Copil, într-o lume a destrămării

14.05.12 by

Moto:

,,Cand copiii unei natiuni sunt tristi, viitorul  ei moare’’ Victor Hugo

 

 

Primul semestru din clasa a VIII-a a trecut ca în fiecare din anii şcolari anteriori, chiar dacă începutul a fost mai dificil. După cele optsprezece zile, petrecute la Căciulata, zile ce mă împinseseră parcă undeva, în timp, în primele zile de şcoală, mi s-a părut greu să mai fiu oarecum copil. Mi-am revenit în mijlocul colegilor şi mai ales alături de  Tabitha căreia i-am povestit mai toate frământările mele.

– Asta e! Te-ai îndrăgostit şi tu puţin. La anii tăi, să zicem că ţine de firesc! E plăcut, nu?

– Mde! Nici măcar nu ştiu dacă aşa o fi… Dar dacă da, uneori aş vrea să fiu îndrăgostită tot restul vieţii, alteori… Mi-e ciudă că, tiptil, tiptil, fără să simţi, parcă te fură, câte puţin, câte puţin, un altul.

– Nu, te dăruieşti tu!

– Bine, atunci spune-mi cum să-i iau unuia inima şi să mă joc cu ea!

– Răbdare, va veni singură!… – am auzit, nu ştiu de unde, vocea lui moş Gheorghe!

– Nu mă pricep! – mi-a răspuns  tunisianca.

. Ei, nu! Păi până acum ce ai făcut?

– Am lăsat ici, colo, prin lume, câte o părticică. Într-o zi, trebuie să se întoarcă ele la mine.

– Răbdare! – aşa mi-a şoptit mie la ureche moş Gheorghe.

– Moş Gheorghe?!

– Da! E în altă lume, dar dacă îl chem, vine şi-mi spune…

– Ce?

– Nu ai auzit? ,,Răbdare!’’

– Mda! …E cu gust de înţelepciune!…

– Ei,  ce-o fi şi cu tine?! Eu vreau acum, înţelegi? Mâine, poate că mă răzgândesc.

– Răzgânditul înseamnă, aproape tot timpul, că nu ai vrut. Ori dacă într-adevăr doreşti, moş Gheorghe al tău are dreptate. Îl chemi cu sufletul, aştepţi şi vine…

  Tabitha şi tu mă înnebuneşti de cap, înţelegi?! Ca să am şi eu cât de cât talie, răbdare! Ca să-mi crească nişte ţâţişoare, iar răbdare! Păi rabzi, dar cât? În plus, dorinţele astea legate de cele ce ţi-am spuneam, ştiam că mi se vor împlini cu timpul. Ce vreau eu acum e altceva! Dacă, de exemplu, nu o să mă iubească nicicând?

– Cine?

I-auzi, cine?  Unul! Nu ai de unde să-l ştii!

–  Ba da! Unul e sus, deasupra tuturor. El te iubeşte oricu şi oricând…

– Faci filosofie şi numai de asta nu-mi arde acum mie… Alah al tău nu a iubit lumea precum Iisus al meu. 

– Cum nu?! Altfel nici unul şi nici celălalt nu ar fi venit pe pământ.

– Bine! De data asta, am să îţi dau dreptate. Nu de alta dar trebuie să-mi răspunzi la întrebare! Mutându-l pe  Cel de sus, din cer, aici, pe pământ, El, Adam, apoi Avram, mai prescurtat, Avi, o să mă iubească?

– Cu siguranţă!

– Of, păi când?

– Cum să îţi sun?! Pentru toate, este un timp!

                                                               ***

Spusele Tabithei m-au cam scos din sărite, însă mi-am dat seama că nimeni nu avea un răspuns şi mai ales unul care să-mi convină.

–  Cum să aflii dacă îţi e ceva sortit?! – m-am consolat, însă gândul meu nu l-a putut ocoli pe moş Gheorghe. – Bă tataie, tu care zici că încă mă iubeşti, de ce nu vii, cum ai promis, la noapte, în vis, să-mi spui şi mie cam ce va fi un mâine? Măcar pentru mine… Nu de alta, dar încet, încet, simt că nu mai am răbdare, iar ăştia de pe aici, ştii cum sunt?! …Astăzi, zic una, mâine, spun alta… Bat câmpii! Îşi dau doar cu părerea, cum că o fi şi o păţi.  Ce zici, vii?

– Păi, răbdare, fata mea, răbdare! …Că nici eu nu sunt, aşa, de capul meu pe aici! – i-am auzit iar vocea.

– Asta e, ce să fac, o să aştept!

Când zilele erau frumoase, la întoarcerea de la şcoală, atunci când nu mă întâmpina Tabitha, mă opream la gară. Mă plimbam de-a lungul peronului, apoi stăteam câteva minute pe o bancă, lângă fântâna arteziană. Mă gândeam la Avi. Doar după ce  aveam sentimentul că ne întâlnisem, că mă îmbrăţişase, că schimbasem câteva vorbe şi-mi  promisese imaginar că, într-o zi, se va muta şi el într-un apartament, undeva, aproape, abia atunci plecam spre casă împăcată şi visam. Lângă vis, cu sau fără voia mea, fie amăgirea, fie speranţa: ,,dacă n-a fost să fie astăzi, poate va fi mâine!’’

În a doua jumătate a lunii octombrie, a venit şi Maria din Grecia. Mami, spre surprinderea tuturor, era  bucuroasă. Cu toată criza,  pusese deoparte ceva mai mulţi bani ca altădată. Într-una din zile, cînd era bine, bine dispusă, i-am spus tot despre cele petrecute în vara trecută. S-a amuzat pe seama bunicii, însă când  a auzit că m-a sărutat pe buze un adevărat bărbat, s-a schimbat la faţă.

–         Eşti sigură că nu ai uitat să-mi spui şi altceva?

–   Intuiesc eu cam ce vrei tu să afli, dar nu s-a întâmplat. Of, Doamne, şi mamaie la fel! Vedea în băiatul ăla, deşi cuminte, veşnic pe unul ce semăna cu dracul gol!

– Şi crezi că îţi vrem răul? Dacă am greşit eu, suport, însă nu aş vrea să se mai repete. Cursul vieţii mi-a fost schimbat tot de un profesor! Însă mai târziu, la facultate!

–  Să înţeleg că tatăl meu ar trebui să fie ditamai profesorul universitar?!  De ce nu mi-l prezinţi?

– Nici nu merită şi nici nu cred că ar fi bine. După mine, chiar şi dacă soarta ţi-l va aduce, cândva, în faţă, ar trebui să-l eviţi. Arată ca un om, însă dincolo de mască, un fel de javră ordinară!

– Păi?…

– Nu vreau să-mi amintesc! Trecutul meu, pe ici, pe colo, doare.  Dar asta nu înseamnă că eu nu te-aş fi vrut! …Sau că îmi eşti acum pe cap o pacoste. Nu, dimpotrivă, doar tu eşti singurul meu sens, în tot ceea ce fac.  De bine, de rău, ne descurcăm! Nici nu ducem lipsă, nici nu risipim. În plus, zilnic, îi mulţumesc lui Dumnezeu că eşti sănătoasă, veselă şi o frumoasă. Dacă  şi tu o să mă ajuţi, am să fac din tine o prinţesă…

– Şi ai să mă duci să joc în filme la Hollywood… – am reamintit eu gluma copilăriei.

În nopţile următoare, seară de seară, Maria mi s-a destăinuit. Atunci, i-am spus şi eu că lui moş Gheorghe îi sunt nepoată adevărată.

– Nu se poate!

– Ba da! Într-o zi, am să-ţi dovedesc, acum nu am cum, dar într-o zi bunica, probabil, îţi va spune. Nu poate să ducă o astfel de taină în cealaltă lume.

– O să aflu cumva eu… – s-a răvăşit Maria.

 Tabitha  ne-a fost un fel de martor. Apoi, şi ea pe ea s-a povestit. Am tresărit când am aflat că avea un copil. Îl făcuse cu un om bogat în casa căruia fusese femeie de serviciu, un fel de slugă. Mi-au dat lacrimile când am aflat că, după ce a născut, i-a luat copilul şi a alungat-o.  Când ne-a mai spus că zile întregi, a umblat pe străzi rugându-şi moarte, mi s-au înmuiat picioarele. 

– Din câte am înţeles, şi Katy a fost la un pas de a păţi la fel. A avut norc mare că a putut să-şi ia copilul! Asta e lumea în care trăim! De altfel, în Occident, cam toate femeile sunt, cum spuneţi voi, în România, divorţate. În realitate, ele nu au fost niciodată măritate cu acte şi cununii religioase. Fie cad în câte o capcană, cum am picat şi noi, fie trăiesc o aventură şi, la o beţie, drogate, la un ,,party’’, zic vesticii, rămân gravide. Altele spre patruzeci de ani, din teama de singurătate, îşi fac câte unul, doi copii, tot la câte o beţie, fără a şti cine e tatăl lui. – a încercat un fel de consolare Tabitha, pentru toate.

– Draga mea, vedem vară de vară. Vin din toate părţile, în Grecia, se duc în altă parte… Am auzit că la Ibiza… Mă rog, oriunde găsesc un loc propice, cum ziceai, se îmbată şi ei, şi ele, apoi se tăvălesc inconştienţi. Cel puţin cu mine, a fost o altă situaţie. Mi-a spus că are un băiat, că e divorţat şi mă ia de nevastă… Mă rog, nu are rost să-mi amintesc! Revin:  de luni până spre vineri pe la prânz, aproape toţi vesticii sunt un fel de roboţi pentru alţii. Asta pentru că mulţi dintre ei cred că viaţa înseamnă un acum. Mâine nu există. Îi educă cei ce îi folosesc şi nu ne vor uniţi, nu ne vor oameni, ci doar slugi… – a completat-o Maria. – Sara, puiul meu, tu vezi raiul, aici, pe pământ. Noi, care am umblat peste tot, de multe ori, iadul!

– Şi atunci de ce trăieşti?  Doar ca să treci prin sabie şi foc? – am întrebat revoltată.

– Nu! Din loc în loc, când nici nu te-aştepţi, Dumnezeu îţi pune o bancă în drum. Chiar şi atunci când poteca ta trece prin cer sau prin mijlocul oceanelor. Dacă o vezi, îţi odihneşti şi trupul, şi sufletul, dacă nu…

– Cel mai bine ar fi să nu fii ostenit, numai că, până şi oricare fir de nisip din deşertul meu tunisian, mii de ani, a fost şi trudit, şi răscolit.

– Deocamdată, da, vă dau dreptate, numai că, vreau să vi-l prezint pe Avi. Doar atât! Iar dacă, după ce-l vedeţi, o să-mi spuneţi altceva decât v-am spus, atunci vouă am să mă închin!

                                                               ***

 La începutul lunii noiembrie, înaintea căderii primilor fulgi de zăpadă, Avi a venit la Craiova. L-am aşteptat singură la gară. Când trenul s-a oprit şi el era deja cu picioarele pe pământ, am alergat să-l întâlnesc. I-am sărit în braţe şi, prinşi parcă într-un vârtej, s-a rotit cu mine de câteva ori, gata gata să ameţim amândoi. Apoi mi-a dat drumul să alunec pe pieptul lui, până ce ne-am putut privi ochi în ochi. Mi-a sărutat genele lungi şi s-a oprit. Nu i-am zis nimic.

– Credeam că nu am să te mai văd şi totuşi… Viaţa parcă e un joc.  Mă bucur că ai venit. Vreau să o cunoşti pe mami, peMâine, poimâine, pleacă iar în Anglia. Anul ăsta, am înţeles că vor să mergem împreună…

– Ce-ai zice dacă m-aţi lua şi pe mine?

– Vorbeşti serios?

– Da!

– Am să le spun. Sunt sigură că or să vrea deşi…

– Înseamnă că la mijloc ar mai fi un ,,ce!’’

– Avi, cum să-ţi spun?! Ne suspectează de prostii… Într-o zi, ca să o conving, m-am dus cu ea la ginecolog. Să-i confirme medicul că sunt virgină…

– Doamne, în ce m-ai băgat?! Cum vrei tu să dăm noi ochi în ochi?

– Nicio problemă! Chiar am fost şi sunt!

– Of, ce bine! Mi se încreţise cumva şi limba, şi sufletul.

– De ce?

– Cum crezi tu că aş fi convins o mamă că nu eu aş fi fost acela?… Mai ales că în  sufletul ei, tu eşti totul! Din câte mi-ai spus, însăşi raţiunea de a fi.

– Bine, bine, dar într-o zi, ca oricare altă fată, am să-mi iau zborul…

– Eşti încă un pui. Aripioarele tale sunt şi încă nu!  Tot de ea depinzi. Nu uita că viaţa este totuşi crudă!

– …Să schimbăm subiectul!

– De acord. Unde mergem?

– La mine acasă! Nu ţi-am spus?

– Doamne! Ce nebunie, dar fie! Atunci, hai să luăm prăjituri, flori şi o sticlă cu şampanie!

– De ce?!

– De-aia, că aşa se duce un om politicos, în vizită, la nişte doamne…

– Da?!  Păi, ăştia, din generaţia mea, de ce nu fac la fel?

– Ei sunt ei, eu sunt eu!

– Ce să mai zic? Da! Uite, îmi vine să mor!

– Păi?

– …Că şi ţie îţi dau dreptate. …Iar eu, dacă vreau de la voi ceva, toţi, ca la corul şcolii: ,,nuuu!’’. Drept e? Dar, vorba lui moş Gheorghe: ,,vine ea şi vremea mea!’’ Mi-a spus el într-o noapte şi află că îl cred! …Şiii? Ohooo, abia atunci să vă văd! Şi pe ele, şi pe tine! Păi, credeţi că scăpaţi aşa cu una, cu două?! Aş vrea şi eu…

– Ce?

– De exemplu, de ce nu m-ai pupat din nou pe buze? Că doar nu sunt otrăvite!

– Mici rezerve nu strică. …Mai ştii? Nu am de gând să o iau razna sau să mor.

– Bine! Mai ţii minte? Mai e şi un mâine!  De data asta, nu-mi scapi! Nu mai zic nimic. Trebuie să pun eu undeva, cumva, mâna pe tine şi… Am să te muşc şi de nas şi de gât, să râdă şi şcoala toată, şi babele, şi curcile de tine. Ai curci?

– Nu!

– Nu se poate! Cum să nu auzi tu măcar de două trei ori pe zi: glu, glu, glu!? Bine o să te aibă în colimator ceilalţi.

– Dar dacă ar fi invers şi te-aş muşca eu?

– Hoţule, ţi-ar placea, nu? Află că eu sunt încă mică… Şi chiar dacă ai vrea, nu mă las cu una, cu două! Să ţii minte! Nu e o glumă!

– Ca să vezi, puştoaica?! Păi, am zis eu altceva?!

                                                            ***

Când am ajuns cu braţul de flori, în faţa uşii, şi Maria, şi Tabitha, au tresărit.

– Te rog, prezintă-mă” – m-a rugat el.

– Nu mai e cazul! Te ştim! Avi!

– Da?! De unde?- a îngânat ceva şi s-a roşit.

– Sara, fetiţa mea, un fel de eniciclopedie a lumii! Afli de la ea de vrei, nu vrei, fără măcar să întrebi.

–  Mda! Un copil mai sincer, rar am întâlnit! În plus, are un umor… Cum să vă spun?… În vara trecută, a fost bucuria vacanţei mele. La Căciulata, cred că ştiţi?

– E, cum să nu!

– …Şi mama dumneavoastră, deşi de la ţară, o adevărată doamnă!

– Mamaie? Mă mir! Dar dacă ai reuşit să te înţelegi cu ea, m-am convins. N-a fost nimic!

– Păi, ce putea fi? La ce  vă referiţi?

– La Sara!

– Doamnă! E un copil ce-mi este  foarte drag. …Dar drag şi atât!

– Fie! Adică, da, vă mulţumesc! O să fiţi un adevărat domn câtă vreme o  veţi trata ca pe un copil. Ea, uneori… Deşi mică, în ochii bărbaţilor, destul de apetisantă.  Însă e totuşi un copil. Chiar unul bun, însă la  anii ei, ştiţi cum e! Sentimente, una, alta, şi poate să şi creadă că tot ce zboară se mănâncă. Înţelegeţi, că doar sunteţi profesor?!… Poate şi părinte?…

– În primul rând, nu trebuie să vă faceţi griji. În al doilea rând, tată, nu! Încă nu m-am căsătorit. Probabil din lipsă de timp sau nu o fi sosit ceasul. Uneori, mă revolt împotriva mea. Îmi trec anii printre degete cu şcoala, cu mici afaceri… Într-o zi, câştig, în alta, pierd… Când am plecat spre Căciulata, tocmai avusesem un eşec. Eram negru de supărare. Nu ştiam încotro să o iau, până s-a oprit ea de umărul meu şi mi-a zis: ,, Cât să mai odihnesc şi eu un pic!’’ – sau ceva de genul ăsta.

– Aaa, da! Ştim! Aşa făcea şi în Grecia! Fuga, fuga, dintr-o parte în alta, şi bazinul, destul de adânc. Nu putea să se lase în picioare, se îneca şi, atunci, se agăţa de cine-i era aproape. De altfel, şmecheria asta a învăţat-o un antrenor de înot, în Anglia. Am integrat-o acolo, când lucram, într-un program, încât să crească sănătoasă şi frumoasă.

– Doamnă…

– Maria!

– Ok! Atunci dă-mi voie să îţi spun că Sara e o puştoaică cum rar am întâlnit! Mi-au trecut prin faţă sute de copii, însă ca ea, niciunul! Trebuie să fii mândră şi ai grijă de sufleţelul ei!

– V-am spus eu? E şi frumos, şi deştept… Pe deasupra, mai e şi cuminte.  Nu este exclus ca voi să-l prostiţi! Pun pariu că o să vă îndrăgostiţi de el, însă… Mamaie nu mai  avea cum, deşi i-ar fi dat brânci sufletul… Nu e cinstit!  Eu l-am găsit! N-am să vă dau voie. O să fim, aşa, doar prieteni. Aaa!… Uitasem să vă spun: vrea să meargă şi el în Anglia de revelion! Îl luaţi, nu?

– Da! – s-a repezit  Tabitha.

– De ce nu?! – a aprobat şi Maria.

– Ştiam eu!…

                                                            ***

Chiar după prima vizită, Avi devenise un un fel de membru al familiei, ce-i drept fără acte în regulă şi fără să fi aparţinut cumva, sufleteşte, vreuneia. Până aproape de sărbători, a venit mai des la Craiova. Punea la cale cu Tabitha şi vorbea la telefon cu Maria despre cum şi când vom ajunge la Grays. Pe mine, nu mă mai pupa decât atunci când insistam şi doar pe frunte sau obraz.

– Îmi vine să te iau la palme! Lasă că o să mă fac eu mare şi o să vezi tu! – îl ameninţam de cele mai multe ori în gând.

– Ai văzut ce a zis Maria! – mi-a zis într-o zi.

– E, trebuia să spună şi ea ceva, că de-aia e mami!…

– Nu, nu, nu! Eşti un copil şi copil vei fi!

– Nu mai vreau! Tu nu vezi că am şi buze, am şi ţâţe, am şi… Am de toate!

– Doacamdată, cu ele la păstrare… În cufăr, la mamaie!

– Da? Atunci, spune-mi: până când?

– Pănă va veni vremea…

–  Şi după tine, şi după ea,  tocmai la paştile cailor… Lasă că-l întreb eu pe moş Gheorghe! O să-mi spună el cumva! Până una, alta, să ştii că te potriveşti cu Maria!  Eşti un rău! Nu vrei să-mi fii măcar tătic, că aranjez eu?!

Avram s-a roşit cum nu-l mai văzusem. Nu mi-a răspuns.

– Dacă nu taci, să ştii că plec! – mi-a retezat-o şi, o vreme, m-am potolit. Nu-l mai băgam în seamă.

Când am ajuns însă la Grays, mi-a mulţumit că am fost cuminte şi iar m-a sărutat pe frunte şi pe gene.

– Cam încet, dar parcă-şi revine! – m-am încurajat singură până am ajuns acasă şi ne-a întâmpinat  Katy şi Maria. Doar Lajos lipsea din toată gaşca.

– Trebuie să vină şi el! Îl pune Erika la avion şi peste trei, patru, ore, îl aşteptăm la aeroport. – i-am zis eu unguroaicei.

– Tu crezi că e pachet cu şuncă şi pălincă? Copilul ăsta, al meu, e un bleg!

– Mai ştiu eu pe unul! – mi-am zis în gând.

– …Ca să vină, ar trebui adus de careva, ţinut de mână! Ăsta, dacă nu o să-i găsesc eu vreuna, o să rămână neînsurat! Stă în casă, ba la televizor, ba cu ochii-n calculator, de parcă, afară, lumea l-ar muşca. ,,Mă băiete, nu a turbat nimeni!’’ – i-am zis într-o zi. Ştiţi ce m-a întrebat? ,,De unde ştii tu?’’

– Lasă-l! Şi…ce să mai cauţi?! Uite-o aici pe Sara! – a glumit Avi.

– E, bine! – mi-am zis în gând, apoi am revenit. – Ştii ce, domnule profesor, acum sunt mică, iar mai târziu, n-o să mă mărit! Uite, am să mă duc la mănăstire. Tot vrea mamaie să fiu o sfântă! Şi ,,să nu-i ies cumva din vorbă, că tot ar mai trăi!’’ Aşa zice ea.  Chiar dacă n-o spuneţi, la fel gândiţi şi voi! Aşa că…

– Sara, ce e cu tine?!  – m-a întrebat Maria.

– Ce să fie? Tu nu-i auzi? Pun la cale viitorul meu… Cu ce drept?

– Lasă, mami, că doar Dumnezeu ştie… Şi până atunci, ehe… Nu ţi-am spus că am să fac din tine o prinţesă?!

– Aţi auzit? Sper să fi băgat la cap şi să veniţi la Hollywood să-mi aduceţi flori. Apoi să aplaudaţi, că aşa se cade! Şi să mai ştiţi că vă aştept chiar de pe acum!

– Gata, m-ai înfrânt! – mi-a  zis Avram. Mâine, dacă ai să mă însoţeşti, o grădină plină cu minunile minunilor, a ta va fi!

– Păi, cum să-ţi spun, domnule profesor? Ar cam fi cazul!

– Sara! Nu e frumos! Noi l-am invitat şi…

– Las-o, e cel mai minunat copil!

– …Om! – am precizat eu.

– Da! Fie şi cum zici! De altfel, lumea-i marele nimic într-un un da sau într-un nu. Aici negarea negaţiei nu-şi mai are rostul. N mai poate fi!

– Bravo! Aşa te vreu!

***

După revelion, eu, Avi şi Tabitha ne-am întors în România. Vacanţa se terminase. Doar Maria şi Katy au mai rămas încă vreo două, trei săptămâni prin Anglia. Până spre primăvară, mai nimic nou, în afara faptului că Avram şi-a mutat afacerile la Craiova. În Severin, aproape că nu mai câştiga nimic. Uneori, se plângea că până şi salariul său de profesor îl pierdea pe veşnicele lui iluzii. Oamenii aveau, de la o zi, la alta, din ce în ce mai puţini bani.

– Ăştia,  care ne conduc, şi mai marii lumii… vai de  mărimea lor! Nici la un pas de ce numesc eu jigodii! Una, două, pe unde apucă, la radio, la televizor: ,,nu extremismului!’’ O zic de ochii lumii, doar formal! – ne-a spus Avi, într-o seară, vizibil tulburat, când a venit, la noi, la masă. – În realitate, ei îl pun la cale! Că e de tip fascist, nazist sau comunist, tot un drac! Ba mai mult: unul bălţat! – Cum bine zice, când zice mamaie – În ideea de a te avea slugă mâine, astăzi îţi flutură pe sub nas ideea de bine, apoi te împrumută şi, în ziua următoare gândind, tot ei, zi de zi, reforme, te fură! Mai precis, îţi iau şi pielea de pe tine! Din sărăcie, iese în faţă extremul. Rabdă unul, rabdă altul, când ajung să rabde toţi, auzi oriunde: ,,ori viaţă, ori moarte!’’ Omenirea e mult prea atomizată. O mână de bogaţi cu palate, maşini de lux, mă rog, femei, ca să nu le zic boarfe, prin fel şi fel de furtişaguri, au pus sub palma lor cam tot. Ceilalţi, desigur, mor de foame. Cu ce să mai cumpere când, după atâtea şi atâtea inginerii financiare, i-au luat păcătosului tot. Apoi, tot ei, ,,inteligenţii’’, vor să ne vândă până şi aerul! Avea dreptate  Tabitha: asta e lumea în care acum trăim! Uneori, mi-e jenă că sunt aici, pe pământ, alături de şarlatanii lumii! În condiţiile astea de disperare, îmi vine şi mie să strig  ,,ori viaţă, ori moarte!’’ şi să pun mâna pe bardă.  Nu o să mă credeţi, însă, din câte am auzit, alteori, când vor să provoace haos, chiar ei, ,,binefăcătorii noştri’’, cu ai lor, sunt extremismul. Pun bombe, detonează, declanşează ici, colo războaie zonale… Cam cum au făcut la noi în `89! Schilodesc omul până ce-i bagă frica în oase. Apoi, iau tot. Dar tot! Repet, când privesc în juru-mi mai atent, atunci îmi vine să spun: ,,mi-e scârbă că trăiesc!’’ Dacă nu ar fi Sara şi alţii asemenea ei, dacă nu ar fi copiii, un cataclism total, care să treacă  pământul cu tot ce mişcă,  doar prin foc, mi s-ar părea  destul de firesc. Ba chiar normal!

– Avi, ce s-a întmplat? – l-am întrebat noi toate.

– Nimic! Omenirea se pare că îşi pierde identitatea. Am aflat astăzi că o parte din sirieni vor intervenţia trupelor NATO! Unde a ajuns bietul popor! Civilizaţii de zeci de mii de ani se vor şterge peste noapte. Mâine, poimâine, nimeni nu o să mai spună, nici măcar că au fost! Ce onoare? Ce demnitate? Bieţii de noi! Vai de mama lui de om! Vai de  Dumnezeu!

***

În zilele următoare, am aflat de la Tabitha că Avram pierduse cam tot ce câştigase în ultimii ani.

– Băncile l-au terminat! Aştia, un fel de hiene transnaţionale, şi cămătarii nu te iartă. – mi-a zis  şi mami. – Fără finanţe, nu am idée dacă se poate, însă, repet, fără sistemul bancar de acum, infiltrat aproape în oricare guvern al lumii, cu siguranţă  omenirea ar arăta altfel!

– Îmi pare rău de Avi! Mai bine şi-ar face doar meseria de profesor…

– Nu ştiu cum ar fi mai bine! Doar el poate decide. Trebuie însă încurajat. Pentru orice, mai e şi un mâine!

             Tristeţea lui Avram m-a afectat, chiar dacă eram aproape de testările şcolare, un fel de aiureală inventată de te miri care ministru de la învăţământ, interesat, se pare, chiar plătit, ca după inventata revoluţie, să se facă orice în şcoli, dar nu şi carte.

– Un popor neşcolit e un popor cu copii trişti. – mi-am zis gândindu-mă cum ni se fluturau iluzii sub forma unor drepturi false.

De altfel, abia acum îmi dau seama de ce Avi  căra în suflet zi, de zi, un alt semn al tristeţei şi de ce voia să fugă din sistem.

– Ăştia cu politica ar face orice numai să ne dea afără. Să ne umilească, lăsându-ne pe drumuri, de parcă n-au făcut-o şi o fac destul! Se desfinţează şcoli, se restructurează -zic ei… În locul lor, cluburi, jocuri de noroc, dughene de făcut golanii cotizanţi bani! – mi-a spus, într-o zi, la fel de amărât. – Ba, mai ieri, alalteri, l-am auzit pe unul, paştele mă-sii!, pe care l-am mai şi votat, că şi în Antichitate, şi pe la o mie şi ceva, s-a putut trăi, şi s-a trăit, zice el, bine, fără să ştii atâta carte! Un nenorocit! Dacă ar fi aşa, nu ne-ar mai lipsi din istorie vreo mie de ani!  Atunci, analfabeţi peste analfabeţi, iar în jurul lor, tâlhari peste tâlhari. Poporul ăsta nu putea să dispară aşa… şi să apară iar, ca la comandă.

– Trebuie să te linişteşti! Avi, vreau să-ţi spun ceva ce nu mai ştie nimeni. Promite-mi însă că mă vei lăsa să te ajut! …Şi n-ai să-i spui Mariei!

– Cum?! – a întrebat dezamăgit şi parcă, în speranţele sale, frânt – Draga mea, tu eşti un copil! Din banii Mariei? Nuuu! Nici dacă am să-mi pun ştreangul! Ea a şi muncit, s-a şi chinuit pentru ei! În plus, trebuie să te întreţină. Ai auzit-o, vrea să facă din tine om! Am să o scot eu cumva la lumină!

– Şi totuşi!…

– Nu!

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*