Ce-ar (mai) trebui să ştim despre…. Adrian Păunescu

27.08.18 by

Ce-ar (mai) trebui să ştim despre…. Adrian Păunescu

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară,
Eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam.

Multe. Era un uriaş, la propriu şi la figurat. Şi-a dominat epoca cu personalitatea sa marcantă: „Ce se ştie mai puţin în critica literară şi în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privinţe, un poet şi un om atipic. Sau pentru a nu-i despărţi (ceea ce în cazul lui, nici nu se prea poate), era un spirit atipic. Găseai la el aproape tot ce voia să găseşti”, îl creiona Eugen Simion într-un „portret neconvenţional”, aşezat drept „cuvânt înainte” la volumul omagial „Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere”, realzat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Editura Semne, 2013), volum apărut cu sprijinul financiar al Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”.
Eugen Simion face aceste aprecieri legitime nu numai în calitatea sa de cel mai mare critic român contemporan, ci şi de profesor al său, la Filologia bucureşteană. Şi tot sub ilustrul savant, Adrian Păunescu, şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre generaţia ’60, din care el însuşi făcea parte (interesantă interpretarea acestui fenomen literar de excepţie comparabil cu „Junimea”, făcută din interiorul ei, de unul dintre iluştrii săi reprezentanţi). Fiica autorului vol. Repetabila povară, Ana Maria Păunescu (născută în 1990), singura care reuşeşte să ducă pe umerii săi firavi, fără a face rabat axiologic, săptămânalul „Flacăra lui Adrian Păunescu” (ca o povară plăcută şi moştenire a talentului tatălui său de poet şi gazetar), susţine doctoratul în filologie tot la acad. Eugen Simion, cu teza despre… Adrian Păunescu! Pe lângă editorialul săptămânal din „Flacăra lui Adrian Păunescu”, Ana Maria Păunescu este şi autoarea unor scrieri literare, dovedindu-şi valenţele scriitoriceşti.
Şi dacă tot suntem la această „ordine de idei”, să spunem că celălalt fiu, Andrei Păunescu (născut în 1969), nu este numai un demn urmaş al fenomenului numit „Cenaclul Flacăra”, ci este un cadru universitar (urmându-şi şi tatăl la catedra de la Universitatea „Spiru Haret” cu un curs inedit „Texte fundamentale”) şi un veritabil scriitor. Şi-a susţinut licenţa tot la Eugen Simion („examinator şef”). Ilustrează cu desene cărţile lui Adrian: De la Bârca la Viena şi înapoi (1981), Într-adevăr (1988), Poezii cenzurate, Infracţiunea de a fi .Este autorul pieselor Punctul pe i, haide mamă, haide tată!, Imnul tricolorilor, Români pentru români. A debutat editorial în 1997 cu romanul-jurnal Supravieţuirea lui Adrian Păunescu. Calendarul unui vulcan, apoi publică Subsemnatul vă ignoră, umor voluntar şi involuntar (1998), Nicio şansă, roman (1999), Ascuns în toate (versuri, 2000), Lumea rabatabilă (publicistică, 2001), Doctoratul în tristeţe (versuri, 2002), Jurnalism tematic (curs universitar, 2005, 2013), Texte fundamentale (coautor, curs, 2007), Scriitori şi politică în România. Sec. XX (teză de doctorat, 2008), Iobag la patron, iobag la stat (versuri, 2012, 2013, 2015), Zodiacul cu femei (versuri, 2012, 2013, 2015), Mass-media şi cultura (curs universitar, 2013), Elemente şi tehnici mediatice (curs universitar, 2013), Tehnică mediatică (2014), Jurnalism, jurnalism, publicaţie, tipuri de presă (2014), Las-o să plece (versuri, 2015, 2016), Popor de somnoroase păsărele (2015, 2016). A susţinut doctoratul sub îndrumarea lui Gh. Buzatu.
Nădăjduim ca românii să nu mai fie un popor de „somnoroase păsărele”, să nu reacţioneze doar în situaţii-limită, mai ales acum, în anul Centenarului, când ura, haosul, dezbinarea, războiul românilor contra românilor cunoaşte un elan „revoluţionar”, promovat chiar de la cel mai înalt for decizional, de la preşedintele ţării.
Să nu uităm de Doamna Carmen Păunescu (născută în 1967), membră a Cenaclului, unificatoarea familiei, care se zbate ca o Ana Ipătescu (împreună cu familia) spre a menţine vie memoria ilustrului său soţ, prin organizarea anuală a Festivalului Literar Internaţional „Adrian Păunescu” de la Bârca şi Craiova. Şi nici pe sensibila poetă, Constanţa Buzea (1941-2012), prima sa soţie, sau pe Ioana (1967-2011), fiica sa (netrecută în desene), ambele trecute la cele veşnice, să nu le uităm. Este, deci, o familie creatoare, asemenea familiilor Hasdeu, Caragiale, Sorescu.
Dacă în cazul altor scriitori notabili, urmaşii nu vor perpetuarea memoriei celui dispărut, ci… doar drepturi de autori, familia Păunescu merită din plin apreciată pentru aceste eforturi financiare şi logistice, în ciuda (din păcate) şi în acest caz, a unor piedici familiale. Să ne mai întrebăm de ce nu mai apare niciun volum de Adrian Păunescu?!
Ce-ar trebui să mai ştim sau să ne reamintim? Că s-a născut în localitatea basarabeană Copăceni („imediat după miezul nopţii, la data de 20 iulie 1943”), că avea „ochi albaştri, păr şaten, 186 cm şi poartă la picior numărul 44. În 1986 şi, apoi, după 1990, poartă mustaţă şi barbă”, cum stă notat pentru posteritate în Albumul citat.
Părinţi i-au fost: Constantin (1916-1990) din Bârca doljeană, (învăţător, membru PNL, deţinut politic) şi Floarea (n. Ispas, 1918-2002) din Bragadiru de lângă Bucureşti, învăţătoare, ambii trimişi „cu serviciul” în Basarabia. După retragerea armatei române în 1944, copilul de numai un an, este dat din mână în mână în gara din Chişinău, ajunge la Bârca, unde-şi petrece copilăria la bunici şi la mama sa vitregă, învăţătoarea Constantina (Margareta) Păunescu (1917-1981).
Învăţătura şi-o începe la Bârca (pe frontispiciul bisericii din Bârca se mai află încă inscripţia „sala de lectură” pentru tinda bisericii) şi în satul vecin, Cârna, liceul îl face în treilocuri, în Craiova la liceele „Fraţii Buzeşti” şi „N. Bălcescu” şi la liceul „Zoia Kosmodemianskaia” din Bucureşti. Este olimpic pe ţară… la chimie. Absolvă liceul în 1960, dar, din motive politice, nu se poate înscrie la Filologia bucureşteană decât în 1963, pe care o absolvă în 1970, iar în 2006 susţine doctoratul.
Profitând de o mică deschidere politică, câştigă o bursă în SUA, în cadrul „Programului Internaţional al Scrisului”. Aici îl cunoaşte pe Mircea Eliade, căruia îi ia un pertinent interviu (primul interviu postbelic luat celebrului scriitor şi istoric al religiilor publicat în vol. Sub semnul întrebării (1979), apoi cunoaşte „fenomenul” Bob Dylon şi Juan Blaez, care l-a inspirat în crearea curentului şi cenaclului „Flacăra”.
Debutează revuistic în „Luceafărul” (1960) şi tot aici se impune în cenaclul condus de Eugen Barbu (alături de Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu, Sânziana Pop, Marin Sorescu etc.) Editorial, debutează cu Ultra sentimente (1965), fiind cel mai fecund scriitor român din toate timpurile.
Pentru şase luni este redactor la ziarul „Crişana” din Oradea (1962), revine la Bucureşti, participând la înfiinţarea revistei „Amfiteatrul” (1966), lucrează în redacţiile revistelor „România literară” şi „Luceafărul”. La ultima revistă este numit de către Biroul Uniunii Scriitorilor redactor şef, dar, la contrapropunerea lui D. Popescu (pe care Adrian Păunescu l-a apărat după 1990). C.C. al P.C.R. nu-l validează. Poetul îşi dă demisia, fiind pentru un an (1972) şomer, colaborând doar la „România liberă” şi „Contemporanul”.
Se impune în peisajul revuistic literar românesc la februarie 1973, când este numit redactor-şef al revistei „Flacăra”, asupra căreia îşi pune amprenta. Revista şi cenaclul „Flacăra” (1615 manifestări publice de muzică, poezie, dialog, la care au participat peste 6 milioane de spectatori. Erau considerate ostile prin ideile propulsate; „lumină, luptă, libertate” era sloganul cântat pe scenă şi însufleţit de o întreagă generaţie în blugi, participantă activă la evenimentele din decembrie 1989, când tinerii rosteau pe stradă „ultima soluţie / înc-o revoluţie”, fără să cunoască că versurile aparţin lui Adrian Păunescu. Populaţia nemulţumită nu mai reclama C.C., ci trimitea memorii lui Adrian Păunescu şi revistei „Flacăra” (fapt recunoscut şi de N.C. Munteanu de la „Europa liberă”). Sesizarea era trimisă primilor secretari vizaţi, de unde revista urma să primească răspuns. În caz contrar sau de răspuns neconvingător, Adrian Păunescu trimite în anchetă jurnaliştii săi (care erau de marcă) şi, de cele mai multe ori se lasă cu sancţiuni şi chiar destituiri de primi secretari. Cu un curaj marca Adrian Păunescu, la revista „Flacăra” au fost preluaţi toţi gazetarii daţi afară de la alte publicaţii din diverse motive (etnice sau implicaţii în „meditaţia transcendentală”), astfel încât redacţia „Flacărei”, reunea cei mai vestiţi ziarişti (Em. Valeriu, O. Ştireanu, N. Cristache, Ov. Ioaniţoaia, D. Graur, Mircea Bunea, Oprea Georgescu, C. Dragomir, Aurelian Titu Dumitrescu, Radu G. Ţeposu, G. Stanca, Tudor Octavian, Ilie Purcaru, M. Pelin, N. Arsenie etc.).
În Cenaclul „Flacăra” au fost sărbătoriţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Gr. Vieru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Sabin Bălaşa, Tiberiu Olah, Fl. Pitiş, Silvia Popovici, E. Botta, E. Jebeleanu, E. Barbu, Eugen Simion, Ov. Paler, Dinu Săraru etc. I-a premiat pe Gh. Zamfir, L. Raicu, Anton Dumitriu, C. Noica, I. Mânzatu, Valeriu Popa, Tudor Gheorhe, N. Manolescu etc. În cenaclu se cântau cântece de M. Beniuc, dar şi de Radu Gyr, şi Nichifor Crainic, a vorbit despre Brătieni, despre mareşalul I. Antonescu şi monarhie, a recitat pentru prima dată în public Doina lui Eminescu (la Reghin, 13 noiembrie 1984).
În atari condiţii, era normal ( într-o normalitate a epocii totalitariste) ca Adrian Păunescu să suporte rigorile îndrăznelilor sale repetate. Între altele, împreună cu Marin Preda a intervenit direct la şeful statului de atunci, pentru ca acesta să nu reintroducă realismul socialist şi, apoi, ca Marin Sorescu să nu fie exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat pentru participarea la „meditaţia transcendentală”( la care autorul Liliecilor n-a participat decât o singură dată şi n-a semnat niciun document); a intervenit la Cornel Burtică pentru apariţia romanului Buna vestire de N. Breban, oprit de cenzură în urma reclamaţiei lui Titus Popovici etc. La 8 iulie 1985, Adrian Păunescu este destituit de la conducerea revistei „Flacăra” şi abia în toamna aceluiaşi an este numit publicist comentator la „Contemporanul”, cu condiţia ca el să nu intre în redacţie. La 16 iunie 1985 i se interzice şi activitatea cenaclului, ne maifiind invitat la nicio emisiune radiotv. Abia în 1992 este invitat la TVR (de Iosif Sava, M. Tatulici, Marina Almăşan, Cătălin Ştefănescu), apoi la alte televiziuni particulare. Din 21 martie 1998, realizează la Antena 1 emisiunea de mare răsunet „Schimbul de noapte”, transformată în „O şansă pentru fiecare”, apoi „De vorbă cu Adrian Păunescu” şi „Meciul meciurilor” (reuşind să-l convingă pe „regele” Hagi să revină la naţionala de fotbal, învingând în meciul următor naţionala Ungariei). Realizează talk-show de succes şi la alte televiziuni („Tele 7 abc”, Pro TV, Realitatea TV.).
După 1990, foştii săi colegi de la „Flacăra” (pe care i-a adus în redacţie) îl împiedică să revină la conducerea revistei, iar în februarie 1990, fostul ministru al Culturii, Andrei Pleşu, îl lasă pe drumuri, după desfiinţarea redacţiei „Contemporanul” şi reînfiinţarea ei în aceeaşi zi (!).
Aşa da, vremuri noi, revoluţionare, în care toţi să ne simţim liberi (unii mai mult decât alţii).
Scârbit, dar înţelegând condiţia umană în profunzimea şi relele ei, Adrian Păunescu se împrumută de la B.C.R., în martie 1999, pentru înfiinţarea unei edituri, reviste şi cenaclu. După o colaborare viageră la „Zig-Zag Magazin” (Bucureşti), „7 zile” (Rm. Vâlcea), editează „Vremea” (august 1990-1997), „Totuşi iubirea” (sept. 1990-1997), iar din 20 iulie (ziua sa de naştere) 2001, reînfiinţează „Flacăra lui Adrian Păunescu”, având colaboratori celebri: Gr. Vieru, I. Cristoiu, Dinu Săraru, Ştefan Andrei, N. Breban, Raol Şorban, Al. Mironov, Mircea Micu, Ilie Purcaru, Victor Crăciun, N. Dabija, M. Cimpoi, D. Avram, Al. Ciocâlteu, Paul Grigoriu, Ştefan Popa Popa’s, Tatiana Stepa, I. Brad, I.D. Bălan etc.
În 1991, fondează în locuinţa din Bucureşti (unde şi-au făcut buletinele de România marii patrioţi basarabeni: Gr. Vieru, Leonida Lari, N. Dabija, M. Cimpoi, Doina şi Ion Aldea Teodorovici etc.), „Frăţia scriitorilor români” împotriva abuzurilor noii conduceri ai Uniunii Scriitorilor. Dramaturgii români (Marin Sorescu, Paul Everac, D.R. Popescu etc.) au făcut, pentru autoprotecţie, societatea „DOR” ( „dramaturgia originală românească”). În 1990, Adrian Păunescu demisionează din obştea scriitoricească, alături de M. Ungheanu, în semn de protest pentru excluderea lui Eugen Barbu.
Din anul universitar 1998/1999, este profesor universitar asociat la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, unde susţine cursul inedit „Presă şi cultură. Texte fundamentale”, devenind formator al conştiinţei româneşti pentru tinerii săi studenţi.
Pătruns sincer de spiritul dreptăţii, libertăţii de exprimare şi a solidarităţii umane, Adrian Păunescu s-a zbătut şi a reuşit în cele mai multe cazuri, să impună dreptatea şi adevărul: scoaterea din puşcăriile comuniste a unor nedreptăţiţi, apărarea unor foşti demnitari comunişti acuzaţi de fapte grave, dar şi ireale, a dus campanie internaţională pentru eliberarea grupului patriotic basarabean Ilie Ilaşcu; a făcut elogiu economiei de piaţă (într-o ţară cu economie socialistă centralizată) în vol. De la Bârca la Viena şi înapoi (fiindu-i cenzurate circa 170 de pagini, refăcute de scriitor într-o singură noapte, în tipografie); a scos de la interdicţie filmul „Reconstituirea” de Lucian Pintilie şi Horia Pătraşcu; a sprijinit iniţiativele unor medici sau a unor metode de tratare naturistă; a impus celebrul marş Treceţi batalioane române Carpaţii şi a altor cântece patriotice româneşti sau aromâne etc.
La numai 25 de ani i s-a început întocmirea unui dosar operativ de către securitate de urmărire (printre turnătorii săi fiind şi din cei invitaţi de el la cenaclu, Şt. Aug. Doinaş, de pildă). Pentru antisovietismul său convins, apărător al basarabenilor, i s-a ars cartea de versuri, Istoria unei secunde (1971) pentru versurile sale incendiare, i se interzice orice vizită în URSS. În mai 1992, merge pe linia frontului din Transnistria, împreună cu Gr. Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei şi Carmen Păunescu, şi la numai 300 de metri faţă de Armata a 14-a, cenaclul „Totuşi iubirea” îi delectează atât pe basarabeni, cât şi pe inamici („când armele tac, muzica şi poezia încep”). În februarie 1994, participând ca observator din partea C.E. la alegerile din Transnistria, a fost arestat de guvernul autoproclamat al lui Smirnov, reuşind însă să se salveze (şoferul său murind imediat la întoarcerea în Bucureşti).
Din 1994, este ales preşedinte al Congresului Spiritualităţii Româneşti, organizat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (preşedinte: acad. Victor Crăciun).
Este posesorul îndreptăţit al numeroaselor premii, diplome, distincţii din ţară şi din afară etc. (pentru care ne-ar trebui câteva pagini), busturile sale sunt amplasate la Slătioara (Vâlcea), Bârca, Dumbrăveni (Suceava), Alba Iulia, Chişinău, Bucureşti, Mizil, Craiova.
Intră în politică, devine membru PCR în august 1968 (după celebra cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, contra intervenţiei în Cehoslovacia), membru PSM, senator de Dolj şi preşedintele Comisiei de Cultură, Artă şi Mass-media în mai multe rânduri, iniţiind legi de interes cultural naţional (de pildă, legea indemnizaţiei de merit ar trebui să se numească „legea Păunescu”). A fost o voce distinctă în Parlamentul României, întru apărarea demnităţii şi valorilor naţionale, a românismului în genere, voce care ne lipseşte azi, când aveam mare nevoie de atitudinea sa bărbătească.
Adrian Păunescu a scris şi poezii dedicate lui N. Ceauşescu, rostite în cenaclu, dar nicuna publicată într-un volum antedecembrist. N-a negat niciodată acest fapt, recunoscându-i fostului preşedinte al ţării meritele sale mai ales pe plan extern întru promovarea ideii de suveranitate, demnitate şi unitate naţională. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că a fost şi unul dintre scriitorii cei mai cenzuraţi.
Revista arădeană „Familia” care i-a publicat unele poezii – între care şi Analfabeţilor a fost retrasă de pe piaţă, iar poezia Balada elitei a fost scoasă din revista „Luceafărul”, circulând prin multiplicarea spaltului. De altfel, vol. Poezii cenzurate. 22 august 1968-22 decembrie 1989 (Bucureşti, Editura Păunescu, 1990) de 784 p, format mare, este edificator pentru toţi potenţialii contestatari ai săi. Adrian Păunescu a fost şi rămâne un mare creator, gazetar înzestrat cu talent şi curaj, mare om politic care s-a implicat plenar în destinul semenilor săi şi, nu, în ultimul rând, un mare român, patriot în marginile adevărului, supărând pe cei care au supărat sau supără încă neamul său şi adevărul.
Sau cum scrie Eugen Simion în acelaşi „cuvânt înainte” al albumului omagial: „Adrian Păunescu, cu firea lui de taur şi cu voinţa lui de bivol, dar şi cu sensibilitatea lui lirică remarcabilă, a reuşit, în cele din urmă, să-şi învingă adversarii şi să-şi ducă mai departe spectacolul său în poezie şi în viaţa socială”, reputatul şi pertinentul critic îndemnându-ne la înlăturarea unor prejudecaţi în aprecierea sa: „Mai trebuie să spunem ceva despre opera lui Adrian Păunescu şi, acum când autorul nu mai trăieşte, să facem ceva pentru ea: s-o recitim şi s-o judecăm drept, dând deoparte versurile ocazionale, efemere, inesenţiale pentru talentul lui puternic şi original, de ceea ce este, cu adevărat, esenţial şi trainic în scrierile lui vaste şi inegale […] În felul său deloc discret, Adrian Păunescu a fost în toate manifestările lui, repet, atipic şi, prin acesta, incomod. De aceea, el are şi azi admiratori inflexibili şi denigratori incoruptibili.
Este destinul oamenilor ieşiţi din comun”.
Şi încă mai sunt multe de ştiut despre Adrian Păunescu.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment