Cezar Pârlog, un mistagog la curtea prozei scurte

07.01.15 by

Cezar Pârlog, un mistagog la curtea prozei scurte

L-am descoperit pe Cezar Pârlog în luna noiembrie şi a fost, pentru mine, revelaţia anului în materie de proză. Am citit pe nerăsuflate volumul său de debut, „Flori, fete, fiţe sau băieţi” – şi am acum senzaţia că îl cunosc de o viaţă! Un scris aparent simplu, nesofisticat, fără înflorituri sau subterfugii de stil, fără descrieri ample sau speculaţii psiho-filozofice, un limbaj rupt parcă din cotidian, nimic pretenţios sau savant, poveşti spuse frust, dintr-o respiraţie, cu intrigi voit nedisecate de autor, personaje banale sau, dimpotrivă, extrem de complexe (fotografiate şi ele la minut, însă cu un ochi profesionist), unele frizînd anormalul, patologicul, o plajă infinită de caractere pe care le creează cu uşurinţa unui pictor care, cu o singură tuşă de penel, realizează o capodoperă…Şi totuşi! Simplitatea lui e oarecum înşelătoare (probabil în asta constă adevăratul talent!), îţi spui: „Şi eu pot scrie aşa, ce mare lucru!”, ca să constaţi apoi că…nimic mai greşit! Proza are substanţă şi forţă, ideile se cristalizează din mers, se insinuează în mintea ta pe nepregătite (pe mine, da, total nepregătită m-a prins acest autor răsărit ca de niciunde, şi nici acum nu reuşesc să-i dezleg secretul, sau măcar să-l intuiesc!)… În acelaşi timp (ce straniu, nu?), cititorul are libertate deplină în stabilirea concluziilor, poveştile – multe cu final neaşteptat – nu sunt aceleaşi pentru doi cititori diferiţi. Dar cert este că Cezar Pârlog are marele, unicul talent de a te duce ACOLO, în poveste, fără scăpare! Din orice fapt banal, din orice flecuşteţ poate scoate o istorioară, o simplă călătorie cu metroul, de pildă, îi oferă un vast teritoriu de explorat, cu un simţ al detaliilor (şi totodată cu o memorie a detaliilor, în scrierile cu tentă autobiografică) de invidiat! În decoruri cotidiene, comune se pot naşte întâmplări abracadabrante, suspansul e la el acasă!…Ficţiune, autoficţiune sau realitate brută, toate poveştile lui sunt un mixaj (imposibil în teorie!) de frumos şi grotesc, de durere şi extaz, de mici bucurii şi mari drame – sau viceversa!, candoarea, duioşia fac şi ele casă bună cu burlescul, cu derizoriul, oamenii sunt fotografiaţi în cele mai diverse ipostaze, totul e o frescă surprinzătoare…Găseşti la el, într-o ţesătură densă, absurdul, fantasticul, umorul fin, spumos şi uneori neîndurător, autoironia mai ales (nu se iartă nici pe sine, nu îi e teamă să-şi dezvăluie propriile defecte sau greşeli, cu o francheţe cum rar întîlneşti, pentru că noi, oamenii, de cele mai multe ori cînd ne autoflagelăm, găsim totuşi mici şi meschine scuze păcatelor noastre…). Dar şi aici putem să cădem uşor într-o capcană – sarcasmul lui nu e crud, el nu judecă oamenii, doar îi înţelege, chiar şi atunci cînd ni-i înfăţişează într-o nuditate uneori ruşinoasă. Compasiune nu cred că e cuvîntul potrivit, el nu spune: uite, sărmanul personaj, are circumstanţe atenuante sau hai să-l iertăm de data asta…Nu. Cezar reuşeşte să ne inducă stări şi sentimente dincolo de cuvinte, scrierile lui au ceva cinematografic, te prinde povestea şi te termină fără să ştii de unde ţi se trage: de la forme („conture” – un termen propriu autorului, prezent în multe poveşti, foarte sugestiv dealtfel), de la culori, muzici sau filmarea în plonjeu…Da, şi un extraordinar simţ al culorii găseşti la Cezar Pârlog, devii brusc conştient de rolul acesteia în viaţa noastră…Odată intrat în proza sa, ajungi din spectator actor şi e treaba ta apoi cum gestionezi durerea – pentru că, din nou surprinzător, după ce-l citeşti, indiferent dacă textul e dramatic sau comic (tragi-comic, adesea!), te doare.
Fantasticul lui aminteşte vag de Adolfo Bioy Casares, povestirile erotice – de Pascal Bruckner, umorul lui, dus uneori, cum spuneam, spre sarcasm, de Terry Pratchett, fără a-i ştirbi cu nimic din originalitate. Povestea te ia pe sus, nu te lasă să respiri, s-o rumegi, s-o categoriseşti.
Proza lui Cezar Pârlog, cred, se află într-o strînsă conexiune cu biografia sa, cu bogata sa experienţă de viaţă (numai dacă-i citiţi CV-ul profesional veţi descoperi că omul a trecut prin multe şcoli, locuri, activităţi) dar şi cu la fel de bogata sa experienţă interioară – se vede de la o poştă că este, în acelaşi timp, un cerebral şi un senzual, că trăieşte totul prin creier dar şi prin simţuri, deopotrivă, că posedă o mare inteligenţă emoţională şi este receptiv la fiecare ondulaţie a sufletului omenesc! Introspecţia, mai mult ghicită, neostentativă, întrezărită printre rînduri, este nelipsită totuşi din nuvelele sale.cp
Percepţia asupra realităţii, a vieţii, este aproape extrasenzorială, s-ar putea spune. Omul îşi foloseşte din plin ambele emisfere cerebrale, asta e clar!
Erudit, întotdeauna bine documentat (vezi prozele cu trimiteri la istorie, la limba veche etc.), nu lasă nimic la voia întîmplării, diletantismul îi este străin. Dar nici acest lucru nu apare ca evident în scrierile lui, nu vrea să epateze, să facă în vreun fel caz de bagajul său de cunoştinţe, aproape inconştient de puterea pe care o are asupra cititorului, într-o modestie proprie doar marilor caractere, marilor talente!
Dacă textele sale (cu toate că “text” e un termen atît de sărac şi nedrept…) au sau nu rădăcini în experienţa personală – asta nu are nicio importanţă. El, o repet, ne duce acolo, cu o extraordinară forţă vizuală, şi simpatizăm fără să vrem cu fiecare personaj – pentru că şi acesta este un mare talent al său, să scoată chiar şi din personaje aparent negative sau imperfecte, ceva frumos şi demn de admirat sau cel puţin de privit. Cred că este un mare mistagog – şi că vom auzi multe despre el în viitorul apropiat. Dacă a debutat aşa tîrziu dintr-o lipsă de încredere în sine, a cam venit timpul să-şi ia destinul literar în propriile mîini. Noi îl aşteptăm! De ce nu, şi în roman!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*