CREAȚIE

03.12.15 by

CREAȚIE

Te văd pictând la geam, e noapte, ai fața palidă, ovală,
Cu pensula în mâna dreaptă, așterni pe pânza ta cerneală.
Pesemne cerul vrei să-l scurmi sau marea s-o aduci în casă,
Iei visele și le fărâmi, iei luna și-o așezi la masă,

Iei dealurile cu stejari, livezile cu mere coapte,
Pădurile ce-ascultă, mute, atâtea glasuri fermecate,
Și sufletului baie-i faci în boabe fragede de rouă,
Încerci nimicul să-l gătești acum, într-o lumină nouă,

Apoi cu degete muncite, frămânți culorile, pe pânză
Mai cade, una câte una, în noaptea dulce, câte-o frunză,
Ascuți cu mintea ta luceferi sau câte-un munte care scurmă
O boltă străjuită parcă de stele adunate-n turmă,

Privesc uimit de la fereastră, treptat tabloul prinde viață,
Prinzi răsăritul între pumni, iei fire argintii de ceață,
Izvoare care cântă lin și muguri ce plesnesc pe ram,
Din toate câte sunt pe lume, din fiecare câte-un gram,

Din fiecare, bob de aur, din fiecare, bob de-argint,
Întunericul l-alungi departe, lumini în jur ți se aprind
Și ne uimești pe toți, femeie, în tine porți un univers,
Ești meșterul care zidește culoare dăltuită-n vers.

ACROPOLA DIN ATENA

Acropola din Atena își răsfață vestigiile în soare.
Panteonul, construit în stil doric, se ridică trufaș spre înalt.
Timpul și-a urzit trecutul în istorie, azi totul are culoare,
Între coloanele simple, ochiul întruna mi-l scald.

Fortăreața-și bronzează coapsele impunătoare din piatră,
În templul lui Dionysos, razele curg sacadat.
Mii de ochi ard în juru-i, nerăbdători, ca-ntr-o vatră,
Te dizolvi stea în adâncu-i atât de viu, de curat?

Pe Propylaea, bătăliile grecești sunt la ele acasă.
Marmura cu stele-aurii, pe tavanul albastru, adânc.
Acropole se ivește înaintea noastră atât de frumoasă…
Pe bolta întinsă, luna și-a deschis ochiul stân.

ORAȘUL DE PIATRĂ

Pe țărmul Mării Ionice, Catania, orașul de piatră.
La un pas, cocoțat pe cer, Etna, scoțând flăcări pe nări.
Soarele, curios, iată-l cum își coace pâinea pe vatră,
Apusul de sânge ne-nvăluie acum în mii de culori.

Basilici, catacombe, monumente funerare romane,
Mai încolo, casa lui Verga devenită muzeu.
La tot pasul, te-ntâmpină somptuoase coloane,
Aici, simți de departe mâna lui Dumnezeu.

În orașul de piatră, totul e emoție, limpezime de râu,
Curg privirile trecătorilor ca pe-o mare albastră,
Clădirile impunătoare sunt încinse și ele, cu brâu
Și razele strălucesc, neîncetat, la fereastră.

ÎN SAT

La mine-n sat, mai cântă mierla și cucul, sus, lângă făntână,
Sub cerul picurat de-argint, cântecul lor se împreună.
Vuiește codrul bucuros, cu ramurile-i de lumină,
Și bolta e atât de-naltă, în suflet intră doar lumină,

La mine-n sat, mai crește grâul, mai cresc speranțe câte una,
De jos, se-nalță fagi și paltini, de sus ne mai veghează luna,
Privesc răzoarele cum cresc și iarba cum își coase ia,
Cum în salcâmii de pe coastă se mai răsfață ciocârlia,

Dar unde sunt bunicii noștri? Ai mei părinți unde s-au dus?
Când trec, e casa-ndoliată, la poartă, lacătul e pus
Și-un chip apare dinspre curte, cărări i se deschid din cer,
Văd patru ochi care-mi zâmbesc din umbre și apoi cum pier,

Câtă tristețe naște viața! Și bucurie, laolaltă!
E pragul ei atât de crud și poarta ei atât de-naltă…
Mă trec fiorii când ajung, pașii îmi rătăcesc în ceață,
Mă-ntorc cu sufletul în sat în fiecare dimineață,

Iau curtea și pe-ai mei părinți, iau totul și închid în mine,
Călătoresc cu ochii-nchiși cu aripile moi, senine,
Și iată, pacea mă cuprinde, căci port în mine tot ce-i sfânt,
Mă mistui flacără ce arde mereu în cer și pe pământ.

RĂDĂCINI

Tot mă mai cheamă codrul cu ai săi,
Turme de oi, care mai trec la vale,
Lutul din oale, frământat de-ai mei,
Și gustul apei rece din ulcioare,

Tot mă mai cheamă dealurile mele,
Pe care le băteam când eram mic,
Umbra aceea deasă din vâlcele,
Chipul bunicii ce purta ilic,

Tot mă mai cheamă dorul de părinți,
De casa cu mușcate în pridvor,
În care am crescut sfioși, cuminți,
Și pâinea mamei coaptă în cuptor,

Cum să nu vin când satul tot mă cheamă,
Când din adânc, mă strigă toți ai mei?
Când dorurile toate dau năvală
Și plânge cerul picurat în ei?

Mă-ntorc mereu, pun mâinile oblon,
De peste deal, privesc cu sete-n curte,
Și-aud departe, cântecul din corn,
Umbrele serii mă primesc tăcute

SĂ ARD CUVÂNT

Mă dor amiezile mai tare, mă dor toți norii laolaltă,
Mă doare ploaia care curge, mă doare iarba de sub talpă,
Și soarele ce se topește, și clipele care se duc,
Mă doare ziua ce se naște, secundele care se scurg,

Nu-i nici o gură ca să-mi cânte? Nu-i nici un fluier să doinească?
Azi văd sub mine tot mai mult prăpăstiile cum se cască.
Întunericul mă ia de mână, aripile mi se închid,
În suflet este numai noapte și-mi e din ce în ce mai frig,

Unde ești, Doamne, să mă mângâi, unde sunt îngerii Tăi toți?
În juru-mi e așa pustiu, sunt singură-ntr-atâția morți,
Doar mama poate că mă vede și simte sufletul meu gol,
O, Doamne, du-mă către stele și fă cu mine lung ocol,

Poate vreo rază să m-atingă în drumul ei firav și sfânt,
Să pot fi pasăre ușoară sau adierea unui vânt,
Să ard cuvânt în gura lumii, să pot pluti în univers
Și să trăiesc o veșnicie, doar prin puterea unui vers.

CONCERT ÎN CER

Tuturor care au murit în ,,Colectiv,,

Copii ai zărilor albastre, v-ați înălțat spre alte culmi,
Pesemne să vă puneți aripi, să poposiți pe la străbuni,
Se-aude muzică în cer și plâng chitarele-amândouă,
Și plânge cerul cu luceferi și toamna, boabe mici, de rouă,

În fiecare colț de lume, plâng diminețile-n altare,
Se spală ochii în batiste și parcă nu mai e culoare,
Răzbate-un cântec nefiresc și plâng viorile pe strune,
Părinții varsă râuri negre și marea se îneacă-n spume,

Poate doar voi, din înălțimi, cu îngerii, toți împreună,
Să ne vegheați, cuminți, sfioși, să nu mai fie iar furtună
Sau foc, să mistuie vieți, să ne ucidă iar copii,
Se-aude muzică în cer și luminează stele, mii,

Copii ai zărilor curate, ce iad v-a mistuit pe loc?
Ați fost cu aripile frânte sau, poate, n-ați avut noroc?
Atâtea inimi se frământă, atâta vaier curge-n noi,
Se zbate vântu-n crengi, sălbatic, cu ochii împietriți și goi,

Ce țipete ne istovesc, ce teamă ne cuprinde firea,
Când din durerea voastră vie, a mai rămas doar amintirea…
Se-aude-o tobă cum răsună, acolo, sus, se-adună toți,
Se dă concert în Carul Mare, voi sunteți vii, nu sunteți morți!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*