Comunicare pentru Seratele EMINESCU – prezentată luni, 22 iunie 2015, în Sala ,,BRÂNCUŞI” a Parlamentului României, intrarea Izvor nr. 2-4 EMINESCU – Românul-Mântuitor întru absolut sau EMINESCU – Absolutul

25.06.15 by

Comunicare pentru Seratele EMINESCU –  prezentată luni, 22 iunie 2015, în Sala ,,BRÂNCUŞI” a Parlamentului României, intrarea Izvor nr. 2-4  EMINESCU –  Românul-Mântuitor întru absolut sau EMINESCU – Absolutul

COMEMORĂM, în acest iunie 2015, un secol şi 26 de ani
de la asasinarea fizică a Poetului Naţional al românilor de pretutindeni:
M I H A I E M I N E S C U.

Asasinatul moral avusese loc mai înainte cu şase ani, într-un alt nefericit iunie: 1883, celebra, dar atât de manipulata, arestare de la băile publice şi punere în cămaşă de forţă, pentru a-l discredita total în faţa societăţii româneşti.
Categoric şi infam, monstruos şi de neiertat, Ordinul venise chiar de la Viena. Din înalta cancelarie a unui imperiu care ştia prea bine că Transilvania este pământ românesc.
Curtea Imperială se temea cumplit că – în urma campaniei de presă a publicistului cu impactul cel mai furtunos asupra conştiinţei românilor din nordul şi din sudul Carpaţilor Meridionali: EMINESCU – se putea declanşa un tsunami devastator. Ale cărui valuri s-ar fi extins exploziv, ca o vâlvătaie de nestăvilit, din Ardeal în toată Europa Centrală şi Sud-Estică.
Praful şi pulberea s-ar fi putut alege, într-o asemenea eventualitate, de mamutul (prusac) cu picioare de lut. Ceea ce s-a şi petrecut peste 35 de ani, în 1918-1920, după primul război mondial. Genialul ziarist anticipase cu o generaţie cursul firesc al istoriei. Pentru asta a plătit cu viaţa!
,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ – aşa suna Ordinul, dus la îndeplinire grabnic, cu slugărnicie criminală, de toate autorităţile române de sub sceptrul lui Carol I, prin silinţa doctorului Alexandru Şuţu.
Conştiinţa acestuia a rămas în veci pătată de sângele curat – floare de purpură incandescentă – al celui mai armonic şi înalt om al culturii europene din acei ani: EMINESCU.
El, doctorul Şuţu, i-a prescris, pentru o boală inventată, doze letale, din ce în ce mai mari, de injecţii cu mercur – otravă necruţătoare.
În acest mod, era exterminată luciditatea de cristal viu a genialului Jurnalist, Poet, Cetăţean şi Patriot român, care văzuse lumina lumii în magica Bucovina, la Ipoteşti, şi care crea, ca un Titan, în miraculosul tărâm al Europei Vechi: Dacia.

De altfel, zilele trecute – la Academia Română, cu prilejul lansării volumului ,,Maladia lui EMINESCU şi maladiile imaginare ale eminescologilor,,, la care sunt co-autori zece profesionişti de vârf din lumea noastră medicală -, acad Victor A. Voicu (renumit farmacolog şi toxicolog), unul dintre coautori, sublinia cu tărie : ,,La autopsie nu s-au găsit, pe creier, leziunile specifice sifilisului ,,.
Tratamentul cu mercur – prescris şi administrat cu tenacitate criminală de doctorul Al. Şuţu – era interzis, de mai mulţi ani, în ţările dezvoltate ale Europei, tocmai pentru că se dovedise mortal.

În lamura duhului redactorului total de la ziarul Timpul – unul şi acelaşi cu zămislitorul capodoperelor lirice Luceafărul, Odă (În metru antic), Povestea magului călător în stele, Glossa, Floare albastră, Revedere, Rugăciunea unui dac, Pe lângă plopii fără soţ, al nuvelei Sărmanul Dionis, toate gemene întru spirit românesc, de valoare europeană şi universală, cu Avatarii faraonului Tla, Arheus şi Umbra – vibra spiritul nemuritor al lui Zamolxe şi Deceneu, Burebista şi Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau, Litovoi şi Dragoş Vodă..
În sufletul lui EMINESCU, îşi cerea, imperios, dreptul la fiinţare conştiinţa de neam a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, a lui Petru Rareş, Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu.

…Dar în zorii acestui pârdalnic şi prădalnic mileniu al treilea – când lumea întreagă pare a îngenunchea în faţa dictatorilor Noii Ordini Mondiale şi ai New Age, când, în România lui EMINESCU, BRÂNCUŞI, ENESCU, tânăra generaţie este lăsată fără busolă, fără repere (morale, civice, culturale), fără o scară a valorilor şi fără istorie, fără rectitudine şi demnitate naţională –, se dovedeşte cu atât mai salutară iniţiativa Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi a Centrului Internaţional de Conferinţe de a cinsti, prin această Serată EMINESCU, aici, sub cupola Parlamentului României, împlinirea a 126 de ani de la naşterea în cer a Poetului Nepereche al urmaşilor traco-daco-geţilor.
Prin acest gest – mai ales în contextul în care gâlcevile politice necontenite şi mahalagismele grobiene scufundă sub deşertul jafurilor/ vanităţilor de tot felul valorile cardinale, adevărate, cu adevărat ADEVĂRATE din România profundă –, dorim să atragem atenţia, tuturor instituţiilor statului nostru, că sunt obligate să nu-l uite pe EMINESCU nu doar la ceas aniversar ori comemorativ, ci zi de zi, în fiecare minut şi, pe cât posibil, în fiecare clipă.
Autorităţile de pe toate palierele şi de la toate nivelurile se impune să nu uite că, fără EMINESCU, fără modelul însufleţitor şi conştiinţa acestei valori de excepţie (din Patrimoniul Cultural naţional, european şi mondial), poporul nostru cade, decade instantaneu la stadiul tribal, pre-istoric de populaţie oarecare, fără niciun fel de identitate, fără trecut, fără prezent şi, desigur, fără viitor.

Vă propun, dragi prieteni şi camarazi întru spirit românesc, câteva popasuri rapide dintr-un recurs la memorie.
În urmă cu 70 de ani, olimpianul critic şi istoric literar Vladimir Streinu realiza o riguroasă şi rafinată operaţie de redimensionare şi aducere în prezent a creaţiei eminesciene, printr-o suită de eseuri, cele mai percutante fiind Eminescu al vremii noastre şi Eminescu, poet dificil.
Vladimir Streinu emitea, cu fineţea şi autoritatea hermeneutului specializat în literatura română, comparată şi universală, o rafală de judecăţi de valoare a căror exactitate a rămas irefragabilă.
El consideră că două sunt ideile cele mai răspândite referitoare la Eminescu. Prima este aceea conform căreia poetul îşi are locul în societatea marilor spirite, ,,opera lui fiind actul de identitate universală a neamului nostru“.
Detaliind, Vladimir Streinu reliefează că, în conştiinţa tuturor românilor cultivaţi, Eminescu se află în imediata proximitate (valorică) a lui Dante, Shelley, Goethe, Poe, adică în restrânsa familie a spiritelor COMPLETE ale omenirii.

În viziunea lui Vladimir Streinu, alături de lirica filosofică şi de cea erotică, al treilea factor intrinsec al operei eminesciene care asigură popularitatea acesteia este inspiraţia naţională.
Unii pseudoelitişti de astăzi şi ignoranţi de toate vârstele strâmbă, aproape sigur, din nas, la o aserţiune atât de clară a cercetătorului avizat, care îşi argumentează în acest fel opinia: ,,Când spunem astfel, nu ne gândim numai la Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi La Bucovina, dar şi la naţionalismul întreg din opera lui Eminescu, în cadrul căruia motivele folclorice din Călin, Ce te legeni codrule…, Revedere etc., simţământul tradiţiei culturale din Epigonii, al celei istorice din Scrisoarea a III-a şi activitatea ziaristică de la Timpul, ca să nu vorbim decât de scrieri foarte cunoscute, alcătuiesc cea mai încheiată structură naţională (s.n.).“

În continuare, Vladimir Streinu nuanţează, pe acelaşi ton calm, în care serenitatea pune surdină eventualelor ispite sentimental-patriotice: ,,În cititorii de totdeauna ai poetului, naţionalismul a putut răsuna profund, adunându-i în jur o ţară întreagă de admiratori statornici, al căror instinct de neam şi-l ascultau exprimat atât de complet. Aceasta este, desigur, şi coeziunea cea mai trainică a publicului românesc în jurul lui Eminescu şi al operei lui. Căci, în timp ce sentimentalitatea romanţioasă e o formă istorică a sufletului colectiv, faţă de care însăşi societatea noastră manifestă din ce în ce mai multă libertate, sentimentul naţional, care poate vădi câteodată slăbiri, dar nu pauze, este realitatea sufletească, necondiţionată, a oricărei culturi.“
De reţinut că afirmaţiile de mai sus aparţin unei personalităţi ce a ucenicit, încă din studenţie, pe lângă marele critic şi istoric literar E. Lovinescu, în al cărui cenaclu a activat intens (de la un moment dat fiind redactor al revistei Sburătorul) şi pentru care pasiunea faţă de poezie a fost una cu totul deosebită. De altfel, un studiu minuţios pe care i-l dedică George Muntean se intitulează Vladimir Streinu şi himera poeziei.

Lărgind şi aprofundând câmpul analizei din eseul Eminescu al vremii noastre, Vladimir Streinu formulează în premieră absolută următoarea judecată de valoare, pe cât de justă, pe atât de expresivă şi uşor de reţinut: ,,Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat. Numai câţiva poeţi ai lumii au pus ca şi el planeţii să se nască încă o dată, să se rotească hipnotici după un calcul neştiut şi să emane misterioasa lor influenţă asupra conştiinţei omeneşti (…) Mişcarea cea mai frecventă a lirismului eminescian este astfel resorbirea conştiinţei individuale într-o ordine superioară, într-un fel de supraconştiinţă a lumii, ce se exprimă în ficţiuni proprii. Prea puţini poeţi, ca Eminescu, şi-au creat (…) o mitologie, pe care neamul lor să şi-o poată însuşi.“

S-ar fi cuvenit, credem, ca Vladimir Streinu să fi scos în evidenţă cultul pe care Mihai Eminescu l-a avut faţă de Voievodul Matei Basarab, a cărui sanctificare a susţinut-o prin argumente solide, plasând în prim-plan nu faptele de arme ale fostului mare boier din Brâncoveni (judeţul Olt), ci realitatea – subliniată, peste secole, de Nicolae Iorga – conform căreia, în perpetuarea spiritului înaintaşilor săi, Întemeietori de ţară evmezică, îşi asumase drept cel dintâi principiu al politicii sale interne şi externe apărarea dârză, neînfricată a fiinţei neamului românesc, făcându-şi din Biserică un aliat de nădejde, tipărind cărţi religioase, ctitorind şi restaurând zeci de lăcaşuri ecleziale, afirmându-şi rolul de protector al identităţii noastre culturale, al ortodoxiei cruciate şi antiotomane într-un veac, al XVII-lea, de mari uragane militare, religioase şi sociale.
Documentându-se cu acribie, analizând şi sintetizând faptele de ctitor ale Voievodului cu obârşii pe malul drept al Oltului, Mihai Eminescu dă un verdict memorabil, demn de a titra un capitol din istoria noastră naţională: ,,Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii’’.

Amintim, în context, că Publicistul de temut Mihai Eminescu cerea ritos, în editorialul publicat la 10 septembrie 1880 în ziarul Timpul, ca proiectele iniţiate de ministrul Instrucţiunii Publice, Titu Maiorescu, privind învăţarea limbii române în şcolile primare, nu doar în cele secundare, respectiv, înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, să fie susţinute energic de întreaga clasă politică din România amurgului de secol XIX.

Viaţa tainică şi creaţia genială ale lui Eminescu au avut şi au, peste timp, forţa irepresibilă a unei torţe pe care nimeni, niciodată, niciunde nu o va putea stinge.
Întrutorul întemeiat, marele istoric al religiilor Mircea Eliade lansa o altă judecată de valoare de o justeţe copleşitoare: ,,Neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul sau aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca, într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu“.
În versuri-sigiliu precum: ,,Turma visurilor mele eu o pasc ca oi de aur…” sau: ,,Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos…” -, Mircea Eliade întrezăreşte ,,adevărata ascensiune extatică spre lumile imaginare”.

Eminescu a manifestat, încă din anii imediat următori studenţiei, dar mai ales în răstimpul 1883-1888, o pasiune uriaşă pentru limba sanscrită, pentru filosofia şi spiritul Indiei, conaţionalul nostru fiind primul poet din Europa care a tradus Gramatica sanscrită, uimindu-i pe specialişti prin cunoaşterea a numeroase nuanţe, unele de mare subtilitate, din numeroase cuvinte hinduse şi prin caligrafia devangardi, foarte bine însuşită şi exersată de el.
Scrierea lui Eminescu în devangardi este de o exactitate şi frumuseţe răpitoare.

După un prim sejur de aproape doi ani în România (1959-1961), Amita Bhose revine pasager în România (1967), se întoarce în India, unde, în august 1969, publică volumul EMINESCU: Kavita (Poezii), prima traducere în India şi a doua în Asia a poetului nostru naţional.
Legenda spune că Amita Bhose a învăţat la perfecţiune româna pentru a putea citi în original opera lui Eminescu, a o comenta în studii academice, a o analiza într-o teză de doctorat (susţinută în 1975) şi a o transpune în bengali.
Din aceleaşi motive, în 1977, ea solicită domiciliu stabil în România, după ce îşi lichidează proprietăţile imobile din India şi după ce-şi transferă banii în băncile din România.
O atât de mare dragoste de Eminescu este rarisimă. Activitatea Amitei Bhose în slujba promovării literaturii române într-o altă limbă şi cultură a lumii nu va fi, probabil, niciodată depăşită de vreo altă personalitate.

Încheiem această paranteză edificatoare asupra impactului eminescian peste fruntarii amintind că, din Italia, Rosa del Conte vine, la vârsta de 35 de ani, în 1942, ca lector de italiană la Universitatea din Bucureşti.
Din aceleaşi considerente ca acelea, de mai târziu, ale Amitei Bhose, aprofundează cu asiduitate şi frenezie creaţia ultimului mare poet romantic european, Eminescu, îi traduce numeroase poeme în limba lui Dante, Leopardi şi Petrarca, scriind o fabuloasă carte: Eminescu sau despre Absolut, al cărei succes fulminant atrage atenţia, la nivel continental, asupra valenţelor nebănuite ale literaturii şi culturii române.

În eseul publicat în ediţia din ianuarie-februarie 2002 a seriei noi a revistei europene de cultură şi educaţie LAMURA, directorul executiv al acesteia, prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic sintetiza impecabil: ,,Eminescu exprimă, în universalitate, spiritul românesc, aşa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes – spiritul spaniol, Shakespeare – spiritul englez, Voltaire – spiritul francez, Goethe – spiritul german, Puşkin şi Lermontov – spiritul rus.’’

În veci tămăduitoare pentru poporul nostru şi pentru toate neamurile lumii care cred în valori adevărate, în lumina ce vine din înălţimi siderale, dar şi din străfunduri de timp, din obârşii imemoriale –, opera lui Mihai EMINESCU, poezie, proză fantastică, proză politică, are rol salvator, mântuitor.
În vara asasinării sale morale, 1883, poetul român avea vârsta lui Hristos, 33 de ani, din primăvara parcurgerii drumului Golgotei, drum al Răstignirii pe cruce.
Singura imagine rămasă de la înhumarea Poetului Naţional, la 17 iunie 1889 (de ce o aşa grabă, suspectă?!?) aparţine celebrului grafician Constantin Jiquidi, din care se vede că era o zi ploioasă – aşadar, lui Eminescu îi păruse rău că părăseşte atât de tânăr această lume.
Slujba creştinească a înmormântării a fost oficiată de un singur preot, care, la final, a omis rostirea tradiţionalului necrolog.
A primit, oare, el o asemenea misiune din partea cuiva?

Să purtăm mereu vii în inimi realitatea că Mihai Eminescu a fost chinuit de iubiri imposibile -, după cum reliefa Petru Creţia. Aceste mistuitoare iubiri erau faţă de limba română şi faţă de cultura română, în privinţa căreia era obsedat de un proiect titanic: acela al creării culturii române moderne.
Vectorii şi ţintele cu tentă astrală ale acestui proiect gigantesc ţâşnesc magnific, cu frenezie dezlănţuită, din scrierile jurnaliere ale poetului Nepereche.
Cu ochi de critic diamantin şi vastă experienţă de istoric literar, Domnul Academician Eugen Simion defineşte aceste scrieri drept proza politică a lui Eminescu.
Să nu uităm că, la revenirea în ţară a poetului de la studiile universitare din Occident, Titu Maiorescu îi oferise catedra de filosofie, însă Eminescu declinase această ofertă motivând (învinovăţindu-se?) că nu poate preda filosofia câtă vreme nu ştie limba sanscrită.
Paradoxal, la 80-90 de ani de la decesul marelui romantic european, Sergiu Al. George (rafinat degustător al limbii sanscrite şi al filosofiilor hinduse) va avea puterea de a se minuna de intuiţiile lui Mihai Eminescu.
*

Viaţa lui EMINESCU a fost una jertfelnică. Moartea sa o putem asemui cu aceea a primilor creştini – prigoniţi, torturaţi, ucişi de împăraţi romani orbiţi de trufia puterii, precum Nero sau Diocleţian.
Martirică moarte – în numele adevărurilor fundamentale perpetuate peste milenii de istoria stră-românilor şi a românilor, a celor ce au făurit Culturile Cucuteni, Gumelniţa, Boian, Vădastra şi Cârcea, capitala Sarmizegetusa, zecile de cetăţi dacice şi biserici rupestre, Păcuiul lui Soare şi Troia, bisericile din lemn şi icoanele pe sticlă, civilizaţiile lutului, lemnului, lânii, borangicului, inului şi cânepei.
Martirică moarte – întru apărarea, înnobilarea şi Renaşterea Limbii Române, a dreptului de a rosti răspicat, în marele concert al popoarelor acestei planete, dorurile, credinţa, adevărurile esenţiale, suferinţa tăcută, tenacitatea carpatină şi conştiinţa, totdeauna dureroasă, exprimată tranşant, după câteva decenii, de poetul mesianic Octavian Goga: ,,Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă“…
Cel puţin de la această bornă în timp – 126 de ani de nemurire eminesciană –, avem datoria morală, obligaţia civică şi creştinească de a ne dărui toate energiile pentru ca MIHAI EMINESCU, CONSTANTIN BRÂNCUŞI şi GEORGE ENESCU, falnicii purtători ai praporilor Spiritului Românesc în lume (cum îi definea Adrian Păunescu), să fie sanctificaţi şi înscrişi în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Acum şi totdeauna: lui Dumnezeu – laudă !
Vă mulţumesc pentru atenţie.

Craiova,
Mai 2014 – Iunie 2015
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*