CODRUȚ ȘI ILUZIA DIN PARC

01.07.13 by

I: Pasajul

Codruț era dintotdeauna un băiat idealist cu o imaginație extrem de bogată și mereu în temă cu tot ce mișca pe atunci. Nu scăpa emisiune la radio sau la tv indiferent de factură sau conținut, doar-doar să știe cine-cum-și-ce se întâmplă în țară sau în lume….
Nu odată și-a lăsat neamurile gură-cască pe bună dreptate cu informații muzicale, unii-alții mereu vrând să-l reducă la tăcere cu aere de superioritate și replici autobazice.
Într-o zi, mătușa care-l avea în grijă în casa bunicilor săi, ieșise cu el în oraș, ea ducându-se la niște cumpărături și știind că acest capitol îl plictisea și-l enerva, ea îl lăsă pe o băncuță de lângă statuia din centru în ideea probabilă ca el să-și găsească niște tovarăși de joacă…
Codruț stătea uitându-se la soare și se tot gândea: “Ceilalți se joacă, sunt mai mici ca mine, iar eu…. Ce pot să vorbesc cu ei?! Că am umblat prin țară?! Că-mi place să mă plimb?!…. S-ar uita la mine ca la moș Anton de vizavi – bunul om cu povești ca la final să mă ia că le povestesc științifico-fantastice!… Să fie orașul chiar atât de mic?! Sau poate să cuprindă o lume întreagă?!… Și eu stau singur aici… Stau singurel / bing, bang / singur în parc / bing, bang…”
Nimeni nu e singur… se auzi de undeva de-aproape o voce caldă de fată.
Așa o fi… Ha?! făcu Codruț surprins de glasul tot mai și tot mai apropiat și deodată, întoarse capul și văzu că glasul venea chiar de lângă el. Glasul venea de la o fată mai mare ca el – să tot fi avut vreo 16-17 ani?! – brunetă, înaltă, zveltă și cu ochii verzi-albăstrui pătrunzători.
Nimeni nu este singur! Nimeni nu este singur în univers!…
Hmmm… Cum așa?!…
Nu știi??
Păăăăi, țin minte că am văzut undeva scris ceva de gen, într-un almanah… și cam atât
Ei biiiine, hai că-ți spun: Toți ne vom găsi aproapele într-o bună zi. Poate azi, poate mâine, poate… oricând! Poate există, dar nu-l știm, poate… Ai să-nțelegi cândva, cumva… Apropo, cam singur aici pentru vârsta ta.
Eh… Ce să fie??…
Bine, dar totuși, cum de nu te joci și tu cu ceilalți copii?!
Cam prea mici pentru mine, nu știu…. Mătuși-mea m-a lăsat pe-aci, că ea face cumpărături și până termină…
Durează mult?!
Ăhă… chiar o zi poate să dureze, de zici că ar cumpăra tot magazinul și când colo…
OK. Păi atunci, vino cu mine Te văd cam plictisit, mai stăm și noi de vorbă, mai una-alta…
Nu putem vorbi și aici?!
Unde-ar mai fi farmecul unei discuții între patru ochi? Unde-ar mai fi magia?!
Magie??
Magie!… Magia e peste tot…
Dar ai mei mi-au zis că nu există… Că totul e închipuire…
Prostii, băiete… Încearcă să vezi dincolo de factorii fizici…. dincolo de ce vezi direct în fața ochilor, ca de exemplul… pasajul.
Păăăăăăi, e pasajul de sub bd. Republicii,…
Așa….
Și duce vizavi, la Omnius.
Ehhh…. Doar atâta știi?! Vino cu mine și am să-ți arăt că e mult mai mult de-atât.
Ai câștigat!
Pe cai!!

Porniră amândoi de mână pe scările pasajului, după care spre capăt, ea îi spuse:
Iar acuuuum, ține-te bine, că urmează poarta!
Poartă?? Ce poartă?! Păi trecem pân’ geamu de la Omnius? Cine-a mai pomenit asta??
Ai uitat regula jocului?! Orice e posibil….

Cei doi se prinseră de mână și ca prin vrajă trecură prin geam și se treziră deodată pe aleea unui parc-pădure parcă interminabil.
Oau, dar am trăit s-o văd și p-asta… să trec așa, din oraș până aici…???
Cum ziceam… Orice e posibil!
Bine-bine, dar totuși… unde suntem?
Știu eu?! zise ea… Kansas nu-i, Oz – nici atât, de fapt… ce tot îndrug io pe-aci?! Suntem undeva!
Bine-bine, dar unde… undeva?
Mai contează?! și o luară tot înainte pe aleea parcă infinită a parcului). Ei, ce zici?
Frumos… Parcă-mi amintește de ceva, dar nu știu exact ce anume…
Lasă, nu te teme!… Simte și tu soarele, verdeața, vâmntul bătându-ți prin crețele astea frumoase… Mă rog… Uită de tot! Detașază-te! Suntem numai noi!… Un cer pentru doi…
Îmi amintește de ceva…
Ce anume?
Eram într-un loc cam ca aici
Și?
…și eram mic…
Și?
…și eram cu cineva… și m-a trezit bunica, era speriată că m-am rătăcit…
Prostii!!… Tu să te pierzi?! Dar ce?? Ești tu chiar așa să te pierzi?? Ia uită-te la mine. Tu, băiat frumos, să te rătăcești?? Ai un ceva așa, crede-mă, că te-am scanat… Nu ești oricine!! Așa să zici oricui!! E clar?! Buuuun! Hai să mergem. (ei amândoi trec portalul și ajung înapoi în centru) Eu cred că vom mai vrobi! Pa-pa și nu uita vorba mea!

“Măi să fie!… Să nu fie orașul atât… nu suntem singuri în univers… nu sunt oricine… Doamne… Științifico-fantastic și mai multe nu!!”
Băiatul își urmă drumul tot înainte ieșind din tunel la monumentul din parc. Ca un făcut, apăru apoi și mătușă-sa întrebându-l:
Și cum te-ai distrat?
Eeee… De nemaipovestit!
Mă bucur. Și cum anume?
Ehhh… Păi eram singurel și…
Cum singurel?! Nu erau și alți copii?
Nu mă-ntrerupe! Nu-mi trebuie mie așa ceva… Bine, eram singur și a venit apoi o fată…
…și era drăguță?
Păi…. nu… adică… nu știu cum să-ți zic…
Ori-ori?! Ori era, ori nu era?!
Tocmai!!… Era ceva… de nedescris… Știi tu…
Ce să știu?! De un’să știu?!
Nu mai știi cum zice-n povești?… Ceva cum nici în poveste nu povestește, dar nici cu pana nu se zugrăvește!
Zi așa! Și cum o chema?
…. tocmai asta am uitat s-o întreb!
Al’dată să te-nveți minte!

Nu trecu mult, dar nici puțin și ajunseseră acasă.
Ei, și pe unde-ați umblat?(întrebă bunica)
Băiatul a cunoscut o fată pe care nu știe cum o cheamă!
Cum așa?? Să vorbești cu cineva pe care nu cunoști, nu știi, nimic?? Ce-i asta?! Nu te-am învățat să nu vorbești cu străinii??
Păi atunci cum îmi mai fac cunoștințe noi?
Lasă asta! Și ce-ați vorbit? Ați mers undeva, ceva?!
Ehe…. dar unde n-am fost! Am trecut printr-un portal din geamul de la Omnius și deodată eram într-un parc frumos care nu se mai termina și…
…cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei, și ieri eram la nunta mamii…
Nu, nu!! Serios!! Era o pădure mare și frumoasă… cam ca “Pădurea titanică” și umblam pe-acolo de mână cu ea…
Baliverne, băiete! Baliverne… Te-a lovit soarele prea tare și ai închipuiri! Du-te la baie și fă un duș rece să te trezești la realitate și mai vorbim noi după aia… (către mătușă-sa)… Auzi la el, madam comunitate!… Vorbește cu necunoscuți și fabulează de zici că-i o revistă!…

Băiatul se conformă și intră în baie boscorodind: “Puteam să jur c-am fost în paradis! Puteam să jur c-am fost în paradis! Puteam să jur că…. Ce naiba tot îndrug??? Pfff… Și totuși am fost acolo…. Am fost acolo… Am fost acolo…”. Când ieși din baie, bunică-sa îl luă:
Așa mai vii de-acasă! Ți-a mai trecut damfu’?
Poate că da, dar ce spun eu e purul adevăr!! (zise Codruț plecând cuminte spre cămăruța sa unde se închise fără a mai scoate o vorbă)

II: Alte nopți, aceleași vise

Codruț se trezi dintr-un moment de reverie, se uiă în oglindă și-și zise: “Totul e perfect! Sunt viu, întreg, perfect normal! Nu mi-am rupt nimic – nicio mână, niciun picir! Da! Codruț-Adrian Dumitrescu – apt pe ziua de azi!”
Deodată, pe ușă, intră bunică-sa:

Ce-ai, băiete? Ce-i cu tine?
Nimic! zise Codruț zâmbind.
Ceva tre’ să fie!
“Ce să fie?! Nu-i nimic, a trecut acceleratul!”
Bun… E bine că-ți trece… Vezi însă că azi mai trebuie o șarjă de cumpărături!
Bine, mai vedem…

Codruț își dădu seama rapid despre ce era vorba și începu să se gândească la varii stratageme! Când ajunse în centru, cum nici în acel loc băiatul n-avea răbdare, mătuși-sa îl lăsă pe aceeași băncuță din fața “casei cenușii” zicându-i:

OK, dar fi atent: stai aici, cuminte și să nu vorbești cu străinii! Cine știe ce se poate întâmpla…
Băiatul dădu din cap a aprobare, după care când mătuși-sa se depărtă, scoase o limbă de toată frumusețea.
“Tiens-tiens de ia-te-uită! Aceeași lume? Aceiași copii?! Aceleași jocuri… Alte nopți, aceleași vise”
Alte vise din aceeași noapte? se auzi o voce caldă de fată
Poate… zise Codruț impasibil după care tresări zărind-o alături pe fata in ziua precedentă îmbrăcată ca și atunci în ton cu părul ei lung și întunecat, contrastând cu ochii ei parcă-verzi-parcă-albaștri…
Vezi tu,… nu totul e la fel, după cum poți vedea atent… Doar lucrurile comune seamănă între ele! … Oamenii prea-vulgari,… ceea ce NU EȘTI!
Așa să tot fie… Dar mereu mi se spune să fiu, să fac, să dreg ca toți ceilalți!
Nu există! Nu există asta decât la oamenii de rând, ceea ce tu nu ești! E Clar?! Instinctul meu nu mă-nșeală niciodată! Am ochi buni!
Și frumoși…
Mersi, dar… În fine! Mai facem o tură?
S-a făcut!
Pe cai, vericule! A! Am uitat să mă prezint: Alice!
Codruț.
Perfect! … Să fugim, Codruț, să fugim!

Cei doi trecură portalul și ajunseră într-un loc și mai străin decât cel din ziua precedentă, de data asta ca un câmp interminabil de maci…

Ei, ce zici?
Frumos, dar unde suntem?
Știu io?! Kansas nu-i, Oz – nici pomeneală… Bine, nu-i nici Cartierul, dar ce tot întrebi?! Uită! Detașază-te! Poți să fi tot ce vrei să fii! Transformă-te în tot ce simți că ai putea să fii! Fi liber! Eliberează-te! Desfă-ți aripile și zboară! Tot mai departe…. Adună-te, că poți mai bine fiindcă ești UN OM LIBER! Ei, cum te mai simți acum?
N-am mai trăit asta de când hău…
Și…
E frumos… E prea frumos!… Atât de paradisiac… Doar noi…. “Ce bine că ești, ce mirare că sunt!…”
Ei, vezi?! Ăsta-i spiritul! Liberi! Nimeni împrejur!
Oare mai există portale spre așa lumi prin oraș?
Glumești?! Oriunde există un portal! Orice colț din oraș are un portal! Trebuie doar să crezi! Să vrei să vezi și să crezi! Să crezi în visul tău!
Spune-le asta neamurilor mele…
Ce tot zici?!
N-ar crede cu niciun chip în tot ce-ar auzi din gura mea c-am fost aci și toate cele… N-ar crede NIMIC! Citesc toate fantasmagoriile de ziare mincinoase, ascultă știrile tuturor agramaților, cât ddespre mine – una și bună o țin: nu există, SF, bla bla bla…
M-ai lăsa să stau de vorbă cu ei fie și câtuși de puțin?!
Cum crezi, dar te avertizez…
Basta! N-ai tu teamă!… Bătrâna Alice e-aici / dă-le-n pana mea de frici!
Asta-i adresa mea… zise Codruț dându-i o hârtiuță mototolită pe care-și scrisese adresa
Și asta-i a mea. Să mergem!

Trecură din nou portalul și se întâlniră la banca strategică cu mătușa lui.

Pe unde-ai mai umblat, zăbăucule?!
Da’ pe unde n-am umblat… Ea e Alice, noua mea prietenă!
A, deci tu ești prietena de ieri?!
De ieri?! Poate dintotdeauna pentru totdeauna… Aveți un băiat extraordinar! Am trăit să văd atâta spirit de aventură, atâta energie și un suflet așa mare într-un ghem de băiat. O piatră rară!…
Mulțumesc, dar nu-i băiatul meu… Oricum ar fi, mă bucur că-i teafăr!
Oricum ar fi, acest băiat va ajunge departe
Cred și eu…
Bine, eu v-am lăsat. Pa, Codruț! zise Alice pupându-i fruntea și mângâindu-i crețele

Codruț o luă înainte spre casă cu mătuși-sa.

Drăguță fata asta, Alice… Avuseși dreptate.
Doar atât?!
Eh… Zic și eu… Ce tot întrebi?!

Când ajung ei acasă, bunica începe să-i chestioneze în stilul tipic abordând lucrurile pe același ton:

Pe unde-ai mai umblat, hoinarule?
Unde-am umblat, unde n-am umblat… mă privește pe mine!
Și nu singur, ci cu o fată drăguță! adăugă mătuși-sa
Poate mai mult de-atât!
Aoleo! Și cum o cheamă?!
Alice!
Alice?? Aiurezi! Fată mai înțeleg, dar mai mult de drăguță și încă și pe unme ALICE??? Ți-am zis io că băiatu ăsta aiurează! Data viitoare nu-l mai lăsa la TV, că are iar vedenii!
Nu, serios! Mi-a prezentat-o! E chiar cum spune el… Are niște ochi parcă verzi, parcă albaștri… Parc-ar fi…
Basta!! Alina – mai zic, Alexandra – mai cale-vale, dar Alice???????? Și apoi ochii : parcă verzi, parcă albaștri… Păi ori că-că, ori că-că?? Cât despre tine, “deșteptule”,… Na de citește asta! zise bunică-sa trântindu-i în nas ultimul număr din Evenimentul Zilei.

Băiatul întoarse ziarul pe toate părțile, buchisi ce buchisi până când găsi pe prima pagină un articol cu litere mari: “Pe urmele Alinei! În spatele oricărei fete drăguțe….”
Aiurea!… Pe prietena mea o cheamă ALICE!! A-LICE, nu A-lina!!
Tot aia…
Și ce-i cu asta?! Și în spatele oricărui bărbat puternic e o femeie deșteaptă!….Legătura la Vest!!…
Legătură-nelegătură, nu ieși din casă până nu-ți spun eu! Ia marș la tine-n cameră și scrii de 100 de ori: “A-lice nu e-xis-tă!!” E Clar?! Ți-am zis io că de la SF-uri I se trage!….

III: Steaua

Băiatul se retrase în cămăruța lui și se puse pe zscris… Scrise ce scrise și deodată căzu pe gânduri procesând cu voce tare: “Alice nu există?! Păi aia din țara cu oglinzi și-alte minuni ce era?? Nu zice-n povești că dacă n-ar fi nu s-ar povesti??? Auzi vorbă… Nu e și nu e… dac-am prezentat-o și mătuși-mii… Ce dracu? Ce dracu? Ce dracu?? De ce?? De ce? De mii de ori DE CE!!!!”

De ce… ce anume?!
Ehh… vorbeam și eu cu mine…Căutam vechiul Codruț să vi-l dau înapoi! Ok?!
Treaba ta… Adu-l neîntârziat, fă ce-oi face, da’ să vină repede dacă e, că tre’ să merg la CEC și mă gândeam să vii și tu.
Păi sunt gata, dar nu merge…
Nu! Merg eu cu tine să fiu sigură!
Bine, dar locul strategic și am convenți e și…
Lasă pe-altădată fanteziile, preferabil pentru când te culci, bine?! Hai cu mine…

Codruț se conformă și o luă tot înainte cu bunică-sa spre CEC. Drumul parcă nu I se mai părea drum… Nici strada și nici clădirile nu-i mai păreau ca înainte… Ăîntr-un final, ajunseră la CEC unde-i așteptau niște cozi interminabile. Deodată, apăru o cunoștință care o abordă pe bunică-sa:
O, doamna Mateescu! Ce mai faceți?
E, pe-aci…
Cu nepotul din ce văd… Mare s-a mai făcut!… Cînd îl mai înțărcați și dumneavoastră? Știți doar… copiii trebuie să fie liberi…
Și să-mi sară-n cap?! Fi serioasă…
Cocoanele își continuau palavrele parcă nemaicontând nimic în jur. Codruț, însă, văzu prin geam o siluetă ce-i părea cunoscută de undeva și dădu să fugă, când deodată bunică-sa:
Ce-ai, băiete? Ți s-a urât cu binele?!
Dar ea e!
Cine? Vedenia aia pe-aci?! Fi serios! Mă faci de râs!
Stai, coană! Lasă-l să viseze!
Visează fiecare noapte-n pat… Ce, n-ajunge?! Niciodată-n public!
Dar ea e!! E purul adevăr! Alice există cu adevărat!!
…A visat și el cu ochii deschiși de-a făcut insolație și crede c-a văzut o dată.
Și?! Lasă-l că se-ntoarce el… zise cunoștința în timp ce Codruț alerga s-o mai prindă măcar o dată pe fată. E băiat mare… Vorbește cu ea și basta…
Prea târziu…. A dispărut!…

***

Și să stai aici să scrii de 1000 de ori până-ți vine acru!! E clar?!
Ba n-am să stau aici nici de-al naibii!
Și să fugi?! Unde te crezi?!
Dar dumneata un’ te crezi?! Tot voi fugi când va veni ea?
Cin’ să vină? Tata moșu din sicriu? Prostii… Fata aia de nici nu există?! Lasă vrăjeala…
Ba există și va veni să mă ia!…
Bine… Să vezi ce i-oi face… Îi iau carnea de pe os ca la copănele!… O bat de să-i sune toate-n cap!
Asta mai rămâne de văzut!
Da?! Biiiine!…. Să te văd io cum ieși d’aci! zise bunică-sa încuind ușa camerei lui Codruț

Codruț sta și se gândea “Ușă-ncuiată?! Hai să zic c-aș fi avut o cheie, dar n-am! Fereastra parcă-mi dă idei sau….” și-ncercă deodată zidul și mare-i fu mirarea când văzu că putea băga mâna prin zid fără nicio problemă. “Pe stafia lu’ moș Einstein! Am reușit!!…. Alice, Alice, Alice…. Frumoasă nebună, nebună… Mare adevăr grăit-ai!”. Codruț, însă, se întoarse la birou și începu să-și scrie pedeapsa începând cu ce-i zisese bunică-sa, apoi înflorind cu zâmbetul pe buze lucruri ca “Alice există, dar bunica-i oarbă și nu vede… Alice există, dar bunica-i surdă și n-aude glasul ei… Alice e nemuritoare, dar bunica tot vrea să-i facă de petrecanie!”… până când deodată I se termină cerneala. Ca un făcut, în același timp, o văzu pe Alice bătând în poartă cu tot ce avea la îndemâină de la fise și pietricele până la glezne vrând să sară gardul.
Alo! Alo! Ce-i scandalul ăsta?? La locurilii voastre!!… urlă bunica venind spre poartă.
Alice, tu ești?! strigă Codruț ieșind prin zidul casei.
Cum îți permiți?! Înapoi la scris!! 10000 de rânduri până-ți putrezește mâna!!
N-am nevoie de asta!
Ho!! Ajunge scandalul!! Nu vă dați seama că bietul copil poate să sufere? Ce-s metodele astea? Unde vă treziți??
Da’ tu cine ești?? Zi odată până nu rup drugu pe spinarea ta!
Alice!
Prietena mea!
Dum?!
Prietena de care povesteam!
Exclus!! Imposibil!!
Calm, calm… Dumneavoastră chiar n-aveți habar ce copil țineți în grijă?? E un băiat extraordinar cu un curaj și un spirit de aventură, de orice… E nemaipomenit!! Are o imaginație bogată, va ajunge departe!
E drept… Învățătoarea lui mereu îmi spune… ce imaginație, ce…
Mda… Și dumneavoastră îi tăiați arișile! Nu vă dați seama, dar ar putea suferi din cauza asta!! Îmi dați vă rog voie să vi-l răpesc măcar odată înainte de a pleca?
De acord…
Pleci?!
Din păcate, da… Dar voi veni! Ești gata de drum?
Da! Oricând gata pentru prietena mea!
Așa te vreau! Sărut-mâinile și sper să nu se mai repete! S-a înțeles
Da….
…Pentru că am să mă întorc cîndva! Să mergem

Cei doi o porniră tot înainte, pe drumul ce ducea la Gara de Vest. Alice îl întrebă pe Codruț:
Și care drum îl preferi? Calea lungă sau calea scurtă?
Oricare, doar să mergem…
Mă gândeam… Tu te descurci să te întorci acasă, nu?
Mda… de nu m-aș întoarce… Aș vrea să merg mai departe, în lumea ta!
Lumea mea?!
Da! M-am simțit atât de bine cu tine, că nu-mi mai trebuie nimic! Absolut nimic!
Îmi pare rău, dar… nu pot să te iau!…
Cum?!
Lumea mea nu știu dacă o să fie pentru tine… Tu, rămâi aici, uită-te la lume, înțelege-o și iubește-o așa cum e!… Nu știu… Uite ceva pentru tine! zise Alice dându-i o casetă pe care nu scria nimic.
Mulțumesc! Am s-o ascult cu plăcere!
Ascultă vocea, ascultă-i versurile…. Iubește-O!….zise Alice cu un picior pe peron și altul pe scara rapidului ce avea s-o ducă mai departe spre lumea ei. A, și nu uita: “Să nu-ți pese ce-ți spun ei! Viața îți dă chiar tot ce vrei.”
Am să mă gândesc la asta!
La revedere
La revedere!… zise Codruț cu lacrimi în ochi uitându-se la trenul care pleca tot mai și tot mai departe, pierzându-se în zare. Așa să fie oare? N-am s-o pot uita!…. Frumoasă nebună, nebună… Hai pe cai, băiete, că-i târziu.

Codruț se sui în autobuz și stând pe gânduri își zise: “Ce lume oarecare, ce… de fapt… de fapt ce lume totuși! Ce lume frumoasă e dincolo și nu știe, sau… ce tot îndrug?! Mai bine să ajung acasă și apoi mai vedem noi lumea cum e ea…”. Când ajunse-acasă, totul părea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Unde-ai fost?
Dar unde nu… Până și la Vest am ajuns!
Aoleu, și te-ai descurcat chiar așa, de hăt de la dracu-n praznic să te-ntorci?!
Mda… dracu-n praznic unde mergem mereu… Ha-ha-ha… Parcă nu-nvață omu’ drumu tot mergând într-un loc….Sunt băiat mare de-acum!
Așa o fi… zise bunică-sa închizând ușa.

“Ce știe bunica?!… Ce-i pasă de fapt că am învățat drumul? Sau……….. Ia s-auzim surpriza pân-la urmă” gândi Codruț punându-și la walkman caseta primită, se-ntinse pe pat uitându-se în tavan… sau chiar în cer visând cu ochii deschiși, mergând pe un drum nou, nebănuit, ghidat de o voce cald-răgușită, tot mai și tot mai departe probabil spre lumile Alicei, sau… Cine mai știe?
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*