Ciufulita*

23.08.13 by

Ciufulita*

(…) Lucruri ciudate nu se petreceau doar când scriam ceva.
Observasem o anumită înlănţuire a unor întâmplări, ce ieşeau mai bine decât le gândisem eu. Uneori, când nu eram singur, mi-am şi spus gândul (mirarea) către cel aflat aproape. „Aşa le potriveşte Dumnezeu!” îmi răspundea de obicei omul din preajmă. Nu eram foarte convins că o astfel de replică se potrivea realităţii. Mai degrabă aş fi crezut că eluda un mecanism ascuns, care încă îmi scăpa. Nu i-am contrazis niciodată pe cei care credeau altfel. Reţinusem un sfat: nu contesta visele şi credinţele celorlalţi. De multe ori, doar atât le-a mai rămas. Nu mai ştiam cine a spus-o. Mi se părea potrivit, mai ales în atari situaţii trăite de mine în prezenţa unor martori, să am o atitudine decentă… Remarcasem doar că unii prieteni, în urma unor peripeţii la care asistaseră, deveniseră dintr-o dată parcă şi mai atenţi cu mine… Ar fi putut să fie însă şi o percepţie subiectivă. O astfel de metamorfoză a unei prietenii mai vechi s-a petrecut în relaţia cu un prietn din Botoşani, multă vreme directorul spitalului de psihiatrie din oraş… La un sfârşit de an, în decembrie, după un circuit mai lung prin ţară, i-am făcut o vizită, fiind invitat de el. Nu i-am spus că tocmai trecusem printr-un infarct… Ar fi însemnat să-i cer, indirect, o atitudine ocrotitoare şi poate că vizita mea ar fi devenit fără să doresc uşor stresantă. Dacă era nevoie de prudenţă în legătură cu bucatele sau băutura mi-o puteam impune şi singur. După cele întâmplate, eram şi eu mai atent cu mine însumi, unul din ochii lăuntrici fiind mai mereu în stare de veghe…
N-am rămas mult la Botoşani, doar vreo două zile…
În prima zi, dintr-o vorbă în alta, mă întreabă prietenul dacă n-aş putea să fac un interviu cu unul din directorii unei unităţi medicale din zonă…
Nu avem de loc chef pentru o astfel de documentare, dar nici n-am fost în stare să refuz vreodată pe cineva… Cum până în acel moment nu spusesem nimic nici despre infarctul meu şi internarea la Elias, ar fi sunat urât să-i spun tocmai atunci: „Ştiţi, eu am o problemă şi parcă nu m-aş expune unui asemenea stres. Un interviu, mai ales pe o situaţie administrativă tulbure, presupune o mobilizare lăuntrică, întrebări, documentări colaterale…” Am tăcut mâlc, la fel de nesănătos ca şi altădată, în faţa unor invitaţii solicitante… Şi am acceptat, deşi numai un interviu nu mi-aş fi dorit atunci. Ştiam că pentru mine orice documentare fie era adevărată, fie nu era de loc. Divicultăţile mele aveau şi alte componente. Era nevoie să mă asigur că am şi argumente să pot solicita publicarea lui… În fine, toate acestea au rămas ascunse la mine în suflet. Gazda mea a vorbit la telefon cu directorul respectiv, omul a fost încântat de propunere şi de ocazie. Rămăsese stabilit ca în ziua următoare, pe la 11,00, să ajung la el la spital… Prietenul îmi ştia programul nocturn, aşa că insistase politicos pentru câteva ore pe la mijlocul zilei.
După ce gazdele mele s-au culcat, m-am retras ca să scriu. Nimic însă nu a mers. Mai degrabă mă culpabilizam că n-am avut curaj să-l refuz. Cu atât mai mult cu cât îmi era prieten. Mă gândeam chiar, poate cu păcat, că insistenţele lui pentru a-i face atunci acea vizită au avut şi un oarecare substrat… În fine, a trecut cum, necum şi noaptea, am dormit vreo trei sau patru ore spre dimineaţă şi, pe la 10,00 eram deja în sufragerie, pregătit pentru a pleca să fac interviul.
Prietenul meu însă avea o figură posacă.
A venit bucătăreasa să ne aducă micul dejun, femeia s-a retras apoi în bucătărie. Amestecam zahărul în ceai şi l-am întrebat:
– Vă simt supărat, ce s-a întâmplat?
– Ştiţi, îmi zice el, destul de încurcat, m-a sunat doctorul D. Era deja la Suceava, la aeroport. Mi-a spus că pleacă la Bucureşti, a fost chemat de urgenţă la Ministerul Sănătăţii…
Am rămas blocat! Atât cât mă pricep eu la oameni, supărarea lui era profundă şi nu era alta. Miza acelui interviu pe care urma să-l fi făcut părea să fie mai mare decât întrezărisem eu…
– Şi doar am discutat ieri cu el, am discutat şi aseară… Nu mi-a spus nimic, continuă el, arătând, fără să vrea, frământări lăuntrice.
N-am scos nici măcar o vorbă. L-am privit doar îngândurat, căutând să ajung într-un fel alături de gândurile lui… O tehnică învăţată tot de la psihiatri… Când nu ştii ce ascunde un gest sau o expresie a interlocutorului, dacă încerci să o mimezi, vei ajunge instantaneu să gândeşti sau să simţi la fel cu omul din faţa ta… Este nevoie însă nu numai de a reproduce gestul, expresia sau suita de gesturi şi expresii… Trebuie să faci un efort şi să te aşezi în locul lui în aşa fel încât să te vezi pe tine, din afară…
„El ştie, am gândit, că am relaţii mari la Ministerul Sănătăţii. Poate i-a trecut prin minte că aseară sau dimineaţă devreme am sunat pe cineva să-l cheme acolo… Este totuşi psihiatru, şi încă un practician bun… O fi văzut că nu sunt dornic să fac interviul… Şi dacă eu am tăcut, şi-a dus ideea mai departe… Dar cum de n-a văzut, cu abilităţile lui, că am traversat un infarct…”
Şi-l aud, tocmai atunci, parcă abia se trezise dintr-un vis:
– Dv aţi mai făcut recent un infarct?
– Da, la sfârşitul lunii noiembrie, la Iaşi. Am mers imediat la Sf. Spiridon la un prieten, şi cum am ajuns în Bucureşti, m-am internat la Elias…
– Şi de ce nu mi-aţi spus?!
– Eram sigur că o să vedeţi… Un om cu experienţa dv…
Am zâmbit, a devenit mirat, uşor întrebător…
*
– Mi-am amintit de o întâmplare de prin 1979 sau 1980. Ştiţi, noi – soţia şi cu mine – am terminat facultatea în vara anului 1977, după cutremur. Având dublă repartiţie, pentru stagiu obligatoriu în acei ani, în producţie, dar şi la catedră, urmând să devin asistent universitar, având şi puţin noroc, am rămas amândoi în Bucureşti… O vreme am stat pe la tot felul de gazde, una mai ciudată ca alta. Pe urmă ne-a chemat un prieten pictor, căsătorit, să stăm la el în garsonieră. „Până vă găsiţi ceva!”
– Povestiţi-mi, mi-a zis prietenul, relaxându-se dintr-o dată.

(…) N-am aşteptat o a doua invitaţie. N-am luat bagajele şi ne-am mutat. Vreo două luni a dormit el pe jos, soţia lui pe o canapea, eu şi cu nevastă-mea pe un pat. Singurul. Tot acolo aveau şi atelierul. Garsoniera era vizavi de Casa radio, la mansarda unei clădiri vechi… Bucătărie nu aveau. Având abilităţi practice îşi făcuse singur nişte rafturi şi o măsuţă lângă closet, spaţiul, destul de micuţ, nu ştiu dacă ajungea la doi metri pătraţi, servind şi drept bucătărie… Niciodată, nici înainte şi nici după aceea, nici la mine acasă, nu m-am simţit mai bine şi mai în largul meu decât în acele două luni când am locuit la ei… Pe urmă, alte împrejurări bizare, după un anunţ dat la ziar, am găsit o locuinţă… Un arhitect se muta tocmai atunci din locuinţa lui – aflată la parterul unei vile naţionalizate – într-un apartament cumpărat în Bucureşti. Ne-a sunat, am văzut, ne-a spus ce sumă pretinde pe mobilierul vechi pe care nu avea unde să-l ducă, am achitat banii – mai aveam banii strânşi la nuntă – el ne-a ajutat să trecem de furcile caudine ale întocmirii actelor ca să putem intra în Bucureşti. Nici unul dintre noi – soţia şi cu mine – nu aveam încă Buletin de Bucureşti. Pe urmă, fireşte, am transformat acele dulapuri în lemn de foc. Apartamentul avea sobe cu lemne…
Dar mai avea o meteahnă, căreia nu i-am dat importanţă la început: locuiam la comun! Pe acelaşi nivel se mai afla, în camera din spate, o altă familie de tineri, absolvenţi de filologie, aveau şi ei acces la baie, baia fiind comună. Tot în baie îşi amenajaseră şi o bucătărioară. În lateralul vilei, o construcţie P+2, lângă scara de acces la apartamentele de sus, era şi o bucătărie – cu intrare şi din exterior, unde locuia o domnişoară de vreo 80 şi ceva de ani, nemţoiacă, ce lucrase înainte de august 1944 în Ministerul de Finanţe. Ea făcuse o înţelegere, preluată şi de noi, şi de ceilalţi tineri, moştenire de la fostul locatar: ceilalţi să nu mai folosească bucătăria, iar domnişoara nu mai folosea baia. Ca să treacă spre baie ar fi trebuit să traverseze fie camera tinerilor filologi, fie cele două camere ale noastre, cu vedere, ambele, către o alee ce ducea spre stradă. Prima noastră cameră, de la intrare, era separată de a celeilalte familii prin două uşi de lemn, fireşte închise… Din cealaltă cameră, dormitorul, se intra în acel spaţiu comun unde se afla baia, un cazan ruginit, o cadă şi, spaţiul fiind mare, un loc unde şi vecina şi noi am improviza o bucătărioară… După o perioadă atât de frumoasă petrecută în garsoniera pictorului, nu mi s-a părut nefiresc să avem bucăria şi baia în acelaşi loc…
La început aveam fiecare câte un reşou, la scurt timp ne-am cumpărat – noi – cu ce ne mai rămăsese din banii de nuntă un aragaz şi o măsuţă, aşezate lângă uşa noastră… Imprevizibila creştere a nivelului de trai pentru noi, afişată în spaţiul comun – closet, baie şi bucătărie! – a declanşat rivalităţi neaşteptate între vecina filolog şi nevastă-mea. Un război continuu, când mocnit, când la vedere, care a ţinut câţiva ani, până când ceilalţi, săturaţi probabil de atâtea bucurii domestice au părăsit terenul, mutându-se într-un apartament de bloc… Cel mai deştept cedează! Atunci aveam să realizez şi eu ce arme teribile pot scoate la iveală femeile… Să te ferească Dumnezeu. Până când s-a rezolvat problema, am avut de tras. Factorul decisiv al plecării celorlalţi norocoşi locatari a pornit însă de la un gest spontan făcut de mine…
În recuzita ad-hoc a rivalei neveste-mii se aflau, pe lângă scenele de amor cu ah-uri şi oh-uri şi ţipete (fiind cu „sonorul” la maxim, prin uşile de lemn se auzeau toate cele ca şi când nu ne-ar fi despărţit nimic) şi câteva pisici, lăsate câteodată, intenţionat? în baia – bucătărie. Şi, bietele, de multe ori înfometate, căutau prin blidele ce mai aveau prin ele ceva mâncare…
S-a întâmplat într-o vară. Eram doar eu acasă, astfel de momente fiind rare. Nevastă-mea era îngrozită că aş fi putut să rămân câteva ore singur în acelaşi apartament cu vecina, „ciufulită şi nimfomană”, care mai umbla în spaţiul comun şi îmbrăcată în costumul Evei. Mai ales după acele „audiţii”, la ore imprevizibile, când vecina, în pragul orgasmului, striga de vibrau uşile despărţitoare de lemn: „Mai vreau! Mai vreau! Mai vreau!…” urmate de invectivele aruncate apoi „blegitului” bărbat, al ei: „Numai atâta poţi?! Dacă nu mă f— pe săturate, mă duc la vecinu’!…”
Viaţa este însă imprevizibilă! N-aduce anul ce aduce ceasul!
În fine, să nu mă lungesc cu vorba. Ajung eu acasă, în timpul programului… Nu mai ştiu pretextul învoirii de la institut. Era vară, cald, frumos, condiţii ideale pentru ca draga şi năstruşnica vecină să nu mai simtă nevoia să se îmbrace. Deschid fereastra ce dădea din dormitor către aleea de intrare dinspre stradă, umbrită de un castan impunător, mă dezbrac, cu gândul că fiind singur în tot apartamentul, pe atunci, dimineţile, intelectualii erau la muncă, o să fac un duş… Deschid uşa către baie şi descopăr pe aragazul nostru, într-o cratiţă în care se afla ceva grăsime de la o friptură, una din pisicile siameze ale vecinei, lingând…
Unde dai şi unde crapă!
Cu un gest fulgerător, ca omul care făcuse în timpul liceului arte marţiale, îmi înfig mâna în ceafa pisicii şi ţinând-o cât mai la distanţă de organul ce se pregătise pentru o altfel de întâlnire şi nu-şi revenise încă, mă întorc în dormitor şi arunc cât pot de tare pisica, pe o traiectorie ascendentă, către castanul din marginea aleii… Gândul meu a fost că poate se va agăţa de vreo ramură şi rămâne acolo să miaune, aşteptând întoarcerea stăpânei… Abia după ce am aruncat-o, am văzut că tocmai atunci se întorcea şi vecina. Un mic defect de sincronizare avea să ducă la urmări imprevizibile… Câteva clipe de suspans. Îngroziţi, şi vecina şi eu, priveam către traiectoria aeriană şi intens miorlăitoare a pisicii! Eram şi unul şi altul ca paralizaţi… N-am putut schiţa nici un gest. Sub forţa gravitaţiei, încă miorlăind, pisica a căzut chiar pe capul „ciufulitei”. Dând curs instinctelor, biata făptură s-a prins cu ghearele de nasul, fruntea şi obrajii vecinei… Miorlăitul a încetat, dar a urmat un urlet ce a scos grabnic în pragul caselor sau în ferestre pe toţi vecinii din cartier…
Îmi amintesc şi acum doar două cadre din acel peisaj: faţa plină de sânge a vecinei şi pisica pe post de mască, înverşunându-se să nu se lase îndepărtată cu una, cu două şi …doi bătrâni, un moş şi o babă, ce ieşiseră în pragul unui bordei oltenesc, aflat aproape de alee – o locuinţă îngropată în pământ în mijlocul Bucureştiului! – ce-şi făceau, şi unul şi celălalt, cruce!

image002

În ziua următoare, aflat în vizită la doctorul U, mentorul meu, îi povesteam cu lux de amănunte întâmplarea. Având multe relaţii în lumea medicală şi ştiind că pot conta pe discreţia lui, îi cerusem ajutorul pentru a găsi un medic bun, care să repare faţa vecinei greu-încercate. N-a fost nevoie de mai multe rugăminţi, a şi trimis de urgenţă pe cineva cu maşina şi o transportase pe năpăstuită la Fundeni, vorbise acolo cu un prieten să facă tot ce poate. Mă aflam în cabinetul lui, aşezat aproape de el şi-i povesteam peripeţiile. M-a ascultat fără să scoată o vorbă. După ce am terminat, au mai trecut, cred, câteva minute bune. Auzeam până şi o muscă, bâzâind stins într-o plasă de păianjeni, ocrotită chiar de el, într-un colţ al acelui spaţiu. Ţinea capul uşor aplecat – el, nu musca! – privind cu un ochi către linoleumul de pe jos şi cu celălalt către sandalele mele. Apoi, a ridicat privirile încet, întrebându-mă, aproape în şoaptă:
– Ai aşteptat mult cu pisica lângă fereastră?!
Iftimie Nesfântu
*Textul face parte din volumul Poveştile mele,
aflat în lucru la editura Codex Aureus, Bucureşti. Coperta şi imaginile incluse sunt realizate de dr. Trestian Găvănescu, AFIAP
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Cornelia Stancu

    “Ciufulita” este o povestioară frumoasă. Statul în comun la vârste tinere dezvoltă fantezii,instincte şi uneori relaţii… Subconştientul a lucrat cu mult înaintea momentului. Doctorul a avut dreptate… pretextul a apărut , mâţa a fost găsită vinovată chiar dacă ,nepercepând culoarea roşie, nu a văzut efectele .
    Referitor la spaima unei întâlniri între reporter şi intervievat este reală.Indiferent de temă sau momentul interviului, este nevoie de spontaneitate, intuiţie, solide cunoştiinţe privind tema discutată. Când citeşti sau asculţi un interviu, îţi dai seama de multe: structurile de personalitate, educaţia, naivitatea, gradul de vinovăţie sau duplicitatea intervievatului. Despre calitatea reporterului îti dai seama din modul în care adresează întrebarile. Fiecare interviu este un mic examen cu timpul.

Leave a Comment

*