Cu mortu’ la târg

01.02.12 by

Nu se luminase bine de ziuă când au plecat. Aurica, cocoşată de felul ei, mergea înainte, călcând apăsat, de parcă ar fi vrut la fiecare pas să strivească un gândac invizibil de pe cărare. Avea părul albit de necazuri, strâns într-un coc peste care-şi îmbrobodise în fugă un batic negru. Desculţă, pielea crăpată de pe degetele de la picioare şi călcâie avea culoarea pământului. Purta o fustă cernită şi o bluză de culoare incertă, ce făcea să se distingă cu greu de culoarea frunzelor din lanul cu păpuşoi (porumb) prin care treceau. Arăta ca o nălucă. Ţinea în mâna dreaptă o sapă, cu un fel de înverşunare de parcă ar fi vrut să sugrume un şarpe. Mâna stângă i se bălăngănea repezit, înainte şi înapoi. Cărarea şerpuia prin spatele grădinilor, prin şi printre vii şi parcele de porumb, printre pruni şi oştiri întregi de araci cu fasole.
În spatele ei veneau, pe rând, ginerele, Vasile a Saftei, pufnind pe nas, precum un cal căruia i s-a oprit o muscă în gât, apoi vecinul Ghiţă Cepoi, deşirat şi slab, ce arăta precum un trunchi uscat şi cocârjat de salcie; ultimul din şir era Mitică, băiatul dascălului de la biserica de rit vechi. Luaseră cu ei două hârleţe, o lopată şi un topor şi astfel “înarmaţi”, mergeau tăcuţi pe cărare, porniţi cu noaptea în cap de Aurica.
Atât mai insistase biata bătrână, zile la rând s-a tot dus să le spună de necazul ei, încât, până la urmă au acceptat să o ajute.
– Bine, mătuşă, venim. Da’… nu prea cred să găsim ceva. Numai Dumezeu ştie unde ar putea fi…, i-a zis atunci Ghiţă Cepoi. Dimineaţă devreme, cum dau de mâncare la vite, vin către dumneata.
– Mergem acum, numai să nu fie degeaba, a zis, morocănos, şi ginerele ei, Vasile a Saftei. Privea pieziş, aşa în felul lui, meşterind ceva la o roată. Fusese la pădure cu o zi în urmă şi i se stricase căruţa… Dacă chiar o fi cum zici dumneata, mă întorc în sat şi împrumut carul cu boi de la Vasile Pintilie, ori de la altcineva…
Numai Mitică, unul din finii lor, îl botezaseră când încă îi mai trăia bărbatul, n-a făcut nici un fel de comentariu. De câte ori îi cere cineva ajutorul, băiatul doar atât spunea: “S-a făcut! Când?” Şi când îi ziceai, atunci venea, indiferent de zi sau de noapte, de iarnă sau miez de vară.
Dacă-i vedeai de departe în acea dimineaţă pâcloasă, semănau cu nişte năluci care se pierdeau printre sălciile crescute pe marginea pârâului. Au coborât cărarea pe lângă şipote, au trecut pârâul în spatele grădinii lui Botezatu şi au început să urce prin pădure, tăind-o de-a dreptul către izlaz. Aveau ceva de mers. Toţi patru ştiau însă bine potecile şi ar fi fost în stare să găsească şi cu ochii închişi cel mai scurt drum prin pădure.

– Ei, mătuşă, acu-i acu! Zi matale unde, că noi săpăm! deschide vorba Ghiţă Cepoi când au ajuns pe izlaz.
Aurica şi-a amintit vorbele ghicitoarei: “E acolo un copac trăsnit şi lângă el un copăcel… E un loc aşa mai ferit, cu pământ umblat, lângă apă… E aproape…”
A văzut fagul, două cioturi negre îndreptate spre cer ca nişte aripi de înger. Nu se simţise niciodată prea bine când trecea pe lângă copaci trăsniţi; erau ca nişte prevestiri sumbre. Acum, iată, i se confirmaseră trăirile de altădată. Se opreşte, îşi îndreaptă spatele încet, parcă deşirându-se spre cerul vineţiu; încă nu răsărise soarele, dar către linia orizontului albastrul întunecat – vineţiu al bolţii se schimbase într-un verde ce-ţi tăia răsuflarea. Cunoştea locul; fusese aici când era fată, o trimiteau bătrânii ei cu oile; venise şi mai târziu, când mai trăia bărbatu-său. Aveau oi la stână, veneau să le tundă. Se aduna atunci cu mic, cu mare, tot satul. Înhămau dimineaţa devreme calul la căruţă, puneau scândurile şi le acopereau cu preşuri, pregăteau ceva de-ale gurii, luau şi pe copii, pe fată şi pe băiat, aproape adormiţi, din pat, şi îi culcau în lădoi, pe aşternut de fân. Stâna satului nu era prea departe de fagul trăsnit. Ştia şi izvorul de lângă el… Oamenii îi ziceau locului “La Puturosul …”
Făcuse parte dintr-o moşie boierească pe vremuri şi unul dintre argaţi dormea cât e ziua de lungă şi uita de oi şi de vite. Cum venea cineva de la conac, cum îl găseau sforăind la umbră de fag. După obiceiul lui, au botezat şi locul. Puturoasă însă era şi apa izvorului, ca să o poţi bea trebuia să te ţii cu mâinile de nas. Parcă ai fi mâncat ouă clocite. Doctorul de la conac spunea că apa asta e tare bună, e de leac. Şi mereu trimitea boierul Cristea, ori cei de la Călugăru câte un căruţaş să încarce apă în butoaie şi să le ducă acasă. Ceilalţi, neştiutori sau poate prudenţi, nu se atingeau de apa asta. Văzuseră că o ocoleau până şi oile şi, prinşi de un mimetism ancestral, făceau la fel. Nici câinii, nici vacile nu beau de aici.
În capul Auricăi se învălmăşeau însă gândurile: era început de august, cald, infernal de cald. Un corp îngropat în grabă ar fi început repede să miroasă. Aici însă mirosul putea fi acoperit de cel al izvorului… Câinii n-ar fi venit pentru nimic în lume într-o asemenea duhoare să dea vreun semn. Cu gândul tot la cel dispărut, Aurica începuse să brodească povestea. Era sigură că acolo fusese îngropat; chiar înainte să meargă la ghicitoare şi să-i ghicească. “Numai ciobanul cel tânăr a făcut-o. El îl duşmănea pe băiat. Năpârca!… I s-a pus la inimă că i-a luat băietu’ meu fata la care ţinea şi că vor să facă nuntă când se va întoarce din Italia. Da’, las’, Dumnezeu nu bate cu parul… “
Locul era întocmai cum i-a zis ghicitoarea. Numai că pământul umblat de lângă izvor fusese de curând răvăşit. Cineva săpase acolo în grabă…
– Bre, Aurică, parcă miroase urât, bre, interveni Cepoi.
– O fi de la izvorul aista puturos, încearcă Vasile a Saftei, ginerele, să-şi dea cu părerea.
– Băi, bădie, sări Mitică, băiatul dascălului, aici a umblat cineva, uite urmă de hârleţ…
Dar Vasile, ginerele, nu mai avea chef de vorbă. S-a apucat să sape, cu îndârjire, să-i facă pe plac soacrei.
Aurica însă pricepuse. Ghicitoarea îi spusese bine. Îi era clar că acolo fusese cineva îngropat şi apoi scos şi mutat în altă parte. “Criminalul nu are linişte”, a zis ea. L-a oprit pe Vasile din săpat, s-a pus în genunchi pe pământul ce duhnea a hoit, a scos o lumânare din sân şi a aprins-o cu chibritul, înfigând-o apoi în pământul proaspăt răscolit.
La întoarcere, pe drumul spre casa din sat, n-a mai scos nici o vorbă.
Doar Vasile, ginerele, era singurul care povestea când una, când alta, vrând parcă să-i abată gândurile.

Semn rău, maică, semn rău

– E acolo un copac trăsnit şi lângă el un copăcel. O să vezi matale un loc cu pământ umblat, lângă apă… E aproape…
Ghicitoarea a închis ochii şi apoi s-a aplecat iar asupra cărţilor de pe masă. Alături, pe o tăviţă de lut, întinsă, înşirase un pumn de frunze uscate, cum sunt cele de ceai; sufla din când în când în ele şi frunzele, zburătăcite, se aşezau altfel, desenând figuri noi. În ele descifra ghicitoarea înţelesuri ascunse ori amănunte pe care cărţile nu i le arătau.
Aurica şi uitase de când se afla în casa bătrânei. Şi-a întors capul spre dreapta. Un ochi de geam cât o palmă lăsa lumina să se furişeze în cămăruţa scundă, dezvăluind cărţile întoarse pe masa de lemn. Nu mai venise niciodată la vrăjitoare, deşi ştia bine cu ce se ocupă. Mai afla de la câte o vecină despre neveste care umblau prin babe, să le ghicească. „Femei fără minte”, se chitea ea. Dar necazul te face din om neom. Ea nu ar fi umblat prin babe, nici chişcată cu ceară. Cum să te bazezi pe aşa ceva?! Noroc cu preotul din sat, el o trimisese. În el avea încredere oarbă. Îl găsise în faţa casei parohiale. Întindea rufe spălate la uscat, îl pusese preoteasa la treabă. „A dracu’ scorpie, gândise bătrâna. Ea stă la umbră şi pe părintele îl ţine la corvezi. Era un drac şi jumătate de femeie, câte o fi tras şi părintele cu ea”.
– Şi-i bre? o întrebase el, morocănos. Ştia de necazul femeii.
– Nişi o veste de la băiet, părinte. Poate vrei dumneata şi-mi deschizi cartea, poati sî arată acolo, în carti (în carte), pi undi-o hi. Io nu mai am linişti…
– Uiti, şi zâc eu: ti duşi matali la Răcăşiuni, e o femeie acolo care şicî (cică) dă în cărţi. Poate că-ţi spune. Ştii râpa şeia, pe care se coboară de la Teiuş, acolo stă, are o casă veche, lângî fântânî…”
– O ştiu, părinte. Dar n-am umblat niciodată prin babe… cu treburi din astea necurate…
– Bre, la năcaz, omul faşi şî şi n-o făcut. Dacă chiar n-ai linişti, te-i duşi dumneata sî întreghi. }âni, colea, gâsca aiasta, mie nu-mi trebuie, poate o dai bătrânii … Du-ti acuma, m-a pus preoteasa la treabî, îi vorbi el, ca omul chinuit.
Luase cu ea gâsca, o pusese în traistă, şi, într-o zi de târg, pornise femeia către Răcăciuni. Dacă o întreba cineva unde merge, avea motiv: “Merg la Răcăciuni, am promis la cineva de acolo că-i duc o gâscă, are un parastas de făcut.”
A avut noroc. De câte ori trecuse pe lângă casa vrăjitoarei, era coadă acolo. Veneau oameni şi de peste Siret, şi de dincolo de Bacău. Fel şi fel de necazuri. Dar atunci, când a ajuns ea, nu era nimeni, iar bătrâna abia apucase să dea mâncare la porci şi la vite.
S-a uitat lung la ea, deşi nu erau din acelaşi sat şi nu vorbiseră niciodată până atunci.
“Şi-i, coană Aurică? N-ai primit scrisoare di la băiet, aşa-i?! Hai, că-ţi spun… Ai nimerit în zî bunî, toate sî arată azi pân la anhiaz…”
Se aşezase pe scăunelul mic, cu trei picioare; parcă se ghemuise şi inima în ea, nici nu ştia pe ce lume se află… Se uita către cotoroanţă şi parcă era pe cealaltă lume. Scutură din cap de parcă i-ar fi intrat o muscă în ochi şi nu izbutea să o alunge. Mâinile îi atârnau grele pe lângă corp, aproape să atingă pământul. Prin picioare simţea furnicături…
Cotoroanţa făcuse cărţile, dar Aurica nici nu o văzuse. Cu gesturi când rapide, când molcome, privind din când în când către vizitatoarea neaşteptată, desfăcuse dintr-un batic murdar frunzele acelea uscate şi le presărase la întâmplare peste cărţile frumos rânduite. Înainte să primească această vizită neaşteptată o prinsese aşa o ameţeală de nici nu ştia ce este cu ea. Şi-a luat însă seama şi s-a dus în grădină, unde, printre straturile cu morcovi şi ceapă avea o plantă exotică, asemănătoare cumva cu ceapa. Mestecase câteva frunze şi un capăt micuţ dintr-o rădăcină şi se întinsese apoi sub un şopron, peste fânul pregătit pentru vite. În vis i se arătase iar bunica ei şi-i povestise despre necazul femeii care tocmai plecase de acasă cu gând să o caute.

„…E în loc pustiu, nici om şi nici animal nu umblă acolo”, adaugă ghicitoarea, şuierându-şi cuvintele.
Avea un mod mai ciudat de a vorbi; cuvintele ieşeau pe gura ei de parcă bătea vântul în sobă.
Dar Aurica nu se gândea la asta. Vorbele ghicitoarei îi picurau parcă în suflet stropi de ulei încins. Într-un singur loc ştia un fag trăsnit, acolo trebuia să fie; nu era nici prea departe de drumul pe care a plecat el.
„N-a mai ajuns săracu’ băiet nici până la Oneşti. Mi l-au luat, nu i-ar mai încăpea pământul!”
Ghicitoarea îşi băgase mâna răşchirată între cărţi, amestecându-le repede pentru o nouă aşezare. Îşi mişca buzele murmurând ceva nedesluşit. Ochi mari şi negri, adânciţi în orbite şi distanţaţi unul de altul, nasul coroiat ca de bufniţă, faţa stafidită, părul ca o grămadă de câlţi, pusă cu furca pe capul mare ca un dovleac. Pe sub bluza neagră îi atârnau uriaşe, ţâţele, aproape atingeau măsuţa pe care erau înşirate cartoanele acelea tocite cu figuri de femei şi bărbaţi, de ghindă, de tobă… Aşa cum stătea acolo, lângă masa joasă şi rotundă, vrăjitoarea aducea a bufniţă împăiată. Numai ochii îi sticleau în semiîntunericul odăii. Aurica însă era închisă în necazul ei. Gândul cel negru, că băiatului i s-a întâmplat ceva, îi fusese confirmat.
„Semn rău, maică, semn rău. O să aveţi o înmormântare în casă. Văd lacrimi şi durere. Bărbat tânăr, neînsurat, omorât la drum de noapte de un bărbat de verde…”
Aproape că nu mai auzea nimic. Se învârtea cămăruţa cu ea. Cât a mai plâns, câte frământări a avut. Şi doar i-a spus băiatului atunci: “Nu pleca, mamă, dă-i la nenorocirea de bani!” Iar el nu şi nu, o ţinea una şi bună, să-şi adune bani de nuntă şi casă. Cu ce câştig aici nu-mi pot strânge bani nici pentru o înmormântare!” Se vorbise cu ai lui Bălan şi cu băiatul lui Anghel, cel de lângă biserică, să plece, să lucreze în Italia. Că-i duce nu ştiu cine din Comăneşti, care a mai fost plecat. “Lasă-l , mamă, să se ducă;” sărise şi ginerele, Vasile. Doar n-o să-l ţii toată viaţa lângă fustele matale. Nu e copil! Ce, el e mai prost ca alţii? Nu vezi ca se întorc din Italia cu zeci de mii de dolari, îşi fac case, cumpără pământ. Lasă-l!” Până la urmă, n-a avut încotro şi l-a lăsat. Dar parcă tot nu era ea împăcată cu asta. Şi atunci seara, când a ieşit pe poartă ca să plece spre Oneşti, unde se întâlnea cu ceilalţi, avea sufletul greu ca pământul. Nici măcar n-a apucat să vadă că din curtea vecină, Vasile, ginerele, îşi freca mâinile bucuros. “Aşa cumnate, nu mai fi un mototol, bombăni el, la plecare. Mergi cu bine! Ăştia, bătrânii, cred că e tot ca pe vremuri… Dă-le pace!”

Ghicitoarea văzuse că era cu gândurile aiurea. A tuşit de câteva ori, scurt, aşteptând să se întoarcă. “Aveţi o fată, Zamfira; vă gândiţi la o nuntă. S-au luat, dar nu s-au cununat în biserică…” “Da, aşa e …”, confirmă bătrâna. “E şi zestrea la mijloc”, continuă ghicitoarea. “De la zestre a pornit crima”. “Păi, de unde atâta zestre; fata nu e cine ştie ce de bogată…”, răspunse Aurica, căutând în desenele de pe cartonaşele tocite o confirmare a propriilor ei bănuieli. „Se plăceau…”
Cărţile o arătau pe fata brunetă cu spatele la el şi cu inima la bărbatul cel de verde, cel care făcuse crima.
“Am ştiut eu”, gândi ea, înspăimântându-se de propriul gând.
Nu o mai asculta pe Mariţa, ghicitoarea. Alunecase în spaimele mai vechi ca într-o groapă cu lut moale, din care nu mai poţi ieşi. Făceau oamenii pe vremuri asemenea gropi ca să poată prinde lupii ce bântuiau prin sat. În timp ce baborniţa boscorodea într-una şi făcea ea cărţile, Aurica a scos din legătura făcută în basma fasolea pe care o pregătise, gâsca i-o dăduse când a intrat, să se scape de ea.
“Ia-o, mătuşă, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, că m-ai luminat.”
A zis cuvintele astea şi a ieşit din încăpere fără să se mai uite pe unde merge. Trebuia să se ducă să-şi caute băiatul. Să-i facă parte măcar de o înmormântare ca oamenii. O să-l roage pe ginerele ei, Vasile a Saftei, să o ajute. Şi-o face el oleacă de timp şi pentru ea, n-o lăsa-o tocmai acum.

De când îi plecase băiatul în Italia, Aurica nu mai avusese linişte. Nu ştia de ce, dar nu se simţea de loc împăcată. Bărbatul îi murise de câţiva ani şi Costin era singurul ei reazem. Fusese plecat în armată şi chiar a mers o jumătate de an prin Braşov să lucreze. Era tot singură, dar nu se simţise aşa de ciudat ca acum. Începuse atunci să-şi dea în bobi, învăţase asta de la bunica ei. Păstra bobii legaţi strâns într-o năframă, în spatele icoanei prinsă în nişa din perete. Dar ce puteau să-i spună grămăjoarele de grăunţe pe care le tot înşira pe masă?!
Când bob zăbavă, când veste de la drum lung, când îmbulzeală. Sau adunare şi necaz. S-a apucat apoi să se sfătuiască cu vecinele. Seara, când trebuia să vină poştaşul, se tot ducea la portiţă, doar, doar o primi veste… Dar nimic. Aşa a promis băiatul ei: că- i scrie. “Îţi pun carte poştală din Oneşti”, a zis el când a plecat. “Nu-ţi face griji!” Trecuseră însă aproape trei săptămâni şi nimic. Semnele rele i se înmulţeau cu fiecare zi, nu mai putea să stea liniştită. Atunci, femeia şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la postul de Poliţie. Îl cunoştea pe şeful de post, ea şi cu bărbatu-său l-au botezat. Dar omul ce putea să facă? A liniştit-o şi el cum s-a priceput.
“Naşă, zice, nu pot să iau la întrebări aşa pe nu ştiu care din sat doar pentru o bănuială. Dacă ar fi, să zicem, să descoperim pe băiat, cum zici, păzească Dumnezeu, să fie mort şi aruncat pe undeva sau îngropat, am avea motive să pornim anchetă, să-i cercetăm pe cei bănuiţi. Dar aşa?! Chiar dumneata zici că el a plecat în Italia… Mai aşteaptă, cine ştie …” Şi după ce a condus-o grijuliu pănă la uşă, a mai adăugat din prag: “…Apăi, lasă, bre, o să scrie el…”
Aurica n-a mai zis o vorbă. A pus capul în piept, a ieşit prin celălalt capăt al satului, pe lângă troiţa cu eroii, – postul de poliţie era în satul vecin, unde se afla acum şi Primăria -şi a intrat în sat dinspre Orbeni, ca să-l caute şi pe preot. “M-o dezlega el; altfel gândeşte un preot … Are mai multă şcoalî… Ori să-mi deschidî cartea, să-mi zicî ce şi cum.”
– Ascultă, mătuşă. N-ar strica să mergi la o ghicitoare, i-a spus preotul. Poate o dibui ea adevărul şi te mai linişteşti. Am auzit că ar fi una la Fundul Răcăciunilor, chiar aproape de ospiciul de la Gâşteni. Şi mai e una tot la Răcăciuni, cum urci spre Teiuş Cică e tare căutată. Ia şî matale o găină, o legătură cu fasole sau ce-o fi, te urci în autobuz şi într-o jumătate de oră eşti la Răcăciuni. O găseşti.
A plecat atunci de la părintele, dar nu se gândea neam să meargă la vrăjitoare. “Las că vin eu altădată, Şi nu cu mâna goală. O să iau o gâscă, şî poate-l îmbunez şi-mi citeşte din carte. Că a mai citit şi la alţii şi li s-a arătat ce şi cum…”
De unde să ştie ea cum se fac lucrurile astea?!

“Eu o să mă duc, mămăică!”

Costin mâncase şi se dusese apoi în camera din faţă să se îmbrace. Şi-a luat costumul cel verde; şi-l cumpărase chiar din Oneşti când a venit din armată. “Tare-i vine bine”, gândi maică-sa, când l-a văzut gata îmbrăcat. L-ar fi mâncat din ochi, aşa îi era de drag.
– Eu o să mă duc, mămăică!, îi zise el.
Şi-a luat rămas bun, a ieşit repede pe portiţă şi a plecat. Nu-i plăceau despărţirile astea.
“Măcar de s-ar uita o dată înapoi”, gândeşte bătrâna. “Să-l mai văd o dată la faţă. Cine ştie dacă mai trăiesc până se întoarce?!” Şi tocmai atunci ieşise în dosul porţii şi ginerele, vecinul ei, să o bombăne. Dacă nu erau vorbele ălea, ale ginerelui, ea s-ar fi dus cu el, cel puţin până în capul satului, ori chiar până la autobuz sau până în Oneşti. Că doar a mers de atâtea ori noaptea pe drum. Măcar s-ar fi simţit împăcată şi poate nu se abătea nenorocirea asupra lui. Ştia că nici băiatului nu-i place asta.
– Să nu uiţi să-mi scrii, Costin…, i-a mai spus bătrâna, cu gândul că băiatul va întoarce capul.
– Nu uit, fii liniştită!, i-a răspuns el şi a dispărut după cotul drumului. Aurica s-a întors iar în ograda casei. Avea o mulţime de treburi de făcut; aici, la ţară, niciodată nu gaţi.

Să nu te iei după babe

Vasile a Saftei, ginerele, tocmai bătea şipci pe leţurile de la gard când s-a trezit cu Aurica lângă el.
– Măi Vasile, mamă, numai tu mă poţi ajuta, că n-am pe cine să iau cu mine.
Vasile s-a oprit din lucru şi a invitat-o pe soacră să stea jos, pe prispa casei, la umbră. Femeia a început să-i povestească de neliniştea ei, de drumul la Poliţie şi la popă, zicându-i că a fost şi la ghicitoarea din Răcăciuni. Sigur, s-a întâmplat ceva cu băiatul ei. Ghicitoarea i-a citit în cărţi şi i-a zis că ar fi fost omorât şi îngropat fără lumânare pe izlazul de dincolo de pădure, unde e stâna.
Când a auzit de una ca asta, lui Vasile i s-a înnodat limba în gură. A privit bănuitor către bătrână, ca şi cum s-ar fi aşezat lângă un balaur şi nu lângă soacră-sa. Apoi şi-a luat seama şi a răspuns cu o voce tremurată şi joasă:
– Nu cred că are rost să te iei după babe, astea nu ştiu decât să-ţi ia banii. Dar dacă zici dumneata că-i acolo, îngropat pe izlaz, om merge. Numai că izlazul e mare, de unde poţi şti unde îi?!
– Păi, femeia a zis că e îngropat nu departe de un copac trăznit, în loc pustiu. Şi nu ştiu decât fagul trăzznit de la Puturosul, altu’ nu…
De data asta, ginerele a amuţit de-a binelea. Noroc că era aşezat, altfel ar fi căzut din picioare.
S-a gândit ce s-a gândit, a invocat ceva treburi în zilele următoare şi i-a promis soacrei că peste trei zile, duminică dimineaţa devreme, merg să-l caute. Şi când Aurica tocmai ieşea în drum, cocoşată cum mergea ea – ca să intre în curtea casei trebuia să iasă mai întâi în drum că ginerele n-a vrut să facă o portiţă în gard, să poată trece uşor la casa soacrei! – Vasile a Saftei scrâşnea din dinţi împotriva tuturor dracilor şi Hristoşilor care au lăsat ghicitoare pe lume. Era aşa de furios atunci că, dacă ar fi ştiut că el a îndrumat-o spre vrăjitoare, l-ar fi strâns de gât chiar pe preotul Burduhană, cât era el de preot.

De-a v-aţi ascunselea

Seara, Vasile s-a tot perpelit în pat ce şi cum să facă, apoi, în ziua următoare, cu noaptea în cap, a plecat să vadă de via din celălalt capăt al satului, unde ar fi intrat chipurile cineva cu tractorul şi i-ar fi stricat o parte din ea. Imediat, după ce aflase de la soacră-sa unde ar fi îngropat Costin, venise din Răcăciuni la el un geambaş de cai. Vorbiseră mai de mult şi omul promisese să-i caute un cal bun undeva la Podul Turcului, unde avea niscaiva prieteni. A spus femeii şi de vie, cum că ar fi discutat şi despre vie, că se întâmplase tocmai când trecuse răcăciuneanul prin dreptul ei. Era însă mai mult ca să aibă un motiv să plece de-acasă.
Nici nu se luminase bine de ziuă când Vasile săpa de zor la fagul trăznit de pe izlaz. A găsit repede ce căuta.
Era aşa de concentrat încât uitase cu totul de duhoarea insuportabilă de hoit. Nu mai avea timp de asta acum. Cu băgare de seamă a introdus cadavrul într-un sac de plastic pe care-l adusese cu el, apoi l-a băgat pe acesta într-un alt sac, tot de plastic, apoi într-un altul, de iută. L-a legat şi l-a răsturnat în lădoi, cu mare grijă ca să nu curgă ceva, ori să se rupă, l-a acoperit cu paie şi coceni şi bălegar luat din grajd, care oricum mirosea urât, şi a dat bice cailor. Avea doi cai frumoşi, Puica şi Mândra, de care era tare mulţumit. Trăgeau de-ţi venea să crezi că eşti în automobil. Acum însă Vasile nu se mai gândea la asta. O singură noapte nedormită îl făcuse să îmbătrânească cu zece ani. A ieşit de pe izlaz frământându-se cum şi unde ar putea să arunce cadavrul ca să nu mai fie găsit, cum să facă să nu-l vadă careva. I se părea că toţi care treceau pe lângă el îl bănuiesc.
Ştia el o râpă, ceva mai departe de izlaz, căreia bătrânii îi spuneau Valea Popii. Acolo se jucau când erau mici. Ţiganii din Rădoaia aruncau în ea animale moarte şi gunoaie, aşa încât acum nimeni nu mai intra printre salcâmi şi bălării să se bage în ea. Cum de nu s-a gândit de la început la asta?! Încântat de deşteptăciunea proprie, a grăbit caii, plesnindu-i scurt cu biciul. Şi când, la un cot al drumului, a văzut că nu mai e nimeni în preajmă a întors carul şi a pornit către groapa de gunoi a ţiganilor. Dar, ghinion! Câţiva copii, pe care nici nu-i cunoştea, se jucau de-a hoţii şi vardiştii chiar pe marginea râpii. A oprit căruţa, a încercat el să-i fugărească pe ţânci, dar n-a fost chip să rămână singur. N-avea încotro; a întors şi a plecat cu mortul spre casă. Din când în când tot întorcea capul înapoi, să vadă dacă nu s-a descoperit sacul şi dacă nu a fugit de pe el gunoiul de grajd. I se tot părea că miroase a mort. Nu mai suporta nici pulovărul de pe el. S-a oprit la o cişmea să se spele, s-a frecat pe mâini şi pe faţă cu izmă (mentă) găsită în grădina unei case părăsite, ba a şi pus câteva smocuri de izmă în car, să dea miros, să nu se prindă careva ce duce el acolo. Dincolo de Rădoiaia, la Cruce, cum îi spune locului, a întors iarăşi carul şi a dat să intre în pădure, să meargă către Pârâul adânc. Nu era departe şi acolo, pe un mal abrupt, se afla intrarea într-o vizuină de urs. Ursul nu mai era de mult, ocupantul peşterii fiind omorât cu focuri de armă de un bătrân din zonă, Ghiţă Manea, vrăjitor şi el, care-şi păzea via. Ursul venise la struguri, l-a văzut din foişor, avea o colibă făcută într-un nuc, a ochit, a tras şi nu l-a nimerit de prima dată prea bine, dihania, rănită, a venit şi s-a căţărat în nuc, el a mai tras două focuri şi-apoi, înainte ca ursul să moară, l-a prins în braţe şi l-a aruncat jos, rupându-i şira spinării. Ştia bine poteca, a dat să coboare pe ea, când a auzit ceva voci. S-a lămurit repede: învăţătorul de la şcoală adusese copiii să vadă liliecii din vizuina ursului! S-a întors bombănind, convins că nu mai are nici o scăpare. Tot acasă e mai bine; numai să nu se fi întors femeia de la prăşit că-i vai şi amar. “Aşa-mi trebuie dacă am rămas la coada vacii; aici, la ţară, cum ai mişcat ceva, cum te vede unul ce faci. Oamenii sunt mai mult pe afară, văd tot.” Tot bombănind de unul singur i-a venit şi gândul cel bun. La urma-urmei, ar putea să-l îngroape chiar în closetul din grădină. Şi-aşa fugise o bucată de pământ. Îl bagă acolo, îl împinge cu o sapă până se acoperă şi gata. Pe urmă face un closet nou şi pe ăsta îl astupă. “Dar dacă se duce iară la zgripţuroaica aia din Fundu-Răcăciunilor şi-i spune unde îi?! Asta e în stare şi în rahat să se bage… Nu, trebuie să găsesc eu ceva… Dar şi, bre, Vasile, eşti prost?! O vrăjitoare nu poate să cadă-n closet şi să se înece?!”
Gândul cel nou l-a făcut să fluiere, fericit că este atât de deştept. Se duce într-o noapte, o umflă pe zgripţuroaică din pat, îi leagă un bolovan de gât şi o scufundă în closet. “Că avea bufniţa un closet de putea să ascundă în el şi un tractor…!”
Când a ajuns acasă, s-a asigurat mai întâi că e singur. Nevasta nu se întorsese de la câmp. Soacră-sa nu se auzea pe nicăieri în curtea vecină. Exact cum şi-a dorit. Avea acum timp să caute o rezolvare; a descărcat sacul, căutând un loc unde să-l ascundă. În closet nu putea să-l bage, din grădină de unde era, se vedea departe, cale de-o poştă. Cine ştie cine îl zăreşte şi intră la bănuieli. Crede că ascunde acolo vreo comoară şi vine şi caută. A vrut mai întâi să-l ducă în şura cu paie, dar s-a temut că-l vor descoperi câinii, şi gata, îl dau jigodiile de gol. Pe urmă, i-a venit altă idee: şi-a adus aminte unde se băga el când erau mici şi se jucau de-a v-aţi ascunselea. O să-l aşeze în butoiul cu varză; şi-aşa terminaseră varza şi el era cel care se ocupa de spălatul butoiului în fiecare an. Femeia nu suporta mirosurile urâte. Iar varza, mai ales acum , la începutul verii avea o duhoare să te ţii cu mâinile de nas, şi mortul la fel. Lucrurile se potriviseră tocmai bine. Îl bagă în butoi, cu sac cu tot, trage fundul, îl etanşează cu papură prin locurile pe unde dădea să curgă, îl şi smoleşte chiar ca să fie mai sigur… “Duminică merg cu cotoroanţa pe izlaz, iar joi, gândi el, frecându-şi mâinile cu altă tufă de izmă, o să fie târg la Sascut. Duc butoiul la târg ca să-l vând şi să iau altul; o să-l arunc pe undeva într-o râpă sau chiar îi dau drumul pe Siret. Dacă bag şi două pietroaie în el se scufundă şi nu-l mai vede nici Dracul…” A rezolvat apoi şi povestea asta; butoiul fiind mare a mai băgat în el două pietroaie avute lângă casă şi a tras iarăşi fundul, fixând mai bine cercurile să nu care cumva să cadă. Mai greu a fost să coboare butoiul în pivniţă, era cât pe ce să-l scape. Când a văzut că nu prea merge a renunţat la idee. L-a lăsat deasupra, chiar în cămăruţa din grajd unde păstra şi butoaiele cu vin. O să pună două scânduri groase până în car, o să-l rostogolească încet pe planul înclinat şi nu are nevoie de nici un fel de ajutor. Şi tot aşa o să-i dea drumul şi în apa Siretului, pe urmă…
Cu soacra se va descurca el, o să meargă aşa cum a promis, să o ajute să sape pe izlaz, duminică dimineaţa, să nu intre scorpia la bănuieli. Acum chiar se simţea ca un om care scăpase de griji; alţi copii nu mai avea cocoşata; tot pământul de zestre o să-i rămână neveste-sii. Adică lui. Că de nevastă, la o adică, se poate scăpa. Cum a scăpat de cumnat …

Aventuri în târg la Sascut

În joia următoare, Vasile a Saftei a înhămat caii la căruţă încă de la două noaptea. Părea liniştit şi se îmbrăcase de sărbătoare; mergea doară la târg. Până la Sascut era drum lung, avea cel puţin 26 de kilometri de făcut. Vroia să vândă butoiul cel vechi, de varză şi , pentru asta, mai reparase câte ceva la el, îl smolise… Cu banii luaţi pe el şi cu încă ceva avea să-şi cumpere unul nou. Mai vroia să caute un purcel pe care să-l îngraşe până la Crăciun şi o mai vedea. Aşa-i spusese , de cu seară, neveste-sii, fata Auricăi.
Când să iasă pe poartă, sigur că o să aibă o zi aşa cum îşi dorise, iaca şi Aurica, cocoşată, în faţa cailor.
– Vasile, mamî, ţâni di işi şeva de mâncari, să ai pentru drum, mamî, să nu strâşi (să nu strici) banii.
Şi bătrâna îi întinde o traistă, în care înfăşurase, cu grijă, în prosop curat, şuncă şi ceapă şi o jumătate de litră de rachiu din cel bun, cum îi plăcea ginerelui. În fiecare toamnă când mergea la cazan, punea să se tragă câteva găleţi de rachiu, a doua oară. Pe ăsta îl punea deoparte şi-l grijea pentru Costin şi, în ultimii ani, şi pentru ginere.
Vasile, speriat mai întâi, a luat bucuros legătura şi dă să se urce în căruţă. Însă Aurica, deşi avea ceva ani, era deja cocoţată pe scândură, înaintea lui.
– Dacî tot te duşi la târg, mamî, iaca, m-am gândit să viu şî io. Să-mi cumpăr câteva lucruri pentru înmormântarea lui Costin. Aşa-mi spuni nhie inima, e tot pe undeva pi aişi. Şi poati ni întoarşim împreunî prin Răcăciuni, pi la ghişitoare, să-mi mai spunî odată şi mai vedi. Data trecutî, io nu credeam şî-ai văzut, a avut dreptati bătrâna. O fi ajutat-o bunu’ Dumnezău sî vadî!
Vasile avea el chef să tragă nişte înjurături, din alea cu Dumnezei şi sfinţii din calendar, dar s-a abţinut. Prea ieşiseră lucrurile ca dracul. Să dea jos butoiul din car nu mai avea nici un motiv, aşa că a plecat.
„Oi vide eu şi-oi faşi, nu o să se găseascî tocmai acum şineva sî cumpiri butoiu’; şî, pi urmî, tot scap de el cumva… M-o ajuta Dumnezău şî pi mini!” S-a împăcat cu gândul şi a început să biciuiască cele două iepe, Puica şi Mândra, ca să-şi verse cumva furia închisă în el. Şi aşa de tare mâna caii, de era cât pe ce să o arunce pe soacră de pe scândură la fiecare pietroi mai acătării peste care trecea cu roata. Oricum, treziseră tot satul: Vasile a Saftei, Aurica şi “butoiul cu varză” plecaseră la târg.

Norocul celui fără de noroc

Drumul a fost tot o hurducăială; biata Aurica nu mai ştia dacă are oasele pe unde se aflau înainte de a se urca în car. Mai mult, când să iasă din sat şi să treacă Pârâul Orbănarilor, în pantă, a căzut butoiul din căruţă şi a luat-o la vale până în apa pârâului. Speriat, Vasile s-a dus să vadă ce-i cu el. Să nu se desfacă nenorocitul tocmai acum. Din fericire, nu se întâmplase nimic. Nici măcar nu curgea “zeamă de varză” din butoi. S-a tăbârcit cu el ca să-l urce în căruţă, în timp ce Aurica îi tot spunea să-l lase dracului, acolo, să nu se mai chinuie.
“Cine să vrea, mamă, la târg, un butoi vechi. Nici un colac şi-o lumânare nu poţi să cumperi cu ce o să primeşti pe vechitura asta.”
Bătrânei nu i-a scăpat însă faptul că ginerele a început să mâne caii mai cu grijă. Parcă i-a luminat cineva gândurile, dintr-o dată. A devenit atentă; până la Sascut mai era de mers şi, când se urca în car parcă şi mintea i se limpezea. Aşa se întâmpla şi când trăia bărbatu-său. Şi el avea cai şi, întotdeauna, când se urca şi pornea carul, i se limpezea şi mintea. Parcă le vedea pe toate mai limpede.
Ieşiseră pe şosea; gândurile ei se întorseseră însă pe izlaz, în dimineaţa aceea când au mers cu toţii să sape; căuta să-şi aducă aminte ce spusese Vasile, ginerele… Şi-l imagina săpând cu două zile înainte, ştia când a fost, îl văzuse soră-sa venind din Rădoaia, avea un lădoi plin cu bălegar, era sigură acum că el l-a luat de acolo pe Costin; şi-atunci, într-o clipă, a înţeles. “Ei, lasă, Vasile, mamă, că ţi-o coc eu…!”
Şi pentru ginere şi pentru soacră, prinşi fiecare în gândurile lor, timpul a trecut repede; au ajuns şi la târg. Dar tot Vasile a avut noroc în cele din urmă. Ajutorul i-a venit de unde se aştepta mai puţin. Norocul celui fără de noroc. La târg, după ce s-a făcut că întreabă şi nu-i place, a lăsat căruţa în grija unor cunoscuţi dintr-un sat vecin şi a plecat împreună cu soacra să o ajute să-şi cumpere cele trebuincioase pentru înmormântare. Se dusese dracului tot ce plănuise, măcar să rămână în preteşug cu scorpia, o să mai aibă nevoie de ea. Şi parcă şi ea devenise mai binevoitoare cu el de când se purta aşa frumos.
Spre uimirea lor, când s-au întors, au văzut că nu mai era butoiul cu varză. Făcând-o pe furiosul, a întrebat pe cel care supraveghea căruţa şi omul i-a spus că a văzut pe acolo nişte ţigani dând târcoale, dar că nu a lipsit mult.
– M-am dus şi eu până la closet, că m-a apucat diareea…, s-a scuzat omul. Când m-am întors, nu mai erau aişi nici ţâganii şî nişi butoiu’…
– Lăsaţi-l în chizda Dumnezăilor lui di butoi, a zis Vasile, împăciuitor, oricum era vechi. Haideţ, luaţi o gurî di tărie; e bunî şî la burtî şî la puţî, dacă aveţi năcaz. Să hie di sufletu lu’ cumnatu-nheu; s-a prăpădit săracu, se pari cî l-o omorât careva şî încî nu-l găsâm. Haideţ, luaţ…!
În sinea lui, Vasile răsufla uşurat; totul e bine când se termină cu bine. Soacra îşi cumpărase ce-a vrut, el nu mai avea chef să caute purcel. Aşa că, după ce a cinstit cu rachiu de la soacră, pe cel care-i păzise aşa de bine carul, a înhămat caii şi a pornit către casă. Mai că-i venea să cânte de bucurie. Şi chiar că ar fi făcut-o dacă nu ar fi avut cu el pe dracul de soacră. Toată furia îi trecuse. Măi bine că a venit scorpia cu el şi a ieşit aşa. “Dacă mergeam cu butoiul la Siret şi mă vedea vreun nenorocit?! Ţine norocul şi cu mine!” şi-a spus el în gând şi a dat bice bidiviilor. “Hai, Puica! Hai, Mândro!”
Către seară, când au ajuns acasă, a ieşit să-i deschidă nevastă-sa, fata Auricăi. Era albă la faţă, ca varul. Dar Vasile n-a mai avut timp să întrebe ce şi cum. Pe prispa casei, patru poliţişti şi un civil stăteau aşezaţi frumos, unul lângă altul. Lângă ei, desfăcut, se afla butoiul cu zeamă de varză în care plutea, legat straşnic la gură, un sac de iută!
La o razie, nu departe de Podul Turcului, chiar la trecerea peste Siret, poliţiştii îi prinseseră pe ţiganii care furaseră din târg mândreţe de butoi. Apoi, după câteva serii de Dumnezei şi bulane, de o parte şi “Haoleu, mâncaţi-aş”, de cealaltă parte, desfăcuseră butoiul şi găsiseră …mortul! Întorşi la târg, aflaseră de la ceilalţi de unde e căruţaşul, plecat deja din Sascut. Ei se urcaseră atunci în maşină şi veniseră taman acasă la el să-i restituie marfa furată de ţigani. Că nu-i frumos să nu-i dai omului lucrul lui. Nu se cade.

*

Întâmplarea s-a petrecut în vara anului 1994. Deşi am copilărit în aceeaşi zonă, am aflat despre întreaga istorie în împrejurări cel puţin stranii. În 1995 lucram la Trustul EXPRES. Redactorul şef de la Expres Magazin îmi sugerase atunci o temă delicată pentru anchete: să mă documentez în legătură cu viaţa unor deţinuţi celebri. Încercasem să caut, fără succes, câţiva dintre cei pe care îi ştiam, solicitând ajutorul Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Cum numele celebre “nu figurau în evidenţe” – sau cel puţin aşa mi s-a spus – am demarat o serie de reportaje cu miză modestă: cronica penitenciarelor din ţară. Ideea era că o documentare banală ar putea să aducă la suprafaţă şi cazuri spectaculoase. Aşa s-a şi întâmplat. La Poarta Albă, în Dobrogea, am aflat şi despre mortul din butoi, şi despre omorâtorul de strigoi – nea Rudi – de la Cimpa, din ţinutul momârlanilor, pe care aveam să-l prind peste câţiva ani, încă în viaţă.
Comandantul închisorii ştia şi despre povestea cu butoiul, poveste care m-a şi determinat să pornesc o investigaţie proprie. Din motive greu de aflat, procesul fusese strămutat de la Bacău la Judecătoria din Piatra Neamţ. Am mers şi acolo. Cu ceva insistenţe am fost lăsat să consult dosarul, dar nu am găsit nimic despre butoi. Ceva m-a făcut să cred că nu era o născocire a celor de la Penitenciar. Fără prea mari speranţe că voi găsi ceva, am căutat atunci martorii chemaţi la proces. Unul dintre ei, care în ziua cu târgul , dimineaţa se întorcea de la Sascut, întâlnise, pe şosea , căruţa cu cei trei: Vasile, soacră-sa şi “butoiul”. Avea cu el în căruţă şi un nepot, student, în vacanţă. Care tocmai îşi luase un aparat de fotografiat şi imortalizase… butoiul.
– Şi nu a-ţi amintit despre asta la proces?
– Doar nu eram prost, nepoate… Să-l târâi şi pe băiat prin tribunale?! Nu-mi ajunge că am umblat pe drumuri câteva luni?! Ca să scape de pedeapsă, Vasile a Saftei ţinea una şi bună că altcineva a pus mortul la el în butoi. Acum s-a terminat, fiecare la locul lui. Da’, fotografia asta nu-mi place. Aduşi ghinion. Am dat-o lui Aurica, imediat ce s-a terminat procesul. Şi n-a trecut o săptămânî şî a murit. Mi-a adus-o înapoi fiică-sa, zicea să o ţin, că ei nu-i trebuie. Da’, vedeţi, mi-e şi frică să o arunc… A fost ceva atunci, dacă băiatul a simţit nevoia să o facă…
– Nu mi-o daţi mie?!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*