CORABIA CU DARURI – CORABIA GÂNDIRII –

01.01.12 by

Cu lucrarea apărută recent (noiembrie 2011) și intitulată *DEGEABA*, Marius Robu a mai urcat câteva trepte în universul poetic, într-un fel anume, personal, evidenţiindu-se prin versificaţie, tehnica exprimării şi multitudinea de sentimente, cărora le dă expresie, creând un tablou în cuvinte. El aduce pe tarabele spiritualităţii o poezie a simţurilor, a senzaţiilor puternice trăite; aduce o poezie a ceea ce-ar putea sau n-ar putea exista și care nu poate fi înţeleasă decât, ori trăind şi simţind aidoma autorului, ori citind-o cu foarte multă atenţie, în condiţii optime pentru meditaţie, pentru că fiecare poezie citită „obligă”, fiecare strofă citită te face să te opreşti pentru a medita îndelung şi, uneori, nu se poate merge mai departe, fără a reciti pagina anterioară. Cred, că fiecare poem şi aproape fiecare vers e producţia incoerentă a intelectului sprijinit de trăirile sale şi de concepţia proprie nu numai asupra mediului în care trăieşte ci şi cea despre lume, în general, contopindu-şi trupul şi mintea cu acele obiecte, senzaţii, fenomene naturale pe care, mai nimeni nu le-ar lua în seamă.

Astfel, iese la suprafaţă subconştientul unei gândiri filozofice, divulgând identitatea eu-lui său. Autorul vede asemenea Marelui Orb, – personificare mitologică – acel miracol cosmic, acolo unde noi nu putem vedea sau, dacă vedem ceva, reacţionăm altfel.

Eşti vie, doamnă/Şi mă abţin/Până la toamnă/Când vei fi vin.” – din IUBITEI MELE, „Grasa de Cotnari”.

Citind această carte, am avut un moment când m-am simţit golită de idei, pentru că Marius Robu a scris cam despre tot ce se află în Univers. Astfel, am putea să ne întoarcem la cartea sa ca la un dicţionar al sentimentelor umane.

Conceptul poeziilor lui Marius Robu, porneşte dintre frunzele copacilor, unele pe crengi altele căzute la pământ, din vorbele mamei, din gesturile tatălui, de sub paturile unui EL şi o EA: „Mă tem să nu-ţi treacă prin mine/Şi mă ridic şi vin la tine/Din patul meu, ca din sicriu;/Să ştii că sunt aproape viu.” din „PROMISIUNE DE BĂRBAT”, de unde s-ar putea înţelege că, de n-ar merge la patul iubitei şi ar rămâne într-al său, s-ar simţi ca un om viu într-un sicriu şi dă iubitei asigurări că, de atâta dragoste pentru ea, mai este încă viu.

De asemenea, porneşte din ochii frumoaselor femei, din zborul păsărilor, din adierea vântului, din existenţa miraculoasă a anotimpurilor, din îndatoririle de părinte şi nu numai.

Autorul acestui volum de versuri nu trebuie comparat de nimeni cu înaintaşii săi în ale versificației deşi, influenţele se pot uşor intui, şi nici cu cineva din contemporaneitate pentru că el este extraordinar. Stilul şi concepţia sa au ceva aparte. Este Marius Robu ale cărui versuri dau naştere unor idei valoroase: amintirea mamei, (Îmi aduc aminte de săraca mama/ C-aprindea lumina, cât era de scumpă,) …”, dragostea pentru femeia iubită („Ce-ar fi dacă pe pământ ar fi decât iubirea” comparată destul de sugestiv cu „Un soare-n cer/ şi-o floare-n glastră”) care, uneori, degenerează în singurătate faţă de care, totuşi, nu manifestă teamă, nelinişte. Doreşte să aibă chiar o fotografie cu ea: „Aş vrea să am o poză cu singurătatea mea/Nu am nici măcar una cu ea în albumul meu/Cu toate că mi-a fost la bine şi la greu/Alături cu iubirea” din „ DORINŢĂ DE NEPLECAT” şi nici faţă de moartea cauzată diferit, iar el le invocă în multe din poeziile sale. Poetul vede moartea altfel decât o văd ceilalţi; o vede ca fiind indulgentă: „De atunci şi moartea mă mai lasă/De dor să mă usuc, necum de coasă” din „COSAŞA”, dar prezenţa în text, aproape ca un laitmotiv, ne imprimă certitudinea ei.

Autorul conştientizează misiunea sa pe pământ şi rămâne doar să simtă ceea ce nu poate spune: „Căci n-am o altă misiune/Pe acest pământ de timp grăbit,/Decât să simt ce nu-ţi pot spune/Tot numărând la infinit,” din „UN SUFLET CU DOUĂ PICIOARE, TREIMEA CE VEŞNIC MĂ DOARE”

Poezia „MĂCAR UN SEMN” este de o candoare şi o duioşie, de o sinceritate şi o puritate a sentimentului de dragoste, inegalabile. Fără să reproduc nici măcar un vers, informez că se află la pagina 30, îndemnând să fie citită şi apoi să se mediteze în voie. La fel spun şi despre poezia „TRIST DAR INFINIT” de la pagina 32.

Cea mai elocventă declaraţie de dragoste am găsit în poezia „DIVORŢ”: „Sunt prea cuminte să te împart/Cu altul, fără să mă fac bucăţi/Şi mult prea singur ca să mă despart/De tine, de copii, şi apoi de cărţi.”

sau

Primesc o clipă cu noi doi/Şi veşnicia o refuz” din poezia „REFUZ” care, îmi aminteşte de cele spuse de Goethe „O clipă de dragoste face cât o viaţă întreagă”, pentru că nimic nu e mai presus decât existenţa cuiva drag în viaţa fiecăruia dintre noi: „Fără tine dor e totul, totul doare, totul moare…”

Poeziile, cu titluri cât se poate de cerebrale, „TROPARUL PERECHII” şi „RĂZBOIUL RECE” ne aduc în prim-plan două ipostaze ale bărbatului: aceea când el iubeşte o femeie cu sufletul (din păcate, sunt prea puţini care ştiu iubi aşa) şi ipostaza celui nestatornic într-o iubire, pentru ca apoi să completeze într-un mod subtil că:

Deasupra iubirii de multe/Şi doar cel ce vrea să-şi asculte/Iubirea din suflet o ştie/Nu trupu-i tot, cum o să fie?/Omu-i pereche, astfel de nu-i/Rămâne singur.E-al nimănui.”

În lupta cu sine, neexistând în accepţiunea sa cale de întoarcere, rareori învinge în războiul sufletelor ceea ce, „tradus”, ar însemna, că sfârşitul unei iubiri în care a existat multă candoare, ar crea prea multă suferinţă şi e comparată, de loc exagerat, cu războiul rece în care, chiar dacă-l va pierde, va câştiga o pace, iar „războiul rece va muri de frig.”

Acelaşi puternic sentiment de dragoste găsim redat în poezia „CRUCE ALBĂ, FĂRĂ PATĂ” unde, cu multă modestie, ca cel ce iubeşte cu sufletul, ucis, într-un final de lipsa iubirii corespondente, doreşte să nu i se scrie nimic pe cruce deoarece, „…înaintea ta nimic n-am fost/Şi după tine tot nimic rămân.”

Uneori (SUFLARE FĂRĂ SUFLET) se lamentează: „Nu se mai simte nici un suflet/Şi aerul s-a întrerupt/Pe buze am, în loc de zâmbet/Un suflet îngheţat şi rupt.”,dar aici face o comparaţie, de loc potrivită, a morţii cu un ideal. La prima vedere, de loc potrivită, mi s-a părut afirmaţia poetului în poezia DEGEABA: „Soarele a răsărit degeaba/…După cel ce face, zic de soare,/Zilnic umbră pe Pământ degeaba?”, când, de fapt, autorul se referă la altceva: inima din pieptu-i, care nu ştie doar să bată, nu poate fi dată în schimbul a ceea ce a părut să fie „un soare”.

O oarecare dificultate în citirea şi interpretarea ca atare a poeziilor a constat în lipsa de la locul potrivit a virgulei, ceea ce anulează din cursivitatea gândurilor sale de poet.

Se poate constata că autorul are momente când se contrazice; atunci când iubeşti, nu eşti niciodată singur, dar poate că, se referă la „singurătatea în doi” pe care, mulţi o preferă aceleia de a se angaja într-o perpetuă căutare sau a-şi fi sieşi interlocutor.”Nu-l căuta pe Dumnezeu prin lume, că-i puţin plecat/……/Nu-l aştepta, mă rog de tine, să vină din afară/…./Te rog să nu-l mai ţii ostatic, să-l scoţi din beznă la lumină;” din „SINGURĂTATE ÎN DOI, CU DUMNEZEU DIN NOI”

În poezia „MEDIC DE DOR” Marius Robu porneşte de la ideea de caritate îmbinată cu puternicul şi minunatul sentiment al dragostei: „Ţi-e mult mai dor de cei ce dor/Decât de vindecarea lor.”,poţi să vindeci, vrei să vindeci – nu contează ce parte a trupului o vindeci şi prin ce metode – , dar mai multă satisfacţie există atunci când te îngrijeşti de cei pe care îi iubeşti.

Orătăniile, plantele de primprejur, şi ele influenţează starea sufletească a autorului şi scrie poezia „CEVA DE TINE”; astfel, prepeliţa, curcile, prazul care, „creşte răsfăţat” îi sunt alături, iar el nu prea ştie ce i se întâmplă: e îndrăgostit sau doar trăieşte o iluzie.

Cu o sensibilitate aparte, îşi asumă răspunderea de a se substitui anotimpurilor calde, transformându-se în frunză, el, „nu altcineva”.

Cu o sinceritate alarmantă, recunoaşte că, la un moment dat, scrie, vorbeşte într-un limbaj străin, nu de el ci, de cei din jur: „Mi-e dor de cineva ce să-nţeleagă/Măcar un semn din limba mea întreagă,/Punând pe gura mea un deget fin/Când mai vorbesc în graiul meu străin”( din VORBE CRUDE). Şi dacă înţelegem corect infimul gest, , neînsoţit de cuvinte, pe care-l face cel/cea de lângă noi, acela de a ne atinge, fie şi în treacăt, faţa cu ”un deget fin” vom înţelege mai bine poezia lui Marius Robu.

O comparaţie între om şi natură, pe care, în viaţa de zi cu zi puţini au sesizat-o, o găsim în poezia „NIŞTE FRUNZĂ”:

Toamnă fără nici un rod”….

Acest enunţm-a dus cu gândul la drama unei familii ce şi-a dorit copii și nu a putut să-i aibă. Continuă: „Şi rămâne-vom doar noi/Foarte singuri, amândoi”.

O lectură atentă a poeziilor lui Marius Robu, scoate în evidenţă jocul filozofic al cuvintelor simple, creând de multe ori, un contrast al ideilor, fără a avea conştiinţa existenţei cititorului. Când aceasta apare, îl include şi pe el, pe cititor, în rest, se mulţumeşte să pună întrebări care, rareori rămân fără răspuns, pentru că îşi răspunde singur, în manieră „robuliană”. Are momente când încearcă să convingă de viabilitatea esenţialismului ideilor sale, ce nu sunt redate cu ostentaţie ci, vor trebui căutate în dedesubtul imaginilor poetice. „Am îmbătrânit. Iubirea/Se transformă-ncet, încet/Într-un permanent regret/Care-mi copleşeşte firea” din „TOMNATIC TRIL”- îmbătrânirea, asemenea succesiunii fireşti a anotimpurilor.

Prin poemul „TRUPU-I DOAR SUFLETUL TRUNCHIAT” creează impresia unei dedublări şi chiar a pierderii identităţii, devenind privitorul a ceea ce se întâmplă sau chiar a propriei existenţe, regăsindu-se apoi „mai adânc şi mai subtil”.

Aş fi subiectivă dacă aş afirma că Marius Robu e singurul scriitor pătruns până în adâncul fiinţei sale de patriotism, dar, din păcate, o spun cu regret, este printre puţinii care o dovedește:

Ţara mea e limba noastră/Munţii dacilor şi marea/De la Dunărea albastră/Până unde-ncepe zarea.

Ţara mea e limba-n care/Scriu şi sufăr şi vorbesc,/Niciodată de vânzare/Nu-i, când alţii o tocmesc.” din „ŢARA MEA”.

Scriitorul Marius Robu încearcă să înţeleagă viaţa cu tot ce ţine de ea într-o perioadă suprasaturată de informaţie, ce nu mai e ţinută „la dosar” ci, pusă în libertate, ca o dovadă în plus, că trăim acele timpuri când avem libertatea să înjurăm pe cine dorim sau să spunem, dacă vrem noi, că trăim tot în dictatură.

Deşi foarte tânăr, autorul pare a fi obsedat de ideea îmbătrânirii: „Şi-n fiecare toamnă mai facem un cucui,/Îmbătrânind ca nişte salcâmi ai nimănui.” (PĂDURE CE NU ŞTIE DE SECURE, ÎMBĂTRÂNIND HAIHUI, A NIMĂNUI)

Când am intrat în posesia acestei cărţi intitulată „DEGEABA”, pe ea a fost scrisă și semnată de autor, o dedicaţie laconică(„Pentru Elena, fără cuvinte”). După ce am citit-o, mărturisesc cu toată sinceritatea şi afirm cu emfază chiar: am primit în dar o carte extraordinară, rod al trudei unui gânditor remarcabil. Este vorba deci, de tânărul scriitor Marius Robu, ce a avut amabilitatea să-mi dăruiască o parte din expresia scrisă a gândurilor şi trăirilor sale apărute ca o avalanşă neanunţată. Dacă mă opresc aici, nu înseamnă că am spus tot ce puteam spune despre concepţia, truda, şi în finalul acesteia, poezia lui Marius Robu. Deci, e cazul să sun: *NUNC EST BIBENDUM!* și să adresez un îndemn tuturor să se oprească, măcar pentru o clipă, asupra creaţiilor tânărului poet, că sigur vor învăţa să reflecteze mai profund asupra vieţii.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*