Colindele – ca lecții de viață

24.12.12 by

Despre minunile acestea ale sufletului românesc am mai scris aproape în fiecare an, au scris și mulți, mulți alții, dar subiectul nu poate fi epuizat niciodată. Mereu, mereu ies la lumină noi valori, noi semnificații, noi dimensiuni, care dovedesc nu numai profunzimea acestor cântări, ci și  bogăția de gândire și simțire ale neamului nostru.

            Susțineam în anii trecuți, că aceste piese numeroase și fascinante ale folclorului  românesc au două surse importante, din care au izvorât. O astfel de sursă o constituie clerul creștin-ortodox, care a alcătuit colindele cu conținut dogmatic. În tinda bisericilor și a mânăstirilor au funcționat primele ,,școli”, primele forme de învățământ românesc. Aici preoții își adunau copiii și tinerii din parohie în după-amiezele duminicilor și sărbătorilor și-i învățau să citească, să scrie, să socotească. Le predau noțiuni de religie, istorie, geografie, matematică și tot ceea ce se putea transmite prin viu grai. Copiii foloseau cărțile bisericești pentru a învăța să citească, foloseau lăzile cu nisip pentru a învăța să scrie, dar majoritatea cunoștințelor trebuiau să le memoreze. Pentru a ușura acest lucru, preoții de parohie creau ei înșiși, alteori învățau de la preoții mai învățați, aflați în preajma ierarhilor, cântece, în care erau expuse cu măiestrie învățăturile pe care trebuia să le rețină copiii. Nu este capitol important al Bibliei, fie din Vechiul, fie din Noul Testament, care să nu se regăsească în colindele românești. Acestea deveneau colinde. Alteori, în vers de colinde se fixau cunoștințe de istorie(vezi colindul lui Brâncoveanu, Ștefan cel Mare), cunoștințe de morală creștină, de bună conviețuire socială,  în care se preamăreau virtuțile și faptele bune și se ponegreau păcatele și viciile. Aceste cântece-colind erau cântate în serile premergătoare Crăciunului și în timpul Sărbătorilor, până la Sfântul Ion. La colindat participau copiii, dar și tinerii și uneori și vârstnicii. Tocmai așa se explică și faptul, că toți știau aceleași piese, indiferent de vârstă. Generație după generație le învățase în mod sistematic. Colindatul însuși era ca un fel de examen, când cunoștințele acumulate în timpul anului erau mai bine fixate și transmise mai departe. Oricum, se poate alcătui o adevărată Dogmatică Ortodoxă cu adevărurile de credință fixate în colinde. E greu de crezut că acestea s-ar fi putut transmite altfel, ca teorie propriu-zisă.

            A doua sursă de creație a colindelor a fost poporul însuși. El a fost impresionat de adevărul biblic auzit în Sfintele Evanghelii citite la biserică, în rugăciuni și cântările de strană, cât și în predicile preoților. Impulsionat de creațiile culte ale colindelor, care aparțineau clerului, poporul a creat și el nenumărate piese de o valoare inestimabilă. În primul rând a îmbrăcat în haina de nuntă a melodiilor textele primite de la preoți. În fiecare localitate se cânta pe altă melodie o piesă, care era comună ca text tuturor localităților, uneori și regiunilor. Altfel spus, găseai o colindă în Oltenia, în Țara Românească și în Moldova cu același text, dar transpusă pe nenumărate melodii, care se diferențiau aproape de la o localitate la alta. Poporul aborda temele religioase din alte perspective decât cele teologice propriu-zise. Colindele create de el aveau caracter social, istoric, moral, sentimental. Era cel mai potrivit prilej ca omul să vorbească cu Dumnezeu și cu semeneii săi, să-și exprime gândurile, temerile și întrebările care-l frământau, să biciuiască răul din el și din jurul lui și să cultive, atât cât îi era posibil binele moral și social. Prin colinde se comunicau informații, dar și sfaturi pentru viața pământească și cea de după moarte. Multe dintre colinde conțineau adevăruri profunde privind existența umană, relațiile dintre oameni, relațiile dintre oameni și Dumnezeu. Pentru câteva seri, satul devenea o mare sală de cursuri, în care predau copii, tineri și vârstnici, iar auditoriul era format din aceleași categorii de vârstă. Colindele erau o adevărată baie de lumină și de adevăr, în care sufletul crispat de răutățile din timpul anului, de greutăți, de necazuri, de lacrimi și de umilințe uita de tot și de toate cele trecute, redevenea un suflet de copil, regăsindu-și bucuria, speranța de mai bine. Pentru câteva nopți, oamenii uitau de  problemele de zi cu zi, care-i frământaseră până atunci; se simțeau înfrățiți mai mult ca oricând de ceilalți  membrii ai comunității, ai satului; se simțeau mai solidari, mai puternici în fața vieții și greutăților; simțeau în mijlocul lor și în sufletul lor prezența lui Dumnezeu. Îl vedeau pe Dumnezeu prunc sărac, născut în ieslea din Betleem și se grăbeau să-i croiască scutece și hăinuțe din sufletul lor, din cântecul lor, din dragostea lor. În nopțile și zilele Sărbătorilor Crăciunului, românii deveneau mai buni, mai generoși, mai ospitalieri decât în restul timpului. La casa fiecăruia veneau colindătorii și acestora le împărtășeau din mult-puținul ce-l aveau pe masă; cei bătrâni, bolnavi și necăjiți erau vizitați, mângâiați, li se ducea mâncare; celor morți li se dădea de pomană; cerul se cobora până aproape de pământ; îngerii cântau împreună cu colindătorii; omul vorbea cu Dumnezeu, fiindcă acum știa multe despre El și despre dragostea Lui de oameni.

            Un studiu profund de etnoteologie românească, bazat pe nenumăratele colinde, care au circulat de-a lungul veacurilor în spațiul românesc, ar fi mai mult decât necesar.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*