CE ÎNSEAMNĂ “A FI FERICIT”

20.09.13 by

CE ÎNSEAMNĂ “A FI  FERICIT”

Fericirea, ca şi bucuria, ca şi tristeţea, este o stare sufletească, o trăire, un sentiment. Ca expresii, toate trei sunt foarte des întâlnite în vorbirea omenească.
Viaţa omului nu este altceva decât un şuvoi de evenimente dintre cele mai diverse atât ca valoare, cât şi ca dimensiune. Iar aceasta duce, implicit, la un lanţ de sentimente, de trăiri. Omul se poate bucura cu aceeaşi intensitate la vederea unui fir de iarbă, ca şi la vederea unei raze de soare; poate iubi în aceeaşi măsură atât cerul cât şi o bobiţă de nisip.
În preocuparea lui de a ţine pasul cu timpul, omul abia se mai învredniceşte să cugete îndeajuns asupra unor aspecte ale evenimentelor pe care le trăieşte în viaţa de zi cu zi. În felul acesta iau naştere confuziile dintre un sentiment sau altul, dintre o trăire sau alta.
Deşi sunt diferite din punct de vedere al nivelului la care se produc, bucuria este confundată adesea cu fericirea, iar tristeţea cu nefericirea. Astfel, când omul are o împlinire, o bucurie mai mică sau mai mare, spune cu convingere: sunt fericit sau sunt foarte fericit, în loc să spună: sunt bucuros sau sunt foarte bucuros. De asemenea, când omul are o neîmplinire, un necaz, foloseşte adesea expresia: sunt nefericit, în loc să spună: sunt necăjit.

La această concluzie am ajuns datorită experienţelor mele de viaţă. Aflându-mă la vârsta la care în viaţa mea au avut timp să se petreacă nenumărate şi felurite evenimente, am înţeles că între bucurie şi fericire există o mare diferenţă, aş putea spune: ca de la Cer la Pământ. Ca multe alte persoane, am cunoscut şi eu dragostea părintească, am cunoscut iubirea împărtăşită, întemeierea familiei, am cunoscut minunea de a fi mamă şi multe alte împliniri mai mari sau mai mici. Şi asemenea multor persoane, am spus şi eu: sunt fericită, când, de fapt, trebuia să spun: sunt bucuroasă. De ce? Fiindcă în cazurile date, nu trăiam altceva decât împliniri trupeşti, pământeşti, lumeşti, împliniri din punct de vedere material.

Fericirea este trăirea doar a sufletului, prin puterea lui de a se desprinde de trup, adică de suportul material, pentru o clipă a cărei dimensiune nu poate fi măsurată de către mintea omenească.
Fericirea este cea mai înălţătoare trăire a omului şi se petrece mai presus de fire, în momentul în care sufletul intră în comuniune cu Dumnezeu şi primeşte Lumină din Lumina Lumii.
Lumina Lumii te învăluie, te luminează, te înalţă la Cer. Şi nu vreau să se înţeleagă că vorbesc despre înălţarea la Cer prin moarte. Este un alt mod de a te înălţa. E MIRACOLUL! E Minunea Dumnezeiască pe care e greu s-o descrii în cuvinte. E FERICIREA, cea mai înălţătoare trăire a omului!
Fericirea ne este dată tuturor, în egală măsură, depinde doar de voinţa fiecăruia de a o vedea şi de a o primi.

Eu am primit Lumină din Lumina Lumii, de aceea pot să spun că sunt un om fericit. Voi exemplifica astfel:
”Am venit din nou la Mânăstirea Secu. Din biserică se auzea cât de cât slujba.
Am încercat să intru, dar era prea multă lume. Până la urmă am intrat, dar nu am putut să stau mult şi am ieşit afară. Aveam în suflet un zbucium şi nu ştiam cum să-l potolesc. Nu-mi găseam locul nici în biserică, nici afară.
Până la urmă am intrat şi am rămas. Mi-am impus să nu mai plec. Era slujbă frumoasă, ca în zi de mare sărbătoare a Pogorârii Sfântului Duh. Mai avea puţin şi se termina, iar eu nu reuşisem să-mi trimit ruga către cer. Din cauza aceasta aveam sufletul trist şi nemângâiat.
M-am rugat ca un om necăjit, din tot sufletul, la Dumnezeu, ca să mă ajute, să-mi găsesc liniştea înainte de a pleca.
Biserica era înţesată de lume. Abia aveai loc să mişti mâna, pentru a-ţi face cruce. Deodată am simţit nevoia să închid ochii şi am început să mă rog. Rugămintea îmi era auzită şi ascultată.
La un moment dat, am simţit ceva deosebit, ceva ce nu am mai simţit până atunci. În timp ce mă rugam, am simţit cum mi se desface trupul şi mi se dizolvă, iar din el mi-a rămas decât sufletul care a început să se înalţe către cer. Era atât de bine! Doamne, câtă fericire am trăit! Doamne, ce poţi face Tu, cu sufletul omului!
Nu ştiu cât timp mi-a stat sufletul acolo, sus. M-am rugat, am vorbit şi mi-am spus dorinţele împlinite şi neîmplinite. Am spus multe. Eram atât de fericită! Nu-mi mai trebuia nimic, decât să fiu fericită astfel, mereu şi mereu.
Atunci când am ajuns din nou printre oameni, eram ca un nou-născut. Faţa îmi era scăldată în lacrimi.
Am stat apoi liniştită până la sfârşitul liturghiei, mulţumindu-i Lui Dumnezeu pentru toate minunile pe care le-am trăit.
Deodată am devenit alt om. Nu-mi mai părea rău pentru că mă fraierise Sorana cu banii şi nici pentru felul în care se purta. Mi se păreau toate acestea foarte departe de mine şi neînsemnate, faţă de clipele minunate pe care abia le-am trăit.
Ba chiar a început să-mi fie simpatică Sorana. Nu ştiu dacă era afacere sau nebunie tot ce făcea ea, dar am început să-i admir curajul de a pleca aşa, mai mult la întâmplare, cu o maşină plină de oameni, şi să colinde din mânăstire în mânăstire. Iar dacă nu ar fi fost ea sau alţii ca ea, care să se ocupe de pelerinaje, probabil că niciodată nu aş fi văzut sau nu aş fi trăit unele minuni dumnezeieşti. Eram ferm convinsă, că eu am fost rânduită să merg împreună cu ea, iar ca să mă pot bucura din plin de clipele minunate pe care le-am trăit, a trebuit să trec mai întâi prin cele urâte.
În felul acesta îmi dădeam eu răspuns, la cele întâmplate”.
(Fragment din cartea “Clipa de Lumină”, p. 232)

După minunatele trăiri despre care la momentul potrivit am scris în cartea Clipa de Lumină, Editura Miracol, 2001, am putut să fac deosebirea dintre fericire şi bucurie. Multe am înţeles, după asemenea trăiri! Am înţeles că chiar şi o singură dată în viaţă dacă primeşti o Clipă de Lumină din Lumina Lumii, înseamnă mângâiere pentru tot restul vieţii, deşi problemele pământeşti vor curge şuvoi. Clipa aceea îţi pare o veşnicie.
De asemenea, am înţeles însemnătatea povestirilor curse pe vadul timpului, povestiri considerate la un moment dat a fi legende, cum că pe feţele dacilor, în clipele morţii, se citea fericirea.
Mi se pare normal să fi fost aşa, deoarece în acele clipe lor li se arăta Lumina Lumii, iar ei puteau să o vadă, fiindcă voiau să o vadă. Dacii aveau credinţă în Dumnezeu. Poporul dac ar fi trăit în linişte, în pace şi îndestulare, dacă n-ar fi fost nevoie să-şi apere, chiar cu preţul vieţii, Neamul şi Locul unde i-a lăsat Dumnezeu pe pământ.
Totodată am înţeles însemnătatea tradiţiei şi obiceiurilor moştenite din moşi-strămoşi de poporul român, legi nescrise, dar păstrate cu sfinţenie. Fiindcă prin ele românii îşi menţin în permanenţă legătura cu Divinitatea.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*