa, vor putea fi citite oriunde în ea, pentru că prin Logosul care o cuprinde și pe care îl reflectă parțial, orice realitate a lumii e în mod natural mai mult decât ea însăși, fiind condamnată” la o identitate simbolică cu prototipul ei.

Dar – fapt cutremurător! – Dumnezeu, cel ce dă ființă tuturor, făcându-se pe Sine om, ne-a învrednicit cu o înfricoșătoare demnitate, aceea de a-l reflecta și mărturisi întreg, față către față, în duh, nu doar aluziv, sub suficiența intențională a semnului simbolic.(Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat [Cuvântul lui Dumnezeu], ca să ne facă pe noi dumnezei după har. – Maxim Mărturisitorul) Identitatea ființei umane, fiind pătrunsă și asumată de Hristos, este asigurată izbăvitor până la sfârșitul veacurilor. Omul creat din nimic, din firul de praf și re-creat ulterior din adâncul nesfârșit al căderii sale, e ridicat la înălțimea și demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, primind un chip statornic, etern și inexpugnabil, fiind astfel instalat – daca-i urmează lui Hristos – în centrul vocației sale supreme, in ceea ce are el mai de preț, mai înalt și mai omenesc. Dimpotrivă, cel ce trăiește gol și rupt de Hristos, în marginea unei inflații egolatre și a unei suficiențe existențiale meschine, duce o viață la limita neantului și a țărânei, întreaga lui existență fiind impregnată de această simbolistică aneantizantă, depersonalizată și lipsită de ipostas. Pe cadavrul consumării brute și materiale a vieții – oglindă a chipului interior – acesta își celebrează zgomotos și triumfător propriul cult.

Acest fel de gânduri și trăiri, precum și altele, legate de obârșia lumii și a omului, de rostul vieții și al morții, despre bine și rău etc, asumate și întărite în cuptorul credinței, constituindu-se într-o experiență personală transfiguratoare – smerita cugetare – vor ajuta cel mai mult pe monah în lupta înverșunată cu patimile, iar într-o anume vreme, după anevoioase și stăruitoare urcușuri spre trepte mai înalte, tainic și pe neștiute, gândul străpuns al monahului la Dumnezeu va deveni – printr-o harică alchimie – Duhul lui Dumnezeu mărturisit prin monah. Căci ceea ce monahul începe și săvârșește, silindu-și firea, într-un efort de restituire a ființei sale Ziditorului său, Dumnezeu, prin Duhul Său, preia și desăvârșește, îmbogățindu-l suprafiresc și abundent prin puterile harului Său. Voința monahului e confiscată și absorbită de “obiectul” ei, ridicată la demnitatea unei a doua naturi, a unei stări superioare imanente și omogene ființei lui, de acum înainte Duhul lui Dumnezeu rugându-se în el, prin el și pentru el … “ca Dumnezeu să-l dobândească în inima Sa numai pe Dumnezeu(Filotei Sinaitul). Fără Duhul Sfânt nimic din cele ale lui Dumnezeu nu pot deveni ale noastre și, invers, nimic din ceea ce suntem nu poate ajunge la Dumnezeu pentru a fi sfințit și izbăvit. Această mutare in cer” nu este, cum s-ar putea crede, doar un transport extatic pasager, subiectiv, ci, prin intervenția decisivă a Duhului Sfânt, semnifică o mutație profundă, definitivă în chiar substanța esențială a monahului.

Cuvântul lui Dumnezeu, așadar, asimilat neîncetat în inima monahului, se va lăsa gustat în sensul cel mai intim și nepervertit, generând și nutrind cu Duh adevărat întreaga sa ființă, consacrându-l astfel ca mărturisitor autentic. Așa s-au născut Sf. Părinți, lăsând smeriți să vieze harul Duhului Sfânt în inimile lor și dându-i expresia pe care El singur o cere.

Experimentând și întrupând ideal relația cu Dumnezeu și Cuvântul Lui, din preaplinul unei iubiri care-i robeau și-i sileau la mărturisire, au transmis fiecare mai departe această prețioasă comoară, cristalizându-se cu timpul un filon tradițional de adevăruri revelate care poartă Spiritul întrupat prin Istorie. Fiind mai degrabă rodul vizării Duhului Sfânt, ele au expresia unei forme de artă insuflate, având ritm interior, muzicalitate, suplețe și mai puțin forma prestabilită ale unor silogisme reci, create de geniul mobilizat al unei rațiuni autonome și suficiente. Spre deosebire de Biserica apuseană, de exemplu, Biserica ortodoxă nu dispune de un sistem teologico-filosofic, teoretico-discursiv, riguros articulat și bine sistematizat, care prin structura și coerența sa internă să realizeze dialogul cu lumea de la înălțimea unei reflexivități conceptuale. Rolul acesta le va reveni Părinților, care prin trăirea și experiența lor duhovnicească ( inaccesibile schemelor și simplificărilor logice), mărturisite sub semnul harului și al comuniunii cu Dumnezeu, devin repere luminoase pe harta cerească a inimii omului, anticipându-i întrebările și preluându-le eficace din chiar locul unde se ivesc. De aceea, Filocalia, ca“sâmbure central” al vieții contemplative prezente in adâncurile Bisericii și ca expresie ideală întrupată a ei, este o operă organică și vie, personală în cel mai înalt grad, atât de asimilare si metabolizare a Cerului, făcându-l prezent și împreună-lucrător în om, cât și – printr-un pas precedent de coborâre in adâncurile sale întunecate – de identificare precisă a patimilor și a legilor lor ce-i pun hotar și piedică în avântul ascensional spre Dumnezeu, învățându-l cum să scape și să se păzească de ele. Căci patimile, ne învață Sf. Isaac Sirul, nu țin de esența autentică a sufletului, ci sunt ceva străin, supraadăugat, fiind elemente eterogene și invazive ce tulbură economia candidă, de început a sufletului în care Cerul își afla odihnă și se oglindea perfect.

Filocalia nu e doar o învățătură teoretică abstractă, un simplu document erudit, ci propunere a unui mod de viață nou și autentic, o mână întinsă colegial ce precede originar întrebările și nevoile tale fundamentale. Lumina Părinților trecând implacabil și izbăvitor dincolo de întrebările tale, le întâmpinâ pe acestea în ceea ce au ele mai propriu, personal și dramatic. De aceea întâlnirea cu scrierile Părinților filocalici are un caracter atât de exemplar și fecund: te regăsești în ele ca în ceva al tău, răspunsurile și sentințele lor fiind un ecou perfect sublimat al nedumeririlor tale. Nu e simplă lectură cititul învățăturilor filocalice, ci zămislire fecundă de duh, locul creației unei vieți noi în care ești actor și spectator totodată. Citite cu atenție și străpungere, cuvintele Sf. Părinți pătrund în chiar centrul ființei tale, înmuind orice crustă sau învârtoșare egotică, ajutându-te să pui suiș sporitor către o ordine care te depășește, cu care formezi un tot și este totodată a ta. Darul lor esențial este iluminarea vie, primită nu prin orizontalitatea neutră și comodă a lecturii, ci prin tatonări succesive și neobosite, printr-un act de recunoaștere consolidată, fruct al comuniunii cu Duhul lor și sursă a unei vieți noi a duhurilor.

Recursul constant la Părinți nu se face pentru a indica discursiv contribuția lor istorică la evoluția Bisericii sau pentru a le împrospăta cu pioșenie amintirea, substanța cea mai intimă a Ortodoxiei constituindu-se tocmai ca moștenire vie a lor – rădăcina vitală a Bisericii. Cu cât aceasta se afundă mai mult în pământul ascultării și fidelității față de Părinți, cu atât își este sieși mai prezentă și mai actuală, asigurându-și creșterea și – prin redistribuirea moștenirii potrivit exigențelor timpului – raportarea implicită la Istorie.

Deși aparent vin înspre noi ca niște străini, din afară și de peste veacuri, prin priza lor exemplară asupra Cerului și prin muniția duhovnicească pe care ne-o asigură în lupta cu patimile, le resimțim prezența și rostul din adâncul celei mai pure și nepervertite interiorități, fiind foarte actuali și fecunzi în economia izbăvirii noastre. În această rigoare – de dezmărginire asistată, orientată către izvoare – ei sunt, într-un anume fel, idealitate a propriului nostru chip în drumul spre Hristos, resort ce asigură detenta unui zbor întins către orizontul mântuirii proprii. Fiind instrumente ale Duhului ei ne sunt contemporani perpetuu, coborând dintr-un viitor eschatologic în chiar centrul ființei noastre, anticipând-o și preluând-o izbăvitor din chiar limitările și neputințele ei, ridicând-o, treaptă cu treaptă, către zările luminoase și binecuvântate ale dumnezeirii hristice.

Problema constă însă în interesul și contribuția noastră la acest răspuns care ne întâmpină și ne precede, atât prin ființa însăși a Bisericii, cât și prin învățăturile practice ale Părinților (deși nu pot fi dezlegate una de alta), invitându-ne – pe cât de discret si de delicat, pe atât de ferm – să ne înălțăm și să ne căutăm sinea întreagă în adevărul lui Hristos, regăsindu-ne unii pe alții în chip înnoit și întărind ipostatic legătura dintre noi, până când scânteia păcii și a dragostei va sfinți și va transfigura întreaga noastră viață și, prin iradiere, a celorlalți.( ”Dobândește pacea lăuntrică și o mulțime de oameni vor afla mântuirea pe lângă tine”, ne învață un Sf. Părinte al zilelor noastre.)

Dar, într-o lume gălăgioasă și grăbită, trecătoare și inconsistentă, care îl copleșește pe omul interior, furându-i intimitatea și silindu-l neloial să-i ia chipul, mai avem noi oare conștiința și demnitatea acestei ordini superioare care ne constituie și ne cheamă spre înnoire, după modelul hristic și cel al Sfintei Treimi? Preocupându-ne de lucruri care sunt exterioare față de noi și lăsând stihiile lor să ne locuiască, putem reveni din dispersia și înstrăinarea curentă la un centru de greutate propriu, la unitatea cristalină a drumului esențial? Putem impune condiției noastre zilnice alte orizonturi si alte priorități decât tentația lucrurilor imediate și a pasiunii pentru disparent? Desigur, mergem la Biserică, cunoaștem dogmele credinței noastre, spunem multe lucruri interesante despre Ortodoxie, dar sunt puțini cei care știu să le aducă în mod constant și cu adevărat în viața lor, îmbunătățindu-se – prin concursul Sf. Duh – pe zi ce trece, spre folosul lor și al celorlalți.

Știm cu toții că cel mai important moment al vieții creștine e faptul supranatural al comuniunii tainice cu Dumnezeu, prin Sf. Duh. Dacă se pierde această comuniune vitală cu Izvorul său veșnic, omul cade pradă duhului fals și mărginit al lumii, secularizându-se și mutilându-și odios chipul. De aceea sunt de mare și neprețuit folos învățăturile Sf. Părinții, ajutându-te prin ghesul lor duhovnicesc și prin intimitatea caldă și senină pe care o comunică, să te redai pe tine sineți, să nu-ți trăiești o viață straină și măruntă, să-ți simplifici salubru existența și, suprimând la un moment dat Istoria, să-ți întinzi rădăcinile în invizibil și atemporal, în cea mai substanțială și înaltă realitate a ființei tale – integrarea întru Hristos. Dar toate acestea prin funcția de legătură a Duhului Sfânt ce prinde glas viu prin gurile lor. Acceptarea și readucerea Lui în viața proprie va asigura atât dezmărginirea unui eu centrat meschin asupră-și – învârtoșat într-un confort suficient și statornicit în patimi –, cât și presimțirea luminoasă și hotărâtoare a ceea ce este dincolo de el. Setea duhovnicească pătrunde încet în inimi, căutarea se unifică, sufletele se deschid Duhului și, prin aceasta, lor înseși, intrând prin această perihoreză mobilizatoare, încet-încet, pe făgașul celei mai personale și funciare identități, cu obârșie în taina teandrismul hristic, unde cele două inimi – cea umană și cea a lui Hristos – se întrepătrund perfect, fără a se atinge una cu alta!

Așa sunt Părinți filocalici … sinergici, enstatici și senini, cu Dumnezeu coborât în suflete și cu sufletele urcate la Dumnezeu. Și, după cum frumos mărturisea un prea-înduhovnicit Părinte al vremurilor noastre, ”aproape de ei te îmbraci cu har și pleci mângâiat, lămurit, odihnit, întărit”.

Îmi amintesc amuzat farmecul cuceritor al unui brav Părinte român, care prin deducția logică și rece a unui silogism lumesc încerca să demonstreze, trist și exasperat, impactul minor al Filocaliei asupra vieții crediniciosului: 1. Sunt foarte puțini oameni care au auzit de Filocalie. 2. Sunt foarte puțini oameni care au citit Filocalia sau pot să ajungă la ea. 3. Sunt foarte puțini oameni care citind Filocalia rețin ceva din ea. 4. Sunt foarte puțini oameni care pun în practică învățăturile filocalice.

Am luat în serios socoteala amară a Părintelui și, sub frenezia nereținută a acestei provocări – cunoscându-i miza incalculabilă, am încercat să găsesc acea soluție în care caracterul sinergic al întâlnirii dintre așteptările credinciosului și învățăturile Părinților să aibă un contur cât mai pregnant și mai vizibil, respectiv un acces cât mai facil. Pe această noimă s-a născut cartea de față. Mai mult decât o colecţie subiectivă de texte, maxime sau sentinţe din Sf. Părinţi, îndrăznesc să cred că aceasta surprinde suficient de sintetic şi articulat întregul textelor filocalice (ediţia tradusă şi comentată de Părintele Stăniloae).

Am gândit rostul acestei cărţi ca pe o „momeală” eficientă (omul de rând, sau chiar monahul uneori, e timorat şi reţinut când vede pe raft un monolit impresionant de 12 volume) urmând ca cititorul, după ce a pregustat sporadic din nectarul ambrozic al cuvintelor Sf. Părinţi și, printr-un inefabil ricoșeu, din dulceaţa întâlnirii cu sinele său mai adânc, să meargă mai apoi, împins de tainice resorturi, direct la sursă în întregul ei, urmărind un studiu mai riguros si mai sistematic al Părinţilor filocalici; desigur, fiecare după tăria, râvna și străpungerea duhului său. www.omniscop.ro

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*