CEREMONIAL SPORTIV, PARADIGMA ÎNLOCUIRII

09.03.12 by

 

            Unul din locusurile în care se varsă aproape fără măsură toate excesele lumii moderne îl reprezintă, fără îndoială, competiţia sportivă.

            Înainte de toate, acest gen de spectacol este o luptă: adică înfruntare îmbrăcată în ceremonial, care se finalizează cu schimbarea.

             Două lucruri esenţiale ascunde această bătălie: întâi, schemele competiţiei sunt date de paradigma înlocuirii. Apoi, nu există mize minore, mimetice, pe care să le cocoloşeşti aidoma biletului de intrare la spectacol, una din regulile elementare ale întrecerii fiind exploatarea cu maximă intensitate a capacităţilor şi posibilităţilor pe care le oferă regulile (un soi de ritual întreţinut de ochiul public).

            Să privim o vreme un meci de tenis de câmp, sau de football – ceea ce îl diferenţiază grosier de spectacolul de teatru e temporalitatea la care spectatorul se simte părtaş : gradul de hazard în care pare că suntem aruncaţi şi care seamănă într-un fel cu propria noastră viaţă, cu prezentul intim căruia nu îi ştim urmarea , face ca spectacolul sportiv să semene mai degrabă cu o luptă adevărată, decât cu un scenariu de teatru.

            Apoi, merită observat că nu putem contempla multă vreme ca spectator neutru, fără să devenim după o vreme partizanii unei echipe sau alta, ceea ce probează antrenarea unei cantităţi uriaşe de subiectivitate. Sfârşim prin “ a ţine “ de regulă cu cel despre care credem că este mai slab,  ceea ce poate fi corect explicat prin dimensiunea de sacrificialitate pe care o îmbracă, după cum se va vedea, spectacolul.

            Prezentul care guvernează arena sportivă e un gol acut: intensitatea trăirilor atinge aproape reflecţia metafizică. În sport, ca şi în viaţă, trecutul e dus, prezentul e ceea ce s-a consumat, înfăptuit, dar nu există nici o entitate capacitivă care să-l stocheze, să-l facă vizibil. Nici nu se dumireşte bine fotbalistul cu mingea la picior, că prezentul devine amintire şi adversarul îi ia balonul. Echipa care are avantajul numeric, simte deodată fragilitatea şi alteritatea faptului împlinit : dacă nu acţionează mai departe, ea pot fi oricând egalată.

            Prezentul devine inconsistent, căci nu oferă nici o garanţie, ameninţat de imprevizibilităţile ascunse în potenţialitatea viitorului. Este aproape o fatalitate  ca cel aflat în a « actualitate » (mă refer la cel ce deţine avantajul la puncte) să se comporte după un scenariu previzibil : asemeni lui Faust, el e marcat de alteritatea timpului, pe care ar vrea să îl încremenească în loc, căci ce gust are o victorie, dacă şti că ea e provizorie !             Ipotetic, pentru un meci fără sfârşit, scorul este  lipsit de « realitate », dat fiind inconsistenţa prezentului şi lipsa orizontului abrupt de timp care e dat de finalul jocului şi care validează o situaţie de fapt : practic este câştigător cel ce fructifică doar un anumit prezent, cel de la final, restul situaţiilor participând doar la construirea unui mecanism al participării publice , la « suspens ». 

Jucătorul trebuie să acţioneze imperios, ca şi omul în viaţă de zi cu zi. Ce temei poate pune jucătorul pe acest inconsistent prezent, decât ca rampă de lansare pentru o acţiune atacantă, viitoare ? Dar nici viitorul nu are trup, nu poţi pune mâna pe el, fiind doar o speranţă. Aşadar, temporalitatea actului sportiv este strâns legată de acţiune, ceea ce face trăirea sportivă atât de intensă.

            Dar înainte de a vedea ce resorturi mobilizează în aşa măsură subiectivitatea individuală, astfel încât participarea noastră la  spectacolul sportiv să reverse un val de simpatie asupra celui slab,   să medităm o clipă asupra mizei întrecerii.

            Spuneam că nu există mize minore ale competiţiei, aşa cum nu există destine mai mari sau mai mici. Toate existenţele omului, în mediocritate, glorie sau mizerie, se consumă la înălţimea celor mai înalte cote ale unei bătălii pe viaţă şi pe moarte.

            Anatomia intimă a jocului sportiv este regula. Respectând interfeţele normei, jucătorul, care este omul pus în situaţia să acţioneze , trebuie să soluţioneze o problemă de înlocuire.

Până la a vedea arhetipalitatea acestei lupte, care seamănă cu ceremonialul unui fratricid, să observăm că omul pus să « joace » într-o competiţie sportivă se vede actorul unei adevărate drame  : este vorba de problematica lui «  a acţiona » ca formulă disperată de supravieţuire.  Jucătorul se deosebeşte de pustnicul care îşi resoarbe « actele » în propria contemplaţie. El este puternic angajat, actele lui se revarsă în afară şi se răsfrâng asupra semenului într-un mod aproape mortal.

            Fratricidul în sport e o ritualitate implicită, profund sublimată, dar nu mai puţin adevărată.

            Este vorba de o ritualitate transgresată în spectacuolul arenei, în joc.

Rene Girard vorbeşte de  « fraţi duşmani » : « Este dificil, dacă nu imposibil, să determinăm în ce măsură această luptă este simbolică, rituală şi în ce măsură ea se deschide spre un viitor nedeterminat, spre evenimente reale. Nu ştim, în alţi tremeni, dacă avem de-a face cu un adevărat conflict au cu un simulacru sacrificial, menit doar să îndepărteze prin efectele sale cathartice criza pe care o reprezintă într-un mod puţin cam direct ». (Violenţa şi sacrul, ed. Nemira, Buc., 1995, pag. 72)

            Paradigma oricărei confruntări este înlocuirea. Ea este esenţa epicului, a oricărei poveşti care poate fi povestită, descrisă. Într-o întrecere sportivă, miza jocului este clară : înlocuieşti, respectând regulile, norma, sau vei fi înlocuit. (Finalele de campionate nu admit remize). Problematica alterităţii în arenele sportive nu a depăşit metafizica lui doi. Jocurile au în exclusivitate doi combatanţi, spre deosebire de situaţia ontologică reală când alteritatea îl aşează pe omul căzut în arena de  luptă cu toţi multiplii lui, pentru că scopul este să fi singur în faţa lui Dumnezeu (pustnicul realizează asta prin retractilitate) pentru o confruntare finală cu El. (Multiplii din cadrul aceleiaşi echipe acţionează ca părţi, adică echipa se comportă ca un organism articulat, diferenţiat). Dar oricum, fratricidul ce alimentează simbolic confruntarea sportivă este o confruntare a unităţii aflate în dualitate : odată rezolvată această piedică de detaliu reprezentată de  « celălalt » care este fratele tău, nimic nu mai poate opri individualitatea să îşi perpetueze mecanismul până la victoria totală.

           

 

 www.omniscop.ro

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*