Celest-cogaionicul ochi de albastră floare eminesciană

28.01.19 by

Celest-cogaionicul ochi de albastră floare eminesciană

pachia În bogatul nostru folclor – bine memorat, transmis ca inalienabilă moştenire sacră, graţie şcolilor „oralităţii culte“ din Dacia Zalmoxianismului –, există şi arhicunoscutul incipit-stih, îndeosebi, de doină, într-o notă „moderat-oximoronizantă“, frunză [verde] / frunzuliţă floare-albastră

(indiscutabil, aparţinând aceluiaşi cod spiritual de constelaţie cogaionică, trenei metaforic- / simbolic-reveleatoare cu Gura-de-Rai, desemnând peştera iniţiatică / misterică a lui Zalmoxe din creierul muntelui Cogaion > Gugu“, sau mircea-eliadesc spus, „andreonul“, cu Spuma Laptelui / Sora Soarelui – adică Luna – etc.),

ori şi mai exact înţeles: „verde frunză / frunzuliţă cu / lângă floare-ca-albastrul-cer, cu petale dispuse aidoma scândurelelor de, tei / brad dintr-un asterial“, frunză [verde] / frunzuliţă floare-albastră de Cicoare (Cichorium intybus) pentru zonele de câmpie şi de deal, ori de Nu-Mă-Uita (Myosotis silvatica), pentru zone de munte, potrivit „majorităţii trimiterilor directe“ la vestita floră din Carpaţii Meridionali – Masivul Godeanu, cu sacrul munte / vârf, care are înălţimea de 2291 m, Cogaion > Gugu

(„unitatea“ cromatică [verde] frunză – albastră

[floare]

, prin părelnică „disjuncţie în trenă-paradox“, nu prin indiscutabilă „complementaritate“, potenţează întru catharsis verdele teluric al florei şi albastrul, ori ultramarinul, „în receptarea“ Pelagsgo- > Valaho-Dacilor, chiar din / dinspre spiritul dogmei Zalmoxianismului, drept Dumnezeul ce se relevă în celestul disc senin, luminos, unde, periodic, era trimis, vremelnic despărţit, şi Solul / Mesagerul din Sarmisegetusa, într-al Nouălea, ori, poate, în mod excepţional, într-al Zecelea Cer, mereu „de apărat“ împotriva „gebeleizicilor“ balauri de nori grindinoşi).

Incipit-stihul – cu frunză [verde] / frunzuliţă floare-albastră – lansează în doinele / cântecele Pelasgilor > Valahilor (Dacoromânilor) o aproape-inefabilă încărcătură lirico-semantic-sincretică a despărţirii“ / „ruperii“ („autoanihilării“) unui element din sacrul binom social (inclusiv cel din Raiul Creştinismului, veşnic-re-editatul), Ea El, sau a unei jumătăţi din zalmoxiana / sacra pereche,Femeie Bărbat, jumătăţile voltaicizându-se prin infinitul dor întru cunoaştere

(cu / fără durere de Sol / Mesager Celest aruncat în cele trei suliţe „înfipte“ în Soarele de Andezit de la Sarmisegetusa)

de lumi ale ens-ului din Dacia: Ţara-cu-Dor şi Ţara-fără-Dor, prin sfâşietor-nemărginitul dor cuprinzător al „îndrăgostitelor jumătăţi“, „magnetizate“, „ancestronic-energizate“, dar supuse mereu presiunii sociale, apăsării destinului, cu ineluctabilă îndepărtare, ori chiar cu anihilare thanatică, din fiinţare

(cu / fără conexiuni în mitul Androginului, în zona olimpică unde chirurgul, Zeus, a prins şi a tăiat pe-ndouă periculoşi de puternicii inşi sferoidali, „aruncându-le“ jumătăţile în oceanul planetar şi programându-le a se reîntâlni, ideal vorbindu-se prin Pelasgime / Valahime, „doar la Sfântul Aşteaptă“).

Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, publicată la 1 aprilie 1873, în revista Convorbiri literare, se centrează pe motivul (florii albastre) relevat chiar din titlu, motiv devenit „tipic romantic“ şi în poezia valahă, şi în poezia european-occidentală:

« – Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte ? / De nu m-ai uita încalte, / Sufletul vieţii mele. // În zadar râuri de soare / Grămădeşti-n a ta gândire / Şi câmpiile asire / Şi întunecata mare; // Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare – / Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite ! // Astfel zise mititica, / Dulce netezindu-mi părul. / Ah! ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis nimica. // – Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă. // Acolo-n ochi de pădure, / Lângă balta cea senină / Şi sub trestia cea lină / Vom şedea în foi de mure. // Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti. // Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul, / Să-ţi astup cu dânsul gura. // De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie – / Ş-apoi cine treabă are ! // Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât. // Pe cărare-n bolţi de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag, / Vom vorbi-n întunecime; / Grija noastră n-aib-o nime, / Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ? // Înc-o gură – şi dispare… / Ca un stâlp eu stam în lună ! / Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare ! // … // Şi te-ai dus, dulce minune, / Ş-a murit iubirea noastră – / Floare-albastră ! Floare-albastră !… // Totuşi este trist în lume !».

În grupajul de poezii publicat în numărul din 1 aprilie 1873 al revistei Convorbiri literare, grupaj ce impresionează printr-o originală maturitate lirică (asupra căreia atrage atenţia prompt, mai întâi, Titu Maiorescu), se află şi poemele: Egipetul, Epigonii, Împărat şi proletar, Mortua est !, Strigoii şiVenere şi Madonă.

Motivul florii albastre şi sensul versului ultim «Totuşi este trist în lume !» au fost adesea interpretate dinspre romantismul lui Novalis (pseudonimul lui Friedrich Leopold von Hardenberg, 1772 – 1801). Floarea albastră este simbol al iubirii şi al infinitei nostalgii, aşa cum apare la Novalis, sau este ideal de infinită puritate, aşa cum se întâlneşte în poezia lui Leopardi.

Pe lângă aceste valenţe lirico-semantice, floarea albastră mai devine – desigur, mai întâi la Eminescu – simbol al dorului, al iubirii absolute“, sau al romanticului spaţiu imaculat al iubirii, ori al edenicului spaţiu de dinaintea căderii perechii dintâi în păcat“, spaţiu care conţine „ochiul de pădure“ de „lângă bolta senină“, lacul cu „trestia cea lină“, unde vor sta „în foi de mure“. Desigur, ne aflăm în codrul cu verdeaţă, cu izvoare care plâng în vale, cu prăpastia măreaţă, cu stânci gata să se prăvălească; peisajul este cogaionic / montan-bucovinean.

În acest cadru romantic, unde eroul liric e „ademenit“ de iubită, de „mititica“, dulce netezindu(-i) părul“, vor sta de poveşti, eroul liric va asculta minciuni rostite de „guriţa“ iubitei ispititoare, care „va fi roşie ca mărul de a soarelui căldură“, care-şi va desface „părul de aur“ – motiv predilect-romantic, trimiţând la solaritate, la apolinic –, „astupându-i cu a lui răcoare gura“.

Iubirea este tăinuită:

De mi-i da o sărutare / Nime n lume n-a s-o ştie / Căci va fi sub pălărie / Ş-apoi cine treabă are !

Idila se înfiripează ca şi-n alte poeme eminesciene – Dorinţa, Sara pe deal etc. –, într-un cadru vesperal, cu luna ivindu-se printre crengile vreunui „vechi salcâm“, în noaptea de vară, când eroul liric şi iubita se îndreaptă spre sat, braţ la braţ, pe cărarea cu bolţi de frunze, cărarea pe care sărutările cad ca flori tăinuite:

Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât.

Eminescu valorifică stilistic-superior aici şi un „joc“ valah al „norocului în dragoste“ – decis de Soartă, de liberul arbitru al Sorţii:

Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti.

În structura poeziei se mai remarcă şi două idei polarizatoare: la un pol se află ideea cunoaşterii infinite, absolute

(acest tablou al cunoaşterii se reflectă în primele trei strofe ale poeziei)

şi, bineînţeles, în antiteză „armonică“, ideea cunoaşterii terestre

(oglindită în tabloul ce-l constituie strofele 5 – 13; strofa a III-a lansează ideea-germen pentru versul final, vers de convergenţă schopenhaueriană: Totuşi este trist în lume).

În tabloul cunoaşterii infinite / absolute, se evidenţiază elementele meditaţiei eroului liric dinspre geneză, dinspre „afundarea în stele“, în nori, „în ceruri înalte“, către „întunecata mare“, ori către civilizaţia asiro-babiloniană, din care au rămas câmpiile „deşertului“, după cum o spune Eminescu mai nuanţat, în Memento mori, ori dinspre civilizaţia arhetipală egipteană cu „piramidele-nvechite“, care „urcă-n cer vârful lor mare“.

În liricul cuplu se imaginează un dialog pe filosofica temă a celor ce par eterne, a celor ce rămân perene ca „piramidele învechite“, faţă în faţă cu fiinţa efemeră, ce are bucuria împlinirii prin dor, prin dragoste, deoarece şi „binomul El Ea“, din Floare albastră, ca în majoritatea poemelor erotice eminesciene, încearcă „re-editarea“ perechii edenice de dinaintea „căderii în păcat“.

Şi în acest tablou al desfăşurării terestre şi totodată edenice

Pe cărare-n bolţi de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse –,

„trena“ idilei „absolute“ acoperă, fireşte, agrestul cotidian.

Tabloul idilic-vesperal se încheie cu scena „despărţirii îndrăgostiţilor“, într-al porţii prag, cu „înc-o gură“, lăsându-l perplex pe protagonistul liric – …ca un stâlp eu stau în lună ! –, exclamând în sine:

Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi dulce floare !

În finalul poeziei Floare albastră se relevă adevărul filosofic-schopenhauerian, potrivit căruia „totul este trecător“ ; şi „petrecerea“ aceasta prin priveliştea fiinţei umane lasă adânci urme de tristeţe, căci după „moartea iubirii“ rămâne proiecţia luminoasă a florii-albastre:

Şi te-ai dus, dulce minune, / Ş-a murit iubirea noastră: / Floare albastră, floare albastră, / Totuşi este trist în lume !

În registrul stilistic şi prozodic remarcăm structurarea în catrene, pe măsura 8, în dominantă ritmică trohaică, având rimele îmbrăţişate, dispuse după schema a-b-b-a; există o serie de epitete ornante sau cromatice: „asire“ pe lângă termenul „câmpii“, „măreaţă“ pe lângă substantivul „prăpastie“, „albastră“ pe lângă apelativul „floare“ etc.; semnalăm forţa plasticizantă „până în vecinătatea sinesteziei“ a comparaţiei: „roşie ca mărul“; deasupra „tuturor“, se află simbolul romantic al florii albastre, care evidenţiază puritatea infinită a fiinţei trecute în „sfera eternului“, cu „petale de romaniţă“ în amintirea „dulcilor minuni“ de aici, din această lume sortită tristeţii şi efemeridării.*

__________________

*Distinsul Receptor poate afla o variantă a textului Celest-cogaionicul ochi de albastră floare eminesciană,în revista Banchetul (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-şef: Dumitru Velea), anul II, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2017, p. 5 sq.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*