Constantele antropologice ale migraţiei modelelor culturale. Ulise în cultura europeană (VII)

07.06.12 by

II. Comparând această diversitate siderantă de forme artistice, putem stabili o serie de constante: caracteristica morfogeografica, puterea, moartea cunoasterea, pacatul. Ne oprim la doua, caracteristica morfogeografica si cunoasterea

Aş începe prin a sublinia importanţa morfogeografică în modelarea unor coordonate axiale culturale, în cazul de faţă, depărtarea. Depărtarea nu are doar capacitatea modelării culturale, ci, înainte de toate, modelează mentalul. Depărtarea conştientizează existenţa noastră în spaţiu, creează capacitatea de a ne raporta, de a conştientiza curgerea timpului şi importanţa clipei şi, în final, ne conştientizează calitatea noastră de trecători prin lume.

Putem observa, plecând de aici, în materialul analizat, existenţa a două culturi, una a mării şi alta agricolă, care impun comportamente culturale specifice. Ele sunt sinonime celor două ipostaze antropologice, sedentarismul şi nomadismul.

Pentru o cultură sedentară, depărtarea este un semn de referinţă, o margine şi, prin aceasta, o magie. Pentru o cultură a călătoriei, depărtarea este o destinaţie, o realitate. Într-o cultură sedentară, din depărtare vine necunoscutul, străinul, duşmanul, moartea. Ea înseamnă separare, respingere. Depărtarea poate fi stăpânită doar ritual.

Într-o cultură a călătoriei, depărtarea este un scop, este un îndemn, o chemare arzătoare. Michel Onfray (Théorie du voyage. Poétique de la géographie, Paris, 2007) afirmă încântător.”Nu noi alegem locurile predilecte, ci ele ne convoacă pe noi. În terminologia elementară a filosofilor presocratici, oricine poate descoperi că are o pasiune pentru apă, pentru pământ, pentru aer, dar în corpul călătorului aleargă focul.”

Într-o astfel de cultură, depărtarea poate fi stăpânită decizional şi gestual, adică efectiv. Călătoria ca manifestare culturală a depărtării înseamnă acceptare, cunoaşterea celuilalt şi chiar prietenie. Acelaşi filosof francez constată că „În detaliile călătoriei, prietenia permite să te desoperi şi să-l descoperi şi pe celălalt…în această logică în care infinitesimalul contează atât de mult, prietenia se manifestă în toată splendoarea sa.”

Care ar putea fi implicaţiile concret şi definitoriu antropologice ale acestei diferenţe?

O societate sedentară care priveşte astfel depărtarea produce automat o formalizare a limitelor până la ocultarea lor, chiar o închidere în sine, prin ritualizarea excesivă. O astfel de societate nu poate fi decât endogamă (reacţia bătrânului faţă de decizia norei de se recăsători este revolta faşă de nerespectarea acestei legi şi tot aşa ar putea fi interpretată şi rezistenţa Penelopei). Ritmurile vieţuirii sunt mai lente şi previzibile, iar violenţa reflexivă (gestul bătrânului de a tăia via!).

Simbolul activ al depărtării este calul. El aduce străinul. El duce sufletul pe cealaltă lume. Simbolistica lui poate fi regăsită în baladă, în mitologia românească a morţii, dar şi la Homer, Ulise fiind creatorul calului distructiv, darul otrăvit al aheilor, iar Dante sugerează că Ulise este aruncat în infern tocmai pentru această înşelătorie şi nu pentru că a vrut să cunoască.

O societate a călătoriei transformă depărtarea într-o formă de existenţă, care impune depăşirea limitelor, spiritul întreprinzător, curiozitatea brutală şi violenţa tranzitivă. Putem regăsi toate aceste semne în puţinele versuri ale poeziei lui Ungaretti. Naufragiul nu este o înfrângere (nici pentru Ulise al lui Dante!), ci o bucurie, căci presupune experienţă, luptă, depăşirea propriilor limite (oximoronul este o bruscare a limitelor!). Naufragiul nu este decât o sincopă în normalitatea vieţii, viaţa văzută ca o călătorie şi călătoria văzută ca o formă de cunoaştere.

Aceste comportamente pot fi regăsite la scară istorică şi naţională. Chiar prezentul ne confirmă astfel de modele. Ţări închise în sine, cu o viaţă politică ritualizată la maxim, în care viaţa pare a se desfăşura după ritmuri medievale (v. Coreea de Nord!), sau China medievală, care după experienţa pierderii flotei s-a închis într-un regim superformalizat, iar la polul opus, un întreg exemplu al descoperirii şi colonizării Americii…sau actualul proces de cristalizare a imperiului european.

Al doilea fundament, care, evident, derivă din primul, este cunoaşterea.

Într-o cultură sedentară, cunoaşterea este transmisă prin revelaţie sau prin exemplu, ceea ce facilitează mitologia şi tehnologiile imuabile, gerontocraţia şi spiritul comunitar.

Într-o cultură a călătoriei, cuoaşterea se realizează prin descoperire, ceea ce facilitează dinamica tehnologică, individualismul, spiritul întreprinzător şi credinţa în tinereţea veşnică (fântânile tinereţii sunt mereu de descoperit pe alte continente!).

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*