CRIZE, VACCINURI, SOLUŢII

12.08.12 by

 

Un prieten îmi mărturisea senzaţia că actuala criză, prin felul său abrupt în care îşi face apariţia (toate lucrurile neplăcute îşi fac prezenţa într-un mod oarecum neaşteptat, pe fondul unei ignorante nepăsări), are ceva misterios. Adică momentul de graţie, contextul, mecanismele şi cauzele ce fac ca grupuri mari de oameni să treacă dintr-o dată la o nouă stare, una începând de la care nimic din ceea ce era familiar nu mai este valabil, o stare în care resursele devin de-o puţinătate ameninţătoare şi oamenii par pe punctul de a se omorî unii pe alţii, toate acestea pot să devină la un moment dat de neînţeles.

Am  convenit atunci (cu o lejeră frivolitate) că ne aflăm sub efectul a  „ceea ce ni se pare”, adică chestiunile absconse au tendinţa să-şi creeze, în absenţa cunoaşterii clare a cauzalităţii, propriile explicaţii (bazate cel mai adesea pe falsa reprezentare), ba chiar propria lor mitologie.

Lucrurile sunt însă mai complicate, chiar şi buna raţionalitate dă semne de nelinişte atunci când vine vorba de comunităţi, de trecerea de la entităţi individuale  la entităţi multiple: s-au citat atunci idei disparate din Malthus, din Patricq Suppes (cu a lui „Metafizică probabilistă”) şi au fost aruncate în ultimă instanţă teze din principiul incertitudinii al lui Heisenberg (care se învăţa în universităţi atât la fizică cât şi la filozofie) pentru a argumenta în final că înţelegerea e o chestiune de instrument, de „năvod”.

La întrebarea „ în ce fel afectează criza actuală cultura română?”, suntem puşi, prin succesivitatea chestionării, la cel puţin trei niveluri de percepţie. Întâi, vizualizăm cei doi mari actori, criza şi cultura română. Apoi, registrul este trecut imediat şi fără menajamente, pe un plan subiectiv, adică dacă eu sunt afectat şi apoi lucrurile devin şi mai analitice: „În ce fel?.”

Aşadar să conturăm măcar schematic entităţile: criza şi cultura.

Despre relaţia noastră subiectivă în percepţia crizei, am început deja să medităm. În absenţa lucrurilor clare, facem apel la etimologie, dar şi aici surpriză: sensul direct, literal al cuvântului criză  ar fi „judecată”, de la grecescul Krinein, a face distincţie, a judeca, a decide. Sensul figurativ originar e dat tot grecii Hipocrat şi Galen : termenul Krisis desemnează  un punct de turnură, de trecere. Oricum, conţinutul etimologic a fost preluat în bună măsură de sensul comun: pentru insul trăitor în deplina sa subiectivitate, criza e punctul insuportabil pe care îl depăşeşti făcând ceva, ea furnizează disperarea motorului care te face să acţionezi.

De cealaltă parte a binomului acestei întrebări şade grav personajul numit „cultura română”:  nu ştim de ce ne vine în minte imaginea unei doamne „aşa şi aşa”, puţin obosită.

Prima o afectează pe a doua, adică criza loveşte în cultură. Cât se poate de adevărat. Cum se petrece acest lucru?

În cea ce mă priveşte (ca exemplar al insului comun), lucrurile stau în felul următor: criza este percepţia difuză a stării care face, de pildă, ca lipsa banilor pentru cumpărarea cărţilor sau editarea propriilor volume să fie un obstacol inconfortabil. Sau şi mai rău, nevoia de a îţi câştiga existenţa din (fatalmente) o cu totul altă ocupaţie decât aceea a propriei vocaţii să devină un efort chinuitor.

Dincolo de acest prim nivel urmează criza a doua, mai umilitoare decât această (în definitiv igienică şi malthusiană) lipsă a banilor: este vorba de bizara ierarhie a valorilor, de grotescul modelului social.

Criza noastră despre care vorbim se caracterizează printr-o sărăcie vicioasă, printr-o excesivă producţie de modele culturale de prost gust, false, eronate chiar. Chipuri, măşti, entităţi ale imaginarului, fantome media care ne pot bântui, făcându-ne viaţa insuportabilă. (Dacă un cercetător masochist ar aduna cu penseta cioburile imaginarului acesta public, dumnezeu ştie ce ar ieşi!)

Nu voi insista asupra acestor aspecte ce ţin de sociologia culturii: este suficientă o cură de media , administrată sistematic de-a lungul mai multor zile, fără discernământ, preluând doar pur şi simplu ceea ce deversează spaţiul public, pentru a te îngrozi. (Lăsăm acest exerciţiu şi aplicaţie de laborator pentru sociologi sau pentru specialişti ai imaginarului: conturarea bizarului obraz al crizei, din fragmentele rătăcitoare ale prezentului de-o zi românesc – un demers imprudent.)

*

 Ce beneficii ar putea aduce această situaţie? Spaţiul balcanic pare a adăposti cu generozitate această orientală (în teză) zicală: tot răul e spre bine.  Desigur că nu îţi trebuie un efort speculativ deosebit să găseşti în toate lucrurile ceva convenabil.

Cel mai frecvent beneficiu împotriva angoasei prostului gust este acela legat de funcţiunea imunizării: „suntem vaccinaţi!”, părem a degaja din întreaga noastră ţinută, cu bravadă, noi  cei din (mai) est.

Imunizarea în sine e un fenomen interesant şi foarte intim legat de funcţiunea homeopatiei. Din câte îmi amintesc  de la cursurile de biologie, Louis Pasteur a descoperit penicilina din întâmplare, uitând o cultură de bacili pe o lamelă de laborator. Fascinantă era nu întâmplare, ci ideea funcţionalităţii lui: lăsate împreună pe o probă de laborator, penicilina şi bacilul nu interacţionau. În absenţa organismului, cele două substanţe nu se deranjau unele pe altele.

Într-un mod similar funcţiona şi vaccinul: un mecanism homeopatic deghizat.  Abia pe suportul organic se declanşa fenomenul: vaccinul (care era un virus ameţit) declanşa mecanismul imunitar al organismului şi prin aceasta făcea faţă îmbolnăvirii reale.

Astfel, putem descoperi eventualele valenţe pozitive ale crizei. Modelele sale bolnave pot fi luate (dacă nu te ucid), ca un  vaccin care să  declanşeze reacţia de apărare, sistemul imunitar. Atenţie însă: toate aceste procese funcţionează însă numai pe suport, pe organismul apt pentru o estetică minimală, normală (altminteri, urâtul şi insul lipsit de sensibilitatea  estetică vor convieţui unul lângă altul nevătămaţi, în pace, ca virusul de pe lamelă şi penicilina lui Pasteur.)

*

Ca parte importantă a culturii, arta este ea însăşi o secreţie de criză. Am mai vorbit despre falsa percepţie a frumosului edulcorat, care generează o anesteziantă stare de bine. În ceea ce mă priveşte, sentimentul de deplină libertate, de fericire aproape, pe care îl generează o experienţă estetică e dat mai degrabă de soluţiile pe care formula plastică le oferă pentru a ieşi dintr-o insuportabilă închidere în care omul (sau raţionalitatea sa) cade sistematic şi într-un mod aproape vicios. (Iată de ce, de pildă, Cioran nu mi s-a părut niciodată depresiv, ci primele mele senzaţii când l-am citit în adolescenţă au fost acelea de eliberare, în sfârşit.)

În definitiv ceea ce se cheamă originalitatea expresiei este de fapt consacrarea unei mici revoluţii care deconstruieşte vechea structură şi se afirmă pe sine, ca soluţie nouă. Paradigma înlocuirii este esenţială în artă. Prin această oedipiană lovitură criza este sublimată, rezolvată şi lumea mai poate dura – o precaritate în care acţiunea individuală (vorbim acum de una în plan estetic) are un rol covârşitor. Formele se afirmă pe ele însele cu o vitalitate ce dă dimensiunea alterităţii lumii şi conferă în cele din urmă un sentiment refrişant.

În ceea ce mă priveşte, de mai multă vreme mă gândesc la soluţiile esteticului ca fiind unele purtătoare ale unei logici cu totul noi, care va începe încet să cucerească poziţii de putere în gândirea noului mileniu, deîndată ce se va putea afirma (de ce nu ?) ca fiind purtătoarea unei cantităţi de rigoare (de un alt tip, fireşte, dar consistentă), comparabilă cu aceea a raţionalului.

Dacă în  filosofia religiei  se vorbeşte deja de o raţionalitate semnificantă ( a miturilor, arhetipurilor şi simbolurilor religioase), de ce nu ar fi capabile şi structurile plastice, cu simetriile lor paradoxale, desfăşurate de-a lungul unei creşteri fractale, să îşi impună noua lor rigoare, noua logică a expresiei? (În definitiv, de unde pot proveni aceste structuri ale expresiei, astfel încât să fie nelegitime, cine ar putea imagina până la urmă ceva din afara propriului  gând, cum ar putea ficţiunea evada din propriul său dat?)

Aşadar, dacă  criza e până la urmă medium-ul nutritiv al expresiei, dacă arta se hrăneşte atât de copios din ea, atunci desigur că şi cultura, ca entitate cu încărcătura sa gravă de istoricitate, trebuie să fie recunoscătoare crizelor, cu şansele lor de afirmare a alterităţii şi în final a libertăţii.

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*