CU VAPORUL PRIN DEȘERT de Marin IFRIM sau -O carte inteligentă pentru cititori inteligenți-

07.08.14 by

CU VAPORUL PRIN DEȘERT                                                                               de Marin IFRIM                                                                      sau  -O carte inteligentă pentru cititori inteligenți-

Până când se va fi limpezit marea controversă din această perioadă dacă suntem daci sau romani, îmi vine să deplâng faptul că n-am moștenit de la romani rigoarea. Cu ea, în toate domeniile, am fi ajuns departe. Mă încurajez că totuși am păstrat ceva de la ei: spiritul satiric care face ce face și mai îndreaptă câte ceva din tarele morale, din aspectele negative ale realității sociale, din trăsături de caracter, într-un limbaj unori aluziv, alteori vitriolant, dar și de multe ori bășcălios. Și așa am ajuns la definiția unei specii literare cu lungă și frumoasă carieră în literatura română – PAMFLETUL – specie care presupune dialogul subtil dintre inteligența scriitorului cu aceea a cititorului. Pamfletul, cu predilecție cel politic, are un început glorios: tocmai în “Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, pe la 1716. Să trecem spre pașoptiști, unde au făcut carieră Sandu Napoilă ultraretrogradul sau Clevetici ultrademagogul, ajungem la celebrul Mitică al lui Caragiale și poposim în perioada interbelică, amintindu-ne cu frisoane ce-a pățit Argezi cu al său pamflet „Baroane.” Nu-i uităm nici pe Adrian Păunescu sau Eugen Barbu dintr-o perioadă mai apropiată de zbenguiala din Decembrie. Adevărata înflorire a pamfletului apare însă după 1989, căci, cei 25 de ani care s-au scurs au fost extrem de favorabili acestei specii, oferindu-i zilnic teme și subiecte dintre cele mai variate, mai ales că în competiție intră nu numai presa scrisă, ci și cea audio și vizuală. Cu toate păcatele politice și morale ale autorilor, pamfletele semnate de autori precum Corneliu Vadim Tudor și Mircea Dinescu (“Pamflete vesele și triste’’), dar mai ales romanul – pamflet al ialomițeanului – buzoian Valere Burlacu (“Eu cu cine votez, coane gagaMiță?”) au avut un mare ecou în epocă.
Cel mai nou, mai percutant și mai prolific în această ascendență ilustră este buzoianul Marin Ifrim cu al său volum intitulat „Cu vaporul prin deșert”, editura eLiteratura, București 2014, 268 de pagini. Cuprinde un număr de 189 de pamflete publicate în Jurnalul de Vrancea între 11.09.2009 și 02.02.2011 pe teme ce vizează aproape toate aspectele vieții sociale și politice românești ale acelei perioade: politica (cu predilecție), intelectualitatea, presa, televiziunea, elita românească (8 pamflete), campanie electorală, parlament, servicii secrete, școala, sănătatea, cultura, dar mai ales panorama personalităților politice vizibile ale vremii.
Titlul volumului – o metaforă inspirată – trimite, aparent, la motivul literar al deșertăciunii, fără însă a lăsa impresia că ar fi vorba despre o descurajare a autorului în lupta sa cu viciile regimului, mai degrabă devine metafora conștiinței treze a autorului în stare să antreneze și să conștientizeze și pe cititor pentru a îndrepta tarele societății prin biciul cuvântului. Volumul are rotunjime. Nu întâmplător debuteză cu un pamflet programatic, „Ura, ca sentiment individual și colectiv” și se încheie cu altul la fel de sugestiv: „Despre speranță în nesperanțe.”
Este greu să prinzi într-o formulă concentrată și exactă specificitatea pamfletelor sale. Pur și simplu, seamănă cu autorul până la identificare. Cine-l cunoaște pe Marin Ifrim și-i citește un pamflet, chiar nesemnat, nu are dificultăți în a identifica autorul. Este dificil să disociezi omul de pamflet. Pamfletul lui e, deopotrivă, patimă și pasiune. Patima înseamnă înverșunare, dar făcută cu luciditate, totdeauna cu argumente, nimic inventat, nimic gratuit. Pasiunea vine din altă parte, din literatură, căci autorul se dovedește un inspirat și admirabil mânuitor al limbii, inventând metafore care să surprindă exact situația sau caracterul vizate, prin asocierile cele mai surprinzătoare și plastice. Așadar, rigoarea observației și a analizei este susținută de plasticitatea și spontaneitatea limbajului care dau savoare lecturii. Pamfletul său înseamnă revoltă, indignare și amărăciune – elemente care îl individualizează și îl diferențiază de ceilalți confrați. Citite cu creionul în mână, pamfletele sale ridică, pe rând, storul ferestrelor care dezvăluie acea față hidoasă și crudă a societății românești de azi, pervertită de cinismul modernității occidentale:
“Trăim într-o nebunie nebună, în care, firește, nebunia vine din capul statului.” (p.35)
„Democrația românească e handicapată, e fiica nevinovată a unui viol în grup”. (p. 97)
„Perversitatea răsăriteană și cinismul occidental fac casă bună în România.” (p122)
„Peste tot rahatul e dulce pentru politicieni și urât mirositor pentru electorat.” (p129)
„Noi, românii, am devenit exponate ale unui parc european.” (153)
„Mergem tot înainte, spre victoria capitalismului asupra Evului Mediu românesc.” (175)
„Trăim în România și ne educă spre idiotism fosta, actuala și viitoarea securitate a poporului. Țara noastră, cea de pe harta de pe peretele școlii, cea povestită de învățătorii noștri, nu mai există. A murit la intrarea în Uniunea Europeană.” (218)
Se cuvine să zăbovim puțin asupra motivației autorului. Nu ne străduim să-i descoperim niște calități morale printre rânduri, oricând și oricum contestate de alții, ci să identificăm în texte sublime suferință, indignare, amărăciune, curaj, rezistență, perseverență, iar în final vom vedea că autorul are patria în suflet. Domnia Sa nu face altceva decât să reînvie, să revitalizeze și să umanizeze această nobilă trăsătură pe care, la toate colțurile istoriei noastre zbuciumate, mulți o îmbracă în zdrențe:
“Sunt o ființă obișnuită, intrasingentă cu ticăloșii, cu leneșii, mincinoșii și escrocii.” (p. 125)
„Cum să nu scriu, atâta timp cât scrisul meu își face efectul scontat, scoate gândacii din crăpăturile lipsei de conștiință?” (p.189)
„Scriu pentru că încă mai cred în țara mea. Nu pot sta liniștit atât timp cât știu că a fost confiscată de toate potăile posibile, români de-ai noștri sau străini de-ai românilor noștri” (p.237).
Marin Ifrim nu iartă pe nimeni, dar nici nu șfichiue cu tot biciul, ci doar cu vârful plesnei care, odată atingând, ustură sau frige, trezind la realitate. Marea sa calitatate stilistică este capacitatea de esențializare, adică spune lucrurile exacte de neconstestat, de aici și imposibilitatea individului atins de a reacționa. N-are decât să râdă sardonic, dar este nevoit să-și accepte ipostaza în care-l țintuiește. Persoanele vizate devin, în această uluitoare panoramă, personaje literare prin prezența lor pitorească, conferind textului savoare. Lectura devine atât de captivantă, încât cititorul este tentat să le transfere în ficțiune literară, chiar dacă le-a întâlnit ori le-a văzut în carne și oase la televizor, furat fiind de spontaneitatea limbajului și de prospețimea metaforei. Sunt atât de bine prinse în peisajul politic, încât ele pot sări oricând din realitatea imediată, într-o realitate ulterioară, chiar și peste mulți ani, fără a-și pierde prospețimea literară:
„O față de șenilă de tanc sovietic” (Silviu Brucan), p.27;
„Nu știe precis cu cine se luptă acest haiduc întârziat” (Mircea Geoană), p.29;
„Vorbește și gesticulează parc-ar da din codiță a supușenie, ca un pudel proaspăt tuns și spălat” (Crin Antonescu), p.32;
„Ins cu o cultură secundară, infatuat, arogant, subiectiv, consumator în exces de fasole stricată” (Radu Moraru), p.48;
„Rictusul și perversitatea retorică produce greață. Nu înțeleg ce mai caută această epavă în mass-media” (Ion Cristoiu), p.48;
„Cyborgul presei românești, veritabilă mască leninistă atotștiitoare” (Cristian Tudor Popescu), p.49;
„Omul unui singur principiu: nesimțirea fetidă dusă la rang de parfum Chanel” (Dan Diaconescu), p.49;
„Singurul român, și scriitor pe deasupra, pe care nu-l ascultă nimeni când vorbește la televizor. Pare castrat sub limbă.” (Alex Ștefănescu), p. 49;
„Schimonoselile sale au obosit deja până și morții care l-au votat pe Traian” (Mircea Badea), p.49;
„Hopa Mitică, pică și se ridică. La început, dacă ne amintim, a căzut în cap. Acum a învățat lecția, când e gata să pice, se răsucește în aer, precum pisica, și cade în picioare… la picioarele stăpânului” (Emil Boc), p.52;
„Amestec de oligofrenie artistică și tupeu de hingher cu stricnina sub mâneca hainei” (Florin Călinescu), p.56;
„La finala electorală, a injectat mai mult gunoi decât trebuia să înghită” (Robert Turcescu), p. 58;
„Cu o mână în falcă și cealaltă mesctecând între degete nedespărțitu-i supermanic” (Horia Roman Patapievici), p.59;
„Un tip culturos care ar putea ajunge numai în Rai pentru că are o minte hermafrodită” (Andrei Pleșu), p.81;
„Cărțile sale au mai mult titluri și mai puțin conținut. Are o morgă de falsă distincție imperială, o acreală universală, un miros de varză nevânturată” (Gabriel Liiceanu), p.86;
„Vulgarul și rudimentarul, un copil de maidan” (Gigi Becali), p.108;
„După lovitura de la unsprezece metri din 1989 a făcut numai ce i-au spus securiștii din jurul său. Mâncător preferat de rahat. În loc de banane, a mâncat cărți și s-a cufurit celuloză. Noțiunea de patriotism a fost halită complet de el.” (Corneliu Vadim Tudor), p.110;
„A aspirat bani cu gura și i-a returnat cu metafora propriului său nume” (Sorin Ovidiu Vântu), p.113
„Om firav în aparență, cu o voce castrată, cu intervenții naționale, la timp planificate” (Mugur Isărescu) p.164;
„Băiatul acesta cu carboratorul motoretei Mobra înfundat” (Grigore Cartianu), p.165;
„Își răsucește limba pe micul ecran, scoțând sunete de oase tocite, se tot îneacă în scuipat” (Adrian Vasilescu), p.172;
„Umple ecranul cu flocii săi simetrici aranjați în jurul mașinii de bășit cuvinte” (Varujan Vosganian), p.172;
„Pare o șefă de cantină de fabrică, după corpul publicitat. După inteligență, poate fi situată undeva între o controloare de bilete și o șefă de aprozar” (Elena Udrea), p.183;
„Mașinistul care a deschis cutia gâlcevei sângeroase din 1989” (Laszlo Tokeș), p.189;
„Avea un discurs protejat de șenilile tancului” (Petre Roman), p.190;
„Limba de lemn a lui nu era bună nici de mestecat în ceaunul de mămăligă” (Ion Iliescu), p.190;
„Cel mai nepregătit tinichigiu din tot guvernul” (Funeriu), p.210;
„Ultima femeie la fel de deșteaptă și interesantă ca și ea am văzut săptămâna trecută într-un cimitir, la o înmormântare” (Andreea Pora), p.264
Pe neobservate, furat de frumusețea lecturii, cititorul uită de amărăciunea care-l cuprinde și trece pragul realității spre ficțiune literară atunci când îl urmărește pe cel mai fascinant personaj al cărții, Traian Băsesecu.
“Acest marinar de apă minerală, nu dulce sau sărată, a reușit contraperformanța uluitoare de a ne băga pe toți la apa măluroasă a firii sale belicoase (p.17) Mă simt încolțit de diabolismul său, de instinctul său de animal politic de grădină zoologică. Când ni se adresează parcă ar respira pe c… El crede că țara este o corabie beată (să mă scuze Arthur Rimbaud!), din care poate arunca oricând peste bord toți mateloții (p.20). Omul acesta nu poate zâmbi nici măcar profesional, iar când încearcă s-o facă, e dezastru, gura sa are aspect de organ feminin ritos. (p.22). De la Ceaușescu încoace nu am văzut un animal politic mai viclean. Gândește și se comportă rusește, ca un consumator de vodcă din sfeclă de zahăr sărat. Acest personaj malefic are răul în genă (p.24). Singurul mânuitor ambidexstru al jocului de-a galbena, verdea, neagra, roșia și foarte portocalia noastră viață politică. E o greșeală totală a clasei politice, nu a electoratului simplu. (p.31) Omul apelor, paradoxal, e în starea neroniană de a da foc țării (p.34) Știe să câștige puncte electorale făcând-o pe privighetoarea-n coteț(p.35) Nu e prost, e viclean. Ca orice drac adevărat, pune coarne adversarilor. Joacă rolul de drac providențial (p.42). Demagog de clasă, vede în popor o Mare Adunare (p.43). E actor profesionist, plânge și hăhăie la telecomanda din studioul central al mafiotismului politic (p.54). Viclean și rudumentar în același timp, e inconfundabil în bine și în rău, în frumos și în urât, în rai și în iad, în toate cele lumești (p.78). E convins că ne poate minți tot timpul. A dat ordin să trăim bine, noi neînțelegând atunci că el se adresa camarilei sale (p.98). Are dictatura în sânge, îi place, o cheamă, o iubește, o ademenește, o tăvălește. Are orgia puterii sub frunte (p.128). Un individ dubios, viclean, hămesit, obraznic, arogant, răzbunător. O figură de asasin laș, învățat să înfigă cuțitul numai pe la spate. E o țoapă cu ifose de mare conducător. Nu voturile l-au adus în fruntea țării, ci mecanisme oculte, sofisticate. În urma carierei lui profesionale se spune că e multă mizerie (p.136). Un marinar eșuat care se agață de gâtul tuturor, se cațără peste toți, numai să plutească pe ceva, să nu se ducă la fund (p.146). Când nu râde și nu plânge, minte. Nu e vina lui, ci acelor care au văzut în el papagalul ideal, o pasăre metalică imitând tot timpul slăbiciuni omemești eterne: râsul, plânsul și minciuna adevărată. Un papagal strecurat pe funcția de prim-cetățean al țării. Restul e circ (p.149). Nu e Zeus, va sfârși lamentabil, pișat chiar de sirenele cu care ne otrăvește viața de zi cu zi (p.158). Sabotor profesionist (p.163). Omul apelor murdare, vietatea crescută între mangrove, pândind până și țânțarii de deasupra apei, mereu flămând, cu ochii pe jumătate scufundați în apa mâloasă (p.167).Un biet aventurier, un mic golănaș de port și un șoricel de vapor de cărat cereale. Sau rahat. (p.173). Are mersul crispat, defazat, asincron și inconfundabil, ca al unui pinguin rătăcit în deșertul Sahara (p.175). Îi place să execute ordine și să dea comenzi. Viață de securist internațional (p.205). Barcagiu nespălat chiar și când îl arunci în mare. O creatură care minte și când respiră. Prima anomalie a țării (p.207). E periculos chiar și când crezi că a murit. Pare descins din filme de groază. Se comportă ca un dictator necalificat (p.218). Minte și în somn cu o naturalețe de tip securistică (p.243). Ura leninistă față de opoziție, rapacitatea clanului său, râsul acela psihiatric specific fac din el un caz ideal de analizat de științele politice (p.244). Mai are dreptul la un mandat scurt. De arestare (p.265) Acest președinte aventurier ar trebui dus undeva în mijlocul oceanului, într-o bărcuță obișnuită, să i se lase câteva sticle cu apă plată și de whisky. Soluția ieșirii din criză: ar trebui să tipărim bacnote cu chipul lui. Astfel s-ar fura mai puțini bani, cui naiba i-ar conveni să-l țină pe Băsescu în portofel? (p.231). Nu mai scriu niciun rând despre el. Nu pot înjura morții. Dumnezeu să te ierte, Traian Băsescu! Fie-i apa ușoară, lină, fără valuri, oceanică și adâncă!(p.169).
Luat ca personaj literar, nu cred să mai existe în literatura română un altul care să fie surprins atât de exact prin tehnica focalizării oglinzilor. În felul acesta, Marin Ifrim îl așază în galeria ‘’onorantă” al marilor parveniți și aventurieri din literatura română. Trecut prin această carte, Băsescu își depășește condiția de personalitate publică, în mintea cititorului devine deja tipul literar al parvenitului, având o nobilă ascensiune în literatura română: Mitică Râmătorian și Dinu Păturică (Nicolae Filimon), Tănase Scatiu (Duiliu Zamfirescu), celebrul Mitică al lui Caragiale, Lică Trubadurul (Hortensia Papadat Bengescu), Tache Gheorghidiu (Camil Petrescu), Stănică Rațiu (George Călinescu). Cel mai aproape de el, dar care nu-l întrece, este, totuși, Gorică Pirgu al inegalabilului Mateiu Caragiale.
În final, toată această onorantă ascendență își are rostul ei: mă face să cred că parvenitismul, arivismul, intriga și vanitatea sunt teme eterne, fundamentale ale literaturii române.
Literatura – fața cosmetizată a societății românești din totdeauna.
Marin Ifrim, cu pamfletele sale literare – un condei ascuțit ce se situează, prin talentul său, în rândul acestor mari autori. Poate fi înjurat sau i se poate contesta orice afirmație, dar nu talentul, perseverența și curajul.
Pentru a ilustra talentul său literar, reproducem un astfel de pamflet și lăsăm comentariul la îndemâna cititorilor:
“Ca și pe vremea lui Ceaușescu, populația României e împărțită în două. Unii pupă în fund Puterea, alții sunt totalmente în Opoziție, adică pupă aceeași putere în … cot, în locul în care puterea simte mari dureri pentru soarta noastră. Cu mici nuanțe, am zice că mai există o seamă de indivizi care nu pot fi încadrați în această schemă: eternii oportuniști, acei infractori morali ai tuturor timpurilor. Spun aceste chestiuni ca unul foarte pățit. De la un timp încoace, toată lumea îmi face reproșuri. Unii, pentru că dau bună ziua altora, alții, pentru că dau bună ziua și altora, și, în fine, alții care mă condamnă că dau bună ziua tuturor celor pe care îi cunosc. Eram mic, aveam vreo patru ani, și, la mine, la țară, suprema educație era ca, la această vârstă, să dai bună ziua la toți oamenii de pe uliță. Un fel de teatru moromețian. După ce-l salutai pe câte un nene sau o tanti, chiar dacă nu aveai habar ce e cu ei, uneori auzeai în urma ta, exact ca la teatru, un fel de murmur de admirație: Al cui o fi copilul ăsta, că tare educat mai e?! Asta e viața de zi cu zi, de secole, în …” țara noastră-i țara noastră.” Logică de brânză, când îi e foame o mănâncă (logica, nu brânza!). Vorba lui Sartre: „Infernul e ceilalți” (Despre ceilalți). 27.05.2010
Cartea sa – sinteză de amărăciune, indignare, curaj și talent literar. O carte inteligentă pentru cititori inteligenți.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*