Congresul Mondial al Eminescologilor Eminescu, corect politic

04.09.16 by

Congresul Mondial al Eminescologilor Eminescu, corect politic

La numai 28 ani, în 1878, Eminescu avertiza Europa de stafia socialistă rezultantă din Manifestul Partidului Comunist din 1848 al lui Marx şi Engels sub forma Internaţionalei I: O serioasă turburare socialistă ameninţa Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicii universale, cari la noi sunt reprezentanţi prin partidul roşu [aripa de stânga a Partidului liberal, n.n.], încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de înainte sigur, totuşi vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliţă,, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum […]. La noi în ţară, socialismul are asemenea adepţi. A început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie şi fără primele cunoştinţe gramaticale, totuşi cred că cu acest minim capital de creieri şi învăţătură se poate reforma universul”1. Şi citatele ar putea continua, căci fiecare rând din cele aproape 15.000 de pagini trebuie interpretat în sensul dat de Eminescu şi în contextul istoric şi socio-economic al vremii sale.eminescu-mihai
Adevăruri periculos de actuale! Cruntă premoniţie! Dacă înlocuim uliţele cu „maidanul” sau strada, „foile periodice” cu acele ziare şi reviste care nu respectă normele ortografice academice (folosirea în continuare, cu obstinaţie, a lui sînt şi î de influenţă slavă, în locul lui sunt şi â de sorginte latină ), am putea crede că Eminescu este contemporanul nostru, că se inspiră din realităţile lumii de azi, mai cu seamă că acelaşi constatări le face şi în alte articole: „La noi, mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costa prea scump şi nu produce nimic”2, recomandând, în schimbul acestor utopii, „o singură buruiană pentru acest scop: munca. Munca, nu comunalism [citeşte: globalism, n.n.]; muncă, nu pomană, iată mijlocul care va ridica poporul nostru”3.
Adevărul şi îndemnul categoric către decidenţii politici ai vremii sale, conform căruia „două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din ţară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea şi apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus”4, prea puţin a fost luat în seamă – Brătienii aplicând, totuşi, formula „prin noi înşine” – . Astăzi, în schimb, eminescolatrii români trec cu prea multă uşurinţă şi, de cele mai multe ori, cu rea intenţie, peste opiniile economice, etichetându-l, după model stalinist, drept retrograd sau paseist. Sau, şi mai grav, acuzându-l, fără niciun temei din scrierile sale, de xenofobie, antisemitism (Moses Rosen), protolegionarism (Virgil Nemoianu), fiind „cadavrul din debara” (H.R. Patapievici), „nul”(Cristian Preda), poezia lui fiind „lipsită de substanţă” (Cezar Paul Bădescu), Doina eminesciană fiind „jenantă pentru notele xenofobe şi deranjantă pentru Uniunea Sovietică”(I.B. Lefter), un „paseist” şi „retrograd” (Zigu Ornea)5, statuia Poetului de la Ateneu, realizată de Gh. Anghel, este „expresia celui mai trist caraghioslâc cu găurosenia emfatică”( T.O. Bobe), „era deosebit de păros”, avea „platfus la ambele picioare”, „om vagabond”, „nu arăta în niciun fel a poet” (Mircea Cărtărescu), etc., etc. Ni se recomandă şi calea de urmat, ieşirea din acest complex înfiorător şi anume „despărţirea de Eminescu”(Virgil Nemoianu), pentru că el nu este un poet naţional, ci reprezentantul „naţional – comunismului dintre 1965-1989”, elevii suportând „imaginea istorizantă şi «patriotică» din Scrisoarea III”(I. B. Lefter)6. Să nu ne mai mire faptul că aceşti „intelectuali” care se împiedică de creaţia „omului deplin al culturii româneşti” (C. Noica) au fost recompensaţi cu premii naţionale (chiar premiul „Eminescu”), au fost promovaţi politic la Cotroceni sau ca europarlamentar, înnegresc ecranele televiziunilor noastre (chiar pe cea naţională) cu aberaţiile şi obsesiile lor antieminesciene pe banii publici, sunt traduşi cu prioritate( în locul binemeritat al lui Eminescu) etc. O parte dintre aceştia parcă sunt pociţi fizic de la Dumnezeu.
Eminescu are multe „păcate”, care neliniştesc şi deranjează elitele „societăţii civile”, pe care le exprimă tranşant: „Lipsă de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate în sens mai nalt al cuvântului”7; „Căutăm în fine să combatem apucăturile demagogice care pun fraza goală în locul ideii şi calomnia în locul discuţiunii de principii”8; Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”9; „În marea capitală a României […] nu avem o singură Catedrală, o singură zidire religioasă acătării”10; „Patria vine de la cuvântul pater şi numai oameni cari ţin la instituţiile părinţilor, pot fi patrioţi”11; „Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”12; „Ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”13; „Numai în ţara asta, a nimănui, covrigarii ajung prin politică milionari şi pensionari reversibili”14; „Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea”15; „Într-o ţară care n-are export industrial, ţăranul muceşte pentru toţi: singur şi necontestabil”16; „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”17, etc., etc.
Sunt afirmaţii argumentate în publicistica sa, care, într-adevăr, deranjează şi la peste un veac şi jumătate de la exprimarea lor, dovadă peremptorie a geniului eminescian nu numai în poezie, ci şi în domenii pragmatice, el recomandând, în consens european, principii de guvernare pentru tânărul stat român eliberat politiceşte la 1877, dar nu tocmai idependent economic. De aici tonul său mai aspru, polemic, întru combaterea demagogiei politice, a claselor superpuse, neproductive. „Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie”, se întreabă el, şi urmează soluţia practică: „Nulităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică, ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”18.
Patriotismul său este sincer, profund şi dovedit: „Iubim ţara şi viaţa noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a iubi. În noi trăieşte restul de energie şi de caracter pe care voi în viaţa publică aţi ştiut a-l nimici. Credeţi voi că v-am trata cu dispreţul ce vi se cuvine când aţi fi oameni?”19.
Existenţa şi exprimarea sentimentului patriotic necesită câteva reguli: „Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să ne agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său”20.
Şi, atunci, de ce Eminescu, ca şi alţi mari cărturari români, este catalogat drept incorect politic. Răspunsul îl vom găsi, apelând la recenta carte a lui Theodor Codreanu, Eminescu, incorect politic (Bucureşti, Editura Scara Print, 2014), o lucrare excelent documentată şi echilibrată în concluzii.Thp
Th. Codreanu analizează „noua sperietoare ideologică numită political correctness” vehiculată de noii arhivişti căţăraţi în fruntea unor instituţii culturale, vorbind în numele unei societăţi „civile”, vorbind şi nu argumentând, deviind „brusc de la dialog şi [care] sfârşesc, triumfători, prin a pune etichete” grosolane, pentru că noi, românii, cei mulţi, încă suntem „tributari” tradiţiei, valorilor moral-creştine, neacceptând familia compusă din partener/partener (gay), ci cea tradiţională: soţ/soţie/copii. Spre a face istoricul şi parcursul acestei noi ideologii, născute din internaţionalismul proletar bolşevic, Th. Codreanu apelează la studiile lui William S. Lind, Originile «corectitudinii politice», considerată de eseistul american drept „cea mai mare pacoste a secolului”, „molima care a ucis zeci de milioane de oameni”, „boala ideologiei”, iar „dacă vom copara doctrina «corectitudinii politice» cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”21, ambele ideologii fiind totalitare, exclusiviste, care elimină tot ce se referă la naţional şi conştiinţă naţională, care promovează minorităţile (etnice, sexuale). Actul de naştere al „corectitudinii politice” (numită de scriitorul american James Finn Garner „tumoare a postmodernităţii”) poate fi considerat întemeierea, în 1923, a Şcolii de la Frankfurt de marxişti întârziaţi, dar fanatici, preluată de noua stângă americană şi noii ideologi ai Uniunii Europene.
Harold Bloom teoretizează ideea canonului naţional, în persoana Walt Whitman22; la noi, Titu Maiorescu i-a recunoscut lui Eminescu „canonul estetic naţional”, întărit de G. Călinescu în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent, completat de alţi exegeţi întru Eminescu (Iorga, Ibrăileanu, Ralea, Eliade, Vianu, Noica, Dumitrescu-Buşulenga, E. Simion, M. Cimpoi, Rosa del Conte, Vatamaniuc, Munteanu etc.
Pe Th. Codreanu îl preocupă, pe bună dreptate, denigratorii, demitizanţii, căci corul denigratorilor s-a mărit periculos, ajungându-se să se pronunţe asupra creaţiei eminesciene şi un istoric (L. Boia), întrucât „în ultimele două decenii – scrie Codreanu – Eminescu este supus unui veritabil bombadarment de către cei atinşi de sminteala beţiei de cuvinte”23.
„Despărţindu-se” de Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu „a descoperit brusc lucruri îngrozitoare despre Eminescu”, şi anume „antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul”24. Sorin Antohi, identifică idei utopice în opera eminesciană, precum „conservatorismul, idealismul utopic, paseismul, reacţionismul, naţionalismul fabulos asociat cu xenofobie”25. Somându-ne nu numai să ne despărţim de Eminescu (Astra, nr. 7, 1990), ci şi să-l demonizăm pentru că, în opinia lui Virgil Nemoianu, interpretează naţionalul, ceea ce este reacţionar, în sensul peiorativ al cuvântului.
La N. Manolescu, Th. Codreanu observă „transbordarea centrului canonic de la Eminescu pe umerii lui Mircea Cărtărescu”26. Alţi autori sunt trataţi cu pertinentă şi obiectivitate: Răzvan Codrescu („Eminescu nu se prea dădea în vânt după creştinism”), A.C. Cuza ( care a conturat, într-un volum postum, imaginea romanticului „deloc întârziat”), I. Stanomir, Ioana Bot („autoare fără operă”), Marius Chivu („alt culturnic de tip nou şi el fără operă”), Robert D. Reisz etc.
Pagini substanţiale sunt închinate unei teme inedite (Eminescu şi Brâncuşi), precum şi autenticilor eminescologi: G. Munteanu, Aurelia Rusu, Edgar Papu, D. Vatamaniuc, Rosa del Conte, N. Georgescu, Ov. Vuia, V. Teleucă, A.D. Rachieru sau lui Mihai Cimpoi, ale cărui cărţi de interpretare eminesciană sunt rezultatul unui „efort unic, întins pe parcursul a vreo două decenii”, fiind, totodată, „surse de referinţe pentru toţi cei care au ceva de spus despre Eminescu. Mai mult de atât, prin caracterul lor socratic, au şi tensiunea unei bune literaturi de idei, constituind o lectură mereu incitatoare”27.
Spre a-i „uşura” soarta lui Eminescu, Th. Codreanu exemplifică şi cu alţi „incorecţi politic” din cultura română (Iorga, Eliade, Noica, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, I. Antonescu etc.) sau din cea universală (Biblia – din care se cere scos capitolul referitor la Sodoma şi Gomora, Shakespeare, Goethe, Cervantes, de pildă). „Corect politic” este considerat de noii ideologi postcomunişti, Patapievici în speţă, doar I.L. Caragiale şi … diavolul, cum afirmă cu năduf şi ironie, autorul cărţii Eminescu incorect politic.
Propoziţia de încheiere a cărţii şi a concepţiei lui Theodor Codreanu este edificatoare: „Eminescu este peste mode şi timp!”28şi asta o dovedeşte întreaga sa creaţie, cu singura condiţie a citirii ei în profunzime, fără prejudecăţi, urmând sfaturile Eminescului: „Ceea ce-mi roade inima în privirea viitorului acestei ţări nu sunt ideile subversive şi de răsturnare cari profanează gurile voastre, ci lipsa voastră de caracter […]. Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta?”29.
Întrebări la care se aşteaptă încă răspunsul.

Note
1 Timpul, III, nr. 172, 6 aug. 1878, p.1.
2 Timpul, VI, nr. 131, 13 ian. 1881, p. 1.
3 Timpul, VIII, nr. 62, 18 martie 1883, p.1.
4 Timpul, VII, nr. 10, 15 ian. 1882, p. 1.
5 Iată câzeva citate care-l contrazic pe Z. Ornea: „Tendinţa de-a ne-ntoarce la teocraţia şi feudalismul evului mediu, în zadar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ce ni se impută că voim a fi” (Timpul, IV, nr. 170, 30 aug. 1879, p. 1); „Noi nu suntem dintre aceia cari laudă trecutul în mod necondiţionat” (Timpul, VI, nr. 6, 10/22 ian. 1881, p. 1).
6 Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 233-245; idem, Confluenţe spirituale, I, Iaşi, TipoMoldova, 2013, p. 225-240; ibidem, I, p. 323-328.
7 Curierul de Iaşi, IX, nr. 137, 17 dec. 1876, p. 3.
8 Timpul, V, nr. 61, 15 martie, 1880, p. 1.
9 Timpul, V, nr. 199, 6/18 sept. 1880, p. 1.
10 Timpul, V, nr. 143, 4 iul. 1881, p. 1.
11 Timpul, V, nr. 211, 29 sept. 1881, p. 1.
12 Mss. 2257.
13 Timpul, VII, nr. 9, 14 ian. 1882, p. 1.
14 Timpul, VI, nr. 176, 14 aug. 1881, p. 1.
15 Mss. 2257.
16 Mss. 2258.
17 Eminescu. Fragmentarium, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 241.
18 Timpul, V, nr. 95, 29 apr. 1880, p. 1.
19 Timpul, IV, nr. 41, 22 febr. 1879, p. 2.
20 Convorbiri literare, X, nr. 5, 1 aug. 1876, p. 168.
21 Apud Th. Codreanu, Eminescu, incorect politic, Bucureşti, Scara Print, 2014, p. 8.
22 Harold Bloom, Canonul occidental, trad. din limba engleză de Delia Ungureanu, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2007, p. 286.
23 Th. Codreanu, op.cit., 2014, p. 34.
24 Ibidem, p. 37, 41.
25 Ibidem, p. 47.
26  Ibidem, p. 327.
27 Ibidem, p. 327.
28 Ibidem, p. 387.
29 Mss. 2276. Pe larg, în M. Eminescu Texte esenţiale. Selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Craiova, Scrisul Românesc, 1997, 256 p.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*