Comunicare şi stil pentru o lume a destrămării

10.12.11 by

Comunicare şi stil pentru o lume a destrămării

  În timp ce am lecturat volumul ,,Paraidis, literatură de cuţit’’, autor Liviu Andrei, volum apărut la Ed. Aius, 2011, şi prefaţat de către Tiberiu Neacşu, mi-au trecut prin minte multe. Evident, mi-am pus, ca şi autorul prefeţei, unele întrebări, însă nu m-am lăsat sedus de un anume tip de autointerogaţie, cătă vreme din paginile cărţii, ,,o lume’’ creionată abil îţi sare în ochi şi nu îţi dă pace mai abitir ca oglinda fermecată care ţine morţiş  să îţi  arate realitatea, de aici, de oriunde, de acum sau din tot timpul. Tranşant, în cărţile sale, Liviu Andrei stă sub semnul stilului şi al comunicării. Am să încep cu a doua  trăsătură, nu pentru că ar ţine de domeniul evidenţei, ci pentru că, vreau sau nu, trebuie să dau cumva dreptate celor de  la Palo Alto, California, care  susţin cu încrâncenare că ,,totul comunică”. O fac însă nu fără a le aminti faptul că, cel puţin la nivel artistic, o pagină de carte, în cazul volumului numit mai sus, cu prisosinţă,  reprezintă  tulburătorul traseu  al trăirilor şi zbaterilor între  idei şi cuvinte.  Problema, la volumul pus în dezbatere, este însă, nu atât de comunicare luată separat, cât de înţelegere ca parte  a ansamblului, şi asta doar pentru faptul că, în general, în comunicarea interumană, realizată cu ajutorul limbajului, în comunicarea verbală, cum se spune, cotidiană sau în forme elevate şi speciale (precum în volumul Paraidis, literatură de cuţit), se întâlnesc o serie de fenomene care pun dificile probleme (evident, de înţelegere). La general vorbind, în toate tipurile de comunicare, dar mai ales în aceasta de tip artistic, pe lângă fenomenele de ambiguitate şi vaguitate, se găsesc cele care ţin de vorbirea indirectă, de aluzii, de sugestii, de suspiciuni, de diversitatea figurilor şi tropilor (metaforă, metonimie, sinecdocă, ironie), de comunicarea prin figuri retorice ale tăcerii şi ale jocurilor de limbaj, de implicăturile şi explicăturile, prezente inevitabil în orice proces comunicaţional şi, de fapt, de folosirea întregului arsenal al figurilor stilistico-retorice.  Dacă la toate  elementele enumerate anterior, elemente bine plasate în  acest volum de proză, mai adugăm gesturile, postura, vestimentaţia, poziţia spaţială, contextul  de exprimare al personajelor,  înţelegerea ne joacă şi mai mult farse câtă vreme Liviu Andei culege banalul cotidian, banal pe care, pe de o parte, îl esenţializează, iar pe de altă parte, îl existenţializează, chiar dacă lumea textului său este o lume a dezorientării umane. Această lume creionată de autorul   volumului, comunică (în interiorul său) şi se lasă comunicată (la nivelul textului, prin intermediul cuvântului-incizie), pentru a releva,  uneori fie şi numai la nivel intuitiv, mediul în care şi prin care se produc toate faptele şi evenimentele sociale. Ori de aici, marele pas făcut de către autor spre structurile ontologiei umane asupra unui segment de populaţie  doar sugerat literar la noi, la români, de către Eugen Barbu şi încă vreo alţi câţiva autori. Iar ca să faci ontologie   la nivel artistic, îţi trebuie ştiinţă de carte structurată axiologic, ştiinţa de a comunica, şi stil. Stil pentru a ieşi din rând,  pentru nu te lăsa  amestecat în gloată, în curent, după cum delicat spun specialiştii, locul unde cu greu îţi păstrezi identitatea. Câtă vreme paginile cărţilor sale conving, înseamnă că Liviu Andrei  are la îndemână cele enumerate anterior, din plin.

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*