Cei care tac

01.12.11 by

 

Nu este prea dificil să te descurci în marea masă a scrierilor cu caracter memorialistic de astăzi. Nici a celor străine şi nici autohtone. Orientate cu precădere asupra deceniilor din urmă, în special a celor marcate de istoria totalitară, aceste scrieri, dincolo de notele personale ale autorilor, de talent şi stil, au o notă pe care o putem socoti relativ uşor comună. Ce unifică şi ce separă aceste scrieri este o altă problemă. În general, domină caracterul personal, orientarea spre viaţa proprie, spre traiectul aparte pe care această viaţă 1-a avut în condiţii pe care nu le putem socoti normale.

Rareori când o epoca istorică a inspirat o cantitate atât de mare de scrieri de acest fel. Desigur, istoria a cunoscut multe variaţiuni, nici o epocă n-a semănat cu alta, a parcurs timpuri fericite şi timpuri mai puţin fericite. Tot timpul oamenii au avut ceva de spus despre viaţa pe care au trăit-o şi despre contextul mai larg care a spaţializat-o. Se pare însă că nicăieri în altă parte pasiunea pentru memorie nu le-a fost stimulată aşa de irepresibil ca în regimurile politice totalitare. Este curios că regimul politic cel mai detestat a dus la acest gen personal de istorie, cum acest tip de regim a declanşat explozia de subiectivitate fără egal. Este ca şi cum asistăm la o revanşă târzie a unor subiectivităţi castrate, asfixiate.

În marele număr de scrieri memorialistice se detaşează ca scor, exact acel tip de scrieri care, prin natura lor, de bine, de rău, au fost admise şi în totalitarism: scrierile literare. Orice act de literatură, prin genul însuşi al literaturii, este şi o inserţie de subiectivitate. Nicăieri în altă parte, în nici un alt gen, partea de subiectivitate a insului nu răbufneşte ca aici. La limită, nici nu se poate face literatură fără subiectivitate, fără consultarea şi admiterea acesteia în actul de construcţie propriu zisă.

Acuma, dacă admitem, şi nu avem de ce să nu o facem, că, dincolo de urgenţa de obiectivare a subiectivităţii, mai avem de-a face, într-un act de memorie, şi cu o urgenţă venită din direcţia opusă, a istoriei efective, dăm peste o ciudăţenie. Cum de istoria reală se mulţumeşte în expunerea de sine cu o variantă, cea literară, care, prin natura ei, este şi deformare. Orice trecere în regimul esteticului este, din acest punct de vedere, scădere sau adaos, ambele inoportune aici. Cum de istoria nu găseşte să solicite facultăţi mai proprii care să-i reflecte adevărul şi nu imaginea artistică?

Am fost întotdeauna frapat cum de în această serie de scrieri, cel mai puţin numeroase sunt cele scrise de filosofi. Rar găsesti în cultura noastră scrieri memorialistice pe perioada totalitarismului comunist, făcute de filosofi. Or, nu erau aceştia cei mai în măsură să vorbească şi să descrie, în ideea că scopul unei asemenea scrieri ar fi, evident, fals! descrierea? Unde în altă parte decât aici ar fi de aflat realul apropiat de expresia sa autentică? Şi, în plus, apelând la calitatea forte a filosofiei, cine ar mai fi în măsură să judece, să formuleze judecăţi de valoare şi de existenţă decât filosofia? Ce se întâmplă în acest spatiu şi cum de exact acum, în cel mai propice moment pragmatic al istoriei sale, filosofia abdică, refuză să-şi exercite singura facultate din partea căreia i-ar putea veni reabilitarea? De ce tac filosofii? .

În ce şi cu ce coeficient de existenţă a ieşit lumea din totalitarismul comunist? Cât de deviat şi avansat a ieşit semenul de lângă noi, noi înşine, din această lume? Până la ce limită a suportabilului este în continuare prezent efectul comunist? Şi, mai ales, ce-i de făcut şi cum?

Filosofia, invocându-şi experienţa de participare nefastă la schimbarea lumii ca filosofie marxistă, nu are voie să-şi dea demisia, să abdice de la singura raţiune care o ţine în viaţă şi o justifică. Nu lecţiile de istorie în propriul ei câmp, nu interpretările la modă si nici invenţia de obiect în variantă postmodernă îi dau dreptul să trăiască. Filosofia nu are dreptul să alerge după mode şi fantasme. Ea are o raţiune mai presus de orice atracţie şi de orice promisiune de viaţă: legătura vie cu realul. În numele acestei relaţii, poate fade, poate anoste şi adesea plictisitoare, fi1losofia poate să abdice şi, la o adică, poate să-şi accepte şi decesul. Aşa, va avea singura moarte care o onorează. În rest …

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*